Bunul, răul și urâtul pe rând

Societatea românească suferă de un maniheism primitiv, în care există doar cei buni și cei răi, iar în rest nimeni între ei. Adevărul elementar că viața nu este nici în alb, nici în negru, ci într-un categoric gri, este deplin ignorat de taberele care se urăsc cu patimă.

2

Cine sunt cei buni și cine sunt cei răi în România primilor treizeci de ani de tranziție la democrație? Depinde pe cine întrebi.

Dacă întrebi șoșoacele, ai un răspuns. Dacă întrebi aparatul de propagandă putinistă din România, ai alt răspuns. Dacă întrebi părerologii de pe stânga (ce ochelari de cal!), ai încă un răspuns. Dacă întrebi trăncănitorii de pe dreapta (alți ochelari de cal!), mai ai un răspuns. Iar dacă întrebi esențialii, ai răspunsul „esențial”.

În ciuda răspunsurilor care iau diferite forme, pe fond pozițiile exprimate reproduc aceleași convingeri maniheiste. Ceea ce nu se schimbă niciodată la noi (indiferent de taberele care exprimă viziunea) este această împărțire brutală între cei buni și cei răi.

Poporul de mijloc nu există. Avem doar un război civil ideologic în desfășurare, unul care se manifestă deocamdată la nivel de invectivă, de urlet. Lipsa îndoielii, a argumentelor și a empatiei este oglinda fidelă a eșecului școlii românești (inclusiv eșecul școlii românești de psihiatrie). 

Priviți de la distanță, românii par să fi făcut un mare salt înainte în ultimii treizeci de ani. Suntem în NATO și în UE, granițele ne sunt mai deschise decât oricând în istorie, avem parlament reprezentativ și alegeri libere și libertatea cuvântului.

Privind mai de aproape, știm însă cum arată România, știm ce politicieni are (și pe dreapta, și pe stânga), știm ce hal de funcționari publici și de afaceriști privați fac jocurile, știm ce valori, ce principii, ce idei, ce morală, ce „gusturi” ne animă. Știm că libertatea din tranziție a însemnat, mai ales, libertatea de a fura (pentru câțiva, puțini) sau de a pleca (pentru cei mai mulți).

În ultimii ani, ce a făcut și mai ridicol acest spectacol a fost faptul că adeseori „cei buni” nu s-au dovedit decât mediocri fuduli umflați cu pompa. Așa ne-am trezit, la vârful statului, cu un președinte care include Educația între obiectivele majore ale mandatelor sale, dar are  dificultăți să pronunțe toate literele din cuvântul „perioadă”. 

Adus la București cu girofarul de peste munți ca să fie uns Mesia, fiindcă are nume nemțesc și tace plin de tâlc, acest lider politic și-a încununat opera prezidențială în plină pandemie, vorbindu-le românilor la fiecare două-trei zile despre răul suprem PSD și despre nevoia imperativă ca țara să-i dea guvernul bun, spre împlinirea politică a PNL.

Baronetul galben liberal – nu mai puțin nociv decât baronii roșii ai social-democrației – a jubilat când a văzut așa grozăvie. Precum în 1989, când a fost îndeajuns ca milioane de români să-și ardă carnetele PCR și să treacă imediat în tabăra revoluționarilor democrați, și-n 2020 a fost suficient ca activul PSD să sară în barca PNL spre ștergerea tuturor păcatelor.

Viețile cetățenilor sunt evident secundare în acest teatru de marionete cu hoți, proști, securiști și vuvuzele. Iată un hocus-pocus românesc: cei buni și cei răi se amestecă în aceeași mâzgă de trufie proiectată pe un orizont îngust.

De obicei la finalul constatărilor ne rămâne o mirare inocentă: oare de ce românilor nu le pasă de România și de ce se alege de ea, nu dau doi bani pe binele comun, lasă în urmă mizerie și lehamite ca semne ale trecerii lor pe pământ? 

Un posibil răspuns ar putea fi: pentru că de sus până jos modelele acestei societăți sunt strâmbe, diforme și mincinoase. 

E un truism deja să scriem că Nenea Iancu încă ne veghează. Ca întotdeauna, dintr-un război civil – fie și unul românesc, de scară mică de bloc, de flegmă și invectivă cum e al nostru – scapă cine poate.

Scapă prin râs, prin plâns, dar mai ales printr-o însuflețită ură între caste.

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Explicații despre platforme și morți
AICI.

Fără forță excesivă
AICI.

Despre infracțiunile sexuale cu victime minore la români
AICI.

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun

Luni: un film de revăzut
La dolce vita. De Fellini, desigur.

Marți: un alt film de revăzut
Casa Rusă. Cu Sir Sean Connery și Michelle Pfeiffer. După romanul marelui John LeCarré.

Miercuri: o carte
Templul de aur, de Yukio Mishima. Editura Humanitas Fiction.

Joi: două filme de revăzut
Kill Bill I și Kill Bill II. De Tarantino, desigur. 

Vineri: ceva dramaturgie
Eugène Ionesco, Teatru VI. Noul locatar. Rinocerii. Humanitas. 

Sâmbătă: o carte
Premiantul. De John le Carré.

Duminică: un film de revăzut
Marea frumusețe. De Sorrentino, desigur. 

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

După Trump
Un rezumat al primelor 100 de zile cu Joe Biden la Casa Albă, AICI.

2 COMENTARII

  1. Ar fi trebuit, deci, ca presedintele sa mai scada nivelul de prioritate a Educatiei pt ca pronuntia unui cuvant nu i-a iesit bine, in numele unui proportionalitati fantastice? Fani Mircea Badea chiar el?

    • Nu. Ar fi trebuit ca președintele să acorde prioritate (reală) Educației prin acțiuni, intervenții sau propuneri consistente, adică prin inițiative ceva mai “legate” decât simpla publicare a unui raport care nu zice nimic. În sensul aceleiași consistențe, ar fi bine ca proiectul România Educată (indiferent cine e promotorul său – dar cu atât mai mult dacă vorbim de un profesor ales președinte) să fie propus societății într-o limbă corectă, cât mai aproape de ilustrarea dezvoltării intelectuale prin educație. N-are legătură cu proporționalitatea, are legătură cu “proporțonalitatea”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.