Amenzi multe, teste puține

Comportamentul statului român în pandemie e ilustrativ pentru condiția noastră: poporului cât mai multe amenzi, dar cât mai puține teste!

0

Care e cel mai important semn al vremurilor noastre? Unii ar spune că starea precară a sistemului sanitar, alții s-ar gândi la economia tot mai firavă.

Noi credem că e acesta. Între finalul lunii februarie și începutul lunii aprilie, statul român a reușit să proceseze 36.000 de teste pentru coronavirus în laboratoarele abilitate din țară.

Dar în ultimele 10 zile, același stat a emis peste 130.000 de amenzi pentru încălcarea ordonanțelor militare care instituie obligativitatea părăsirii domiciliului doar din rațiuni justificate, prevăzute legal în mod expres.

Primele, testările, sunt tratate cu parcimonie. Ultimele, amenzile, sunt împărțite cu profesionalism.

Nu pedepsirea contravențională a celor care încalcă regimul distanțării sociale în vremuri de epidemie e, în sine, problematică. Un stat care nu poate face puțin (asigurarea ordinii publice și a respectării legii), nu poate face – desigur – nici mult (coordonarea eforturilor epidemiologice, inclusiv testarea la scară largă a populației).

E ceva, însă, foarte rigid, aproape cazon, în felul în care statul român abordează declarativ și faptic criza de sănătate publică. Nu e vorba de o culoare politică sau alta. E vorba de o tendință administrativă în gestiunea de criză.

Acum, neputând să facă prea multe teste, statul poate totuși să amendeze eficient – în parte și pentru că s-a dotat mai bine spre a amenda, decât spre a testa. Altădată, nu demult, neputând să facă legi drepte, statul a ales să gazeze puțin cetățenii. E o continuitate a gestului care se răsfrânge asupra noastră mereu, ca o fatalitate.

Ideal ar fi ca statul să și sancționeze cu temei legal, să și testeze. Dar lumea noastră n-a fost nicicând una ideală, ba din contră.

A făcut și România stat cum a putut, mai ales că nu s-a vrut prea mult, a mers și așa. V-am mai scris și cu alte ocazii: noi credem că România e o consecință a modernizării niciodată încheiate.

S-au poleit vlahii cu parfum de Roma. Nici vorbă de regim burghezo-moșieresc, însă. Aici la noi s-a consolidat un banal regim funcționaro-polițienesc, moștenirea imperiilor sub care am stat. 

Comunismul a venit practic peste acest nimic. Și nu a lăsat la rândul lui nimic, în afară de și mai multă descurcăreală și de un sentiment securist aparte al ființei românești. Apoi a venit “libertatea”, apoi privatizările, apoi nedreptatea, care este adevăratul articol 1 din Constituția noastră.

Ceaușismul, considerat încă de unii epocă de aur, arată cum, lăsați de capul nostru, putem prospera în foame, frig, frică, fanfaronade și faraonism.  

Și ceaușismul târziu ne-a lăsat câteva moșteniri pregnante: partid care să ne conducă, securiști care să vegheze și să fure, blocuri care stau încă în picioare din delicatețea generoasă a plăcilor tectonice, dar și convingerea că suntem un popor eroic, special. 

Și așa ajungem la cel mai românesc paradox al românilor – acela că locuiesc în același timp și într-o colonie penitenciară, raiul găinarilor și al doctorilor în apărare națională, și într-un stat funcționaro-polițienesc.

Avem de toate, ni se spune, ca la fiecare criză trecută.

Avem de toate că să nu se vadă incompetența și impostura, pilele, cunoștințele și relațiile și – mai presus de orice – ca să nu se prăvălească unele peste altele piesele de domino ale rețelelor de căpușare bugetară.

Avem de toate pentru că altfel ajungem peste tot ca la Suceava, unde e nevoie în momentul de față de militarizarea spitalului județean pe care administrația civilă a statului l-a adus în sistare de activitate.

Avem de toate e singura formă de democrație pe care ne-o permitem. Dincolo de ea e doar preluarea controlului de către oameni în kaki.

Decalajul nostru istoric se vede cel mai bine când suntem chemați să anticipăm consecințele incompetenței, imposturii, pilelor și relațiilor. Ori când suntem chemați să planificăm ziua de mâine, adică să înțelegem unde ne duc faptele și chiar inacțiunile noastre. Ca acum. 

Stați în case – contactul cu statul e considerabil mai mare dincolo de pragurile lor.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Seniori în izolare
Despre singurătatea celor care au peste 65 de ani și voie să iasă din casă între orele 11-13 și 20-21.

Dragostea în vremea pandemiei
Cei care nu au lăsat nici pandemia, nici granițele să le stea în calea unui picnic.

Focarul din centrul de dializă
Despre zădărnicirea combaterii bolilor într-un centru privat de dializă, unde opt persoane au murit și peste 40 sunt infectate.

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun

Filme de revăzut
Matrix. Matrix Reloaded. Matrix Revolution.

O carte de recitit
“Cum am devenit scriitor”, de Panait Istrati.

Încă un film de revăzut
Zbor deasupra unui cuib de cuci. Cu Jack Nicholson tânăr. 

Și încă unul
The Last Detail. Tot cu Jack Nicholson tânăr.

Și încă unul
Profumo di donna. 1974.  Mai bun, după mine, decât remake-ul cu Al Pacino, celebrul Scent of a woman.

Și încă unul
The Big Lebowski. Avem nevoie să ne reconectăm cu “The Dude”.

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

Ne mișcăm stând mai mult pe loc

Un mic exercițiu de sinceritate publică în vremuri de coronavirus_ _ _Consiliul Județean Sibiu a lansat o interfață…

Publicată de Vlad Stoicescu pe Miercuri, 1 aprilie 2020


Un guvern vizionar

Domnul Ludovic Orban laudă la televizor – pe sine și guvernul pe care îl conduce. Încă de la începutul lunii februarie,…

Publicată de Vlad Stoicescu pe Joi, 2 aprilie 2020


Cronica unui eșec (ale cărui consecințe le decontăm)

Cum s-a răspândit coronavirusul în toată Europa? Nestingherit și ignorat – în ciuda semnalelor de alarmă trase. 14 zile la început de primăvară în splendoarea Alpilor tirolezi. Iată cazul Ischgl.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.