Bilanțul servitorilor

Un ministru este ad-litteram un slujitor, un servitor. Asta înseamnă cuvântul de mii de ani, de pe vremea îndrăgiților noștri strămoși, romanii. Numai că românii i-au inversat dramatic sensul: ministrul servitor a ajuns stăpân peste o masă de cetățeni care nu-i chestionează puterea.

0

Vremurile pe care le trăim ne obligă la un exercițiu de sinceritate.

Cu pandemia gestionată haotic, cu decizii guvernamentale luate de azi pe mâine fără nicio rigoare logică și fără niciun orizont, cu mii de infectări în fiecare zi care dau măsura cetățeanului de pe stradă (nelămurit încă dacă să poarte sau nu mască), cu instituțiile prăbușite din pricina gestiunii politrucilor – ei bine, cu toate acestea în jurul nostru poate că e timpul să ne uităm (cu mai multă atenție și îngrijorare) în oglindă.

În țara noastră, unde abc-ul democrației a fost învățat târziu și pe sărite, o înțelegere fundamentală pentru bunul mers al treburilor publice s-a ratat. Nu știm ce este, de pildă, un ministru. Aflați că un astfel de demnitar este ad-litteram un slujitor, un servitor. Asta înseamnă cuvântul de mii de ani, de pe vremea îndrăgiților noștri strămoși, romanii. 

Numai că românii i-au inversat dramatic sensul: ministrul servitor a ajuns stăpân peste o masă de cetățeni care nu-i chestionează puterea, nu i-o îngrădesc și în niciun caz nu i-o retrag când dovedește incompetență.

Mai mult, pe lângă slujitorul ajuns vătaf crește și o faună specifică de aspiranți: alți ministeriabili care vor să prindă și ei un loc pe liste, un loc mai bun în sistemul-țâșnitoare de bani publici.

Servitorul stăpân

Modelul acesta al servitorului înstăpânit s-a întins până în ultimul cătun românesc. Adevărata noastră metastază pleacă de la acest gol de înțelegere. Dregătorii au stăpânit, cetățenii au pactizat cu sistemul, cum au putut și cât i-a lăsat caracterul. Ce a rezultat? O ruină – în infrastructură, în învățământ, în sănătate, în justiție, în administrație.

Însăși societatea noastră s-a diluat, pierzând orice idee de solidaritate și echitate, scufundându-se în egoism, nepăsare, indiferență atroce. Se alege praful în jurul nostru? Să se aleagă, dacă nouă nu ne iese nimic.

Și poate că e timpul pentru un bilanț mai riguros, dacă tot vin alegerile parlamentare – care, de 30 de ani, doar schimbă o garnitură de impostori cu alta.

Neînțelegerea este combustibilul cu care funcționează motorul țării. Servitorul care e stăpân, liota de rubedenii care slugăresc, cărăușul de servietă care calcă pe orice cadavru ca să parvină, oferta politică veche, dar și luptele intestine ale partidelor noi  – toate au ceva dezgustător și lămuritor.

Avem în slujba cetățenilor oameni care de treizeci ani dau soluții pentru treburile publice. Oameni de stat, vezi Doamne – dar ce au lăsat ei în urmă? Ce politică publică au împlinit? Care e moștenirea venerabilului senior Tăriceanu sau a onorabilul prim-ministru Orban? 

Ce lasă în urmă Ecaterina Andronescu și ce va lăsa Monica Anisie? Un sistem de învățământ târât în derizoriu, în irelevanță, înglodat în neofeudalism, întemeiat pe inechitate și hatâruri. Pretutindeni în educație, atotputernic e clanul politic.

Merge și așa

Bilanțul dregătorilor trebuie dublat și de bilanțul cetățenilor. Care, nu de puține ori, au întreținut logica defectă a sistemului. Concluzia? Jumătate dintre români n-au nicio economie, trăiesc strict de azi pe mâine. Jumătate dintre români (nu neapărat aceeași) nu merg la vot, nu-i mai interesează nici dacă s-ar instala peste țară un Stalin.

Contractul nostru social a ajuns o hârtie igienică second-hand. Și totul pleacă de la cap, de la lipsa de înțelegere, de la lipsa noastră istorică de educație. 

Am intrat în NATO și în UE, avem mașini străine, supermarketuri, televiziuni, chiar și un simulacru de viață politică. Dar societatea noastră s-a degradat în permanență. 

Mecanismul nostru social se bazează pe tot ce e mai greșit: promovarea cadrelor e greșită, relațiile de putere sunt greșite, filosofia de viață e greșită. 

Și chiar dacă ne cunoaștem greșelile, avem voluptatea lor. Nu ieșim niciodată din cerc, fiindcă nu vrem. E comod să lipsim din istorie. Ne întoarcem mereu la articolul 1 din Constituția nescrisă: merge și așa.

Suntem prea ocupați să supraviețuim în acest ospiciu comic, căruia îi spunem acasă. Revoluția nu s-a încheiat, de fapt. Vrem citrice și televizoare color. Atât. De restul se îngrijesc miniștrii.

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Preot. Credincios. Impostor
AICI.

Incompetența Guvernului Orban
AICI.

O finală de Grand Slam
AICI.

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun

Luni: două seriale
After life. Pe Netflix. Și The Punisher. Tot pe Netflix.

Marți: un alt serial
Patria. Pe HBO GO.

Miercuri: încă un serial
Marseille. Pe Netflix.

Joi: un film de revăzut
Frida. Cu Salma Hayek, desigur.

Vineri: un serial de revăzut
Black Mirror. Pe Netflix. 

Sâmbătă: o carte
Tiranul cu nas mare și cu suflet foarte mic. De Cristian Preda. Polirom.

Duminică: un documentar
David Attenborough: A Life on Our Planet. Pe Netflix.

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

Un timp irosit

Biserică și stat, în pandemie

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.