Din nou despre cel mai prost păstrat secret al Laurei Codruța Kovesi

De ani de zile, vecinătatea profesională a procuroarei Laura Codruța Kovesi nu admite contexte publice negative. Dar ele există, iar presa este obligată să le relateze chiar de regulile pe care se fondează jurnalismul. Un articol-portret publicat recent în The Guardian ar trebui să ne reamintească de această obligație.

0

În vara anului 2018, revista VIVA o urca pe fugara gravidă Elena Udrea pe copertă, însoțind-o cu un text nobil despre viața în exilul costarican, fără să scrie măcar o jumătate de paragraf despre corupția, condamnarea și evadarea peste hotare ale doamnei.

La momentul respectiv, toată suflarea de bună credință (și cu cont de Facebook) a sărit energic în sus, găsind că o asemenea scriere jurnalistică nu poate fi decât maculatură.

Indiferent de circumstanțe, presa e obligată (chiar de regulile care o organizează) să se raporteze la faptele vizibile de pe Lună ale celor despre care scrie (fie și în registru monden). Orice lucru scris pe lângă fapte sau împotriva lor, orice fugă care devine exil și orice nimb care ascunde impostura, diminuează înțelegerea publică, subminând exact scopul fundamental pentru care există și se face jurnalismul.

În vara anului 2020, prestigiosul ziar britanic The Guardian scrie despre Laura Codruța Kovesi în termeni aproape hristici, ca despre un zeu al dreptății coborât printre muritori, fără să integreze măcar o jumătate de paragraf despre plagiatul comis de mâna doamnei în teza doctorală.

Mai sare însă cineva în sus găsind că o asemenea scriere jurnalistică este tot maculatură?

Răspunsul scurt – și cumva lămuritor pentru starea noastră publică, adică pentru nivelul de discernământ, cunoaștere și înțelegere din societate – este nu. Răspunsul lung necesită câteva explicații.

Așteptări neîmplinite

Vorbim, și în cazul Udrea-VIVA, și în cazul Kovesi-Guardian, despre fapte evitate. Corupția fostului ministru PDL este, de ani buni, un cumul de fapte documentate și expuse atât de presă, cât și de justiție. În egală măsură, furtul academic comis de fostul procuror-șef al DNA e, tot de ani de zile, o evidență publică peste care nu se poate trece la inventar.

Acest act de corupție academică a fost și el probat documentar, e o certitudine pentru oricine a fost curios să consulte documentele aferente speței (publice încă din anul 2012) și a primit chiar o semi-confirmare oficială din partea unei comisii care a stabilit celebrul procent de 4,9%.

Când un articol-portret stă, precum în The Guardian, sub titlul “Legea este aceeași pentru oricine”, te aștepți la o demonstrație publică a faptului că legea (și principiile care o fondează) chiar se distribuie egal într-un spațiu democratic (cum e Uniunea Europeană).

Așteptările sunt adesea însă neîmplinite când vine vorba de Laura Codruța Kovesi – așa că, după ce se urcă pe soclul articolului prodigios din The Guardian, actuala șefă a Parchetului European face zâmbitoare cu mâna, sub privirile de jos ale jurnaliștilor și cetățenilor care, orbiți fiind, nu mai văd nici măcar faptele vizibile de pe Lună.

După ce – parafrazând o sintagmă mai veche de presă – istoria s-a jucat în pletele doamnei cu mâna Serviciului Român de Informații, nu-i tocmai de mirare cât de învăluită de fum e prezența publică a Laurei Codruța Kovesi.

Despre fosta șefă anticorupție ne-am amintit recent în contextul unei rezoluții CEDO care a constatat că procuroarei i-au fost încălcate drepturi fundamentale la momentul demiterii de la DNA – așadar într-un context eminamente pozitiv.

Despre Kovesi nu reușim, totuși, să ne amintim deloc în contextul marilor dosare instrumentate în epoca Kovesi și eșuate recent în instanțe. Ori în contextul arestării preventive dispuse recent în cazul fostului subordonat al doamnei de la DNA Ploiești, celebrul procuror Portocală. Ori măcar în contextul plagiatorilor de vază ai țării. Vecinătatea Laurei Codruța Kovesi nu suportă contexte negative.

Ce nu reușim să ne amintim noi între granițele României nu-și amintesc, dincolo de hotare, nici jurnaliștii The Guardian. Care reușesc performanța de a face un interviu-portret cu Kovesi în care relatează detalii despre începuturile carierei sale de procuror, nu și despre despre miezul academic al acestei cariere, definitiv afectat de plagiat.

Faptele vizibile de pe Lună

Primele suspiciuni publice referitoare la comiterea unei fraude academice în teza de doctorat a Laurei Codruța Kovesi au apărut în mai 2012. Probatoriul asociat nu este deloc de expediat la capitolul ‘intoxicări publice’, pentru că include paragrafe și pagini întregi din introducerea, cuprinsul și încheierea tezei care au fost preluate – cu minime modificări – din alte surse, fără respectarea standardelor de citare în materie. 

Pressone a realizat acum patru ani, sub semnătura Emiliei Șercan, o analiză a elementelor suspecte în alcătuirea lucrării de doctorat pe baza căreia Laura Codruța Kovesi a obținut în 2011 cea mai înaltă distincție academică.

Pe site-ul organizației neguvernamentale Miliția Spirituală este de găsit și astăzi un tabel care confruntă zeci de pasaje din teza menționată cu paragrafe similare din alte lucrări.

Iar Dela0.ro a investigat în toamna lui 2016, punct cu punct, explicațiile scrise furnizate de Laura Codruța Kovesi, în 2012, Consiliului Național de Etică (CNE). Organismul a absolvit-o la momentul respectiv de acuzațiile de plagiat. 

Scriam în 2016 că aceste justificări scrise înaintate CNE ar fi trebuit să fie cel mai bine păstrat secret al procurorului șef al DNA. De altfel, în 2012, membrii Comisiei tehnice a CNE nici n-au avut la dispoziție teza de doctorat supusă verificării, elaborând Raportul tehnic în lipsa ei (!). Concluziile acestui raport au precedat practic sosirea unui exemplar al lucrării de la Timișoara, unde Laura Codruța Kovesi și-a obținut titlul academic.

CNE a avut, totuși, la dispoziție explicațiile și justificările autoarei – cam la fel cum The Guardian are acum la dispoziție versiunea adevărului în varianta Laura Codruța Kovesi. E o versiune pe care publicația o livrează – fără context și omițând fapte capitale – unui public european, internațional.

Din curiozitate profesională, am trimis o misivă electronică autoarei articolului din publicația britanică. E vorba de Jennifer Rankin, corespondentul The Guardian la Bruxelles. I-am atras jurnalistei atenția asupra faptelor omise în alcătuirea portretului procuroarei din România – și am întrebat-o, franc, dacă aceste omisiuni sunt datorate necunoașterii faptelor sau unei decizii conștiente de a le decupa izbăvitor din cariera Laurei Codruța Kovesi.

Nu am primit niciun răspuns de la Jennifer Rankin. Tot ceea ce trebuia livrat și explicat publicului fusese livrat și explicat deja.

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Cele două explozii
AICI

Boala care se răspândește
AICI.

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun

LUNI: O CARTE
Strălucitor. De Viorel Ilișoi. De aici și numai de aici: www.edituragri.ro

MARȚI: O CARTE
Departe de trunchi. De Andrew Solomon. Editura Humanitas.

MIERCURI: UN DOCUMENTAR
Saving Capitalism. Pe Netflix. 

JOI: UN DOCUMENTAR
Despre Anelka, neînțelesul. Tot pe Netflix. 

VINERI: UN DOCUMENTAR
Copiii din showbiz. Pe HBO GO. 

SÂMBĂTĂ: UN SERIAL DOCUMENTAR
Love on the Spectrum.  Pe Netflix. 

DUMINICĂ: UN SERIAL DOCUMENTAR
Fear City. New York vs. Mafia. Tot pe Netflix.

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

O graniță
În scandalul zilei: Puiu ca Puiu (noi să fim sănătoși să ne duelăm pe teme epidemiologice), dar nu am înțeles deloc ce-i în neregulă cu filmele de peste 100, 159 sau 199 de minute. Până și doctorul în cinematografie Popescu CT – care, bănuiesc, a văzut și cinema de peste 199 de minute – se întreabă dacă o fi uman să ne uităm la un film de 3 ore și 20 de minute.

Acum, n-o să mă apuc eu – un amator fără doctorat – să fac inventarul filmelor de peste 3 ore pe care le-am văzut, neînțelegând (pesemne) că e ceva fundamental în neregulă cu ele. Să-și vadă fiecare de propriul cinema, da?

Dar, cu mască sau fără, să nu ocoliți totuși în viața asta (alta se pare că n-avem) Shoah de Claude Lanzmann și Satantango de Bela Tarr. Primul film are peste 9 ore, al doilea – peste 7, dar e mai multă umanitate în ele decât în sutele sau miile de ore petrecute anual pe rețelele sociale de cetățeanul doctor în cinema, fundamentele umanității și purtatul măștii în aer liber.

O demonstrație publică
Aflați că în țara în care 3 din 4 abuzuri sexuale sunt încadrate și judecate în instanțele naționale ca fapte consimțite (e vorba, desigur, de țara noastră), soluția sistemică de corectare a luat forma unui simulacru organizatoric. Cum mimează Parchetul General (și tot angrenajul din subordine) o mai bună administrare a justiției în cauzele de infracțiuni sexuale cu victime copii? AICI

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.