Corneliu Coposu, autoportretul celui care nu și-a pierdut speranța

Ideea de a scrie un text despre omul (politic, și nu numai) Corneliu Coposu care să le fie de folos mai ales tinerilor s-a născut într-o zi din toamna târzie a anului trecut, într-un orășel de lângă New York. | Foto: Wikipedia

0

Cinam și la cină dialogam cu un copil de școală, un puști român deștept, despre fenomenul viralizării pe internet. La un moment, zice așa: Deci ăștia de la PNȚCD/ Când ți-oi pocni una acuma/ Hai sictir…

Întâmplarea făcea să știu exact la ce făcea referire: vorbea despre cetățeanul franțuzit. M-am trezit în fața revelației că e posibil ca din tot ce a însemnat Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat în istorie, copiii de astăzi să rămână, până la urmă, numai cu atât.

Așa că am început să mă gândesc la cum anume aș putea să scriu ceva despre Corneliu Coposu care să le fie util mai târziu.

Am mers la bibliotecă și m-am uitat peste cărțile de interviuri și peste ziarele epocii, am vrut să rememorez toamna aceea a anului 1995, când Seniorul a fost îngropat și românii au ieșit cu sutele de mii să-l conducă pe ultimul drum. M-am gândit că un asemenea moment în istoria noastră recentă l-a mai dat doar moartea Regelui Mihai I al României.

Nimic nu mă mulțumea însă – simțeam că și așa aceste figuri, și Seniorul, și Regele, le vor rămâne tinerilor străine, ca venite dintr-o altă lume.

Șaptesprezece ani de pușcărie pentru o mână de idealuri

Cum să înțeleagă un adolescent ce înseamnă să faci șaptesprezece ani de pușcărie pentru că regimul comunist în România s-a ridicat pe sacrificarea acelei generații de elite aflate în puterea vârstei la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial?

La sfârșitul războiului, Corneliu Coposu era un tânăr rotofei care lucra direct cu marele lider țărănist Iuliu Maniu. Avea figura unui luptător de categorie grea.

Când românii l-au revăzut după 1989, Corneliu Coposu era un bătrân subțire ca un fum, suda țigară de la țigară și se retrăsese într-o morală înaltă, la care prea puțini au reușit să se ridice vreodată.

Apoi, dintr-o întâmplare, în biblioteca unui cetățean am dat peste această cărticică de nici o sută de pagini care antologa 163 de vorbe memorabile spuse de Corneliu Coposu (Corneliu Coposu, 163 de vorbe memorabile – antologie și prefață de Marius Ghilezan, Editura Vremea, 2014).

Cărțile despre Senior sunt în general exaltate, autorii prosternându-se la o statuie și întreținând acel maniheism perfect în care comunismul (fie el și neo) e răul absolut, iar adversarii săi binele mesianic. E un discurs fără nuanțe, cu valențe religioase și consecințe practice dezolante.

Tinerii poate că nu știu, dar mai ales Corneliu Coposu și cei care i-au preluat viziunea și reflexele democratice au îndreptat țara înspre Uniunea Europeană și NATO și au făcut România liberă de astăzi, atât cât este.

Pe de altă parte, tinerii să mai înțeleagă ceva. Că dezamăgirea născută din fractura dintre idealul moral reprezentat de Coposu și realitatea impostorilor care s-au cocoțat pe umerii săi până la înălțimea puterii (unii încă o fac) a reasigurat întoarcerea perenă a României la Frontul Salvării Naționale.

Prin diferitele sale facțiuni, de dreapta sau de stânga, FSN-ul a rămas soluția blestemată a deceniilor de după Revoluție. Așa credea Corneliu Coposu.

Au trecut douăzeci și patru de ani de când a murit, iar cuvintele Seniorului se păstrează în adevăr.

Decupate din volumul menționat (apărut la o sută de ani de la nașterea Seniorului) și așezate astăzi, în 2019, în fața ochilor unui tânăr, cuvintele lui Coposu nu pot fi contestate.

Ele dau un autoportret care poate fi mai de folos decât descrierile eroizante ale unor biografii postume.

Am ales douăzeci și patru de tușe – câte una pentru fiecare an care a trecut de când Seniorul a pășit peste ultima graniță.

Acuzat că bea cafeluțe la terase în Paris, mâncând cornulețe croissant

Și să mai știe tinerii ceva: Coposu a fost personajul cel mai demonizat în presa post-comunistă, care îl făcea moșier venit să-și revendice proprietățile (n-avea), acuzându-l că a stat în Occident și a băut cafeluțe la Paris, unde a mâncat cornulețe croissant (ăsta era nivelul la care se discuta).

Coposu petrecuse însă șaptesprezece ani la pușcărie – de unde a ieșit cu și mai mare credință în Dumnezeu, în ideea monarhiei, în gândul că oamenii pot fi buni și că și propriii torționari pot fi iertați, cum au fost iertați de Iisus Hristos tâlharii de pe cruce.

Autoportretul lui Corneliu Coposu, așadar, omul care nu și-a pierdut speranța (deși avea toate motivele să o facă).

Iată-l.

Coposu despre viața lui

În fond nu e importantă persoana mea, importantă e ideea legată de viața mea. Dacă această idee va triumfa și dacă ea este îmbrățișată de prietenii mei și de opinia pubică, apariția sau dispariția mea sunt secundare. Totul este să supraviețuiască o atitudine. Dacă aceasta va triumfa, dispariția mea nu mai e semnificativă.

Coposu despre modestie

Aș fi putut să mă așez pe o adunare de bani, am avut condiții, dar nu m-au interesat.Cred că sunt cel mai sărac om din România, neavând niciun metru pătrat de pământ, neavând nicio acțiune, nicio casă proprie și niciun fel de proprietate. Așa că nu o să am probleme testamentare pentru că nu am ce testa.

Coposu despre independența care îți îngăduie să fii obiectiv

Dezinteresul meu legat de onorurile și demnitățile publice și față de acumularea de avere îmi dă o independență care mă face să fiu foarte obiectiv în raporturile cu oamenii.

Coposu despre denigratorii lui

M-aș degrada intrând în polemici cu nemernicii și mișeii care și-au făcut din defăimarea mea o profesiune de credință.

Coposu despre libertate

Fiecare om este obligat să recunoască dreptul la libertate al celorlalți oameni.

Coposu despre blestemul României

Blestemul acestei țări este ca, peste 20-25 de ani, să fie condusă și pe dreapta, și pe stânga de același FSN!

Coposu despre corupție

Funcționarii înzestrați cu privilegii și demnități publice își depășesc propria misiune și procedează în mod abuziv, pentru că românii sunt prea toleranți, îngăduitori și buni.

Coposu despre destin

Mi-am făcut un examen de conștiință. Am trecut în revistă toate suferințele și mizeriile prin care am trecut de-a lungul pușcăriilor, a anilor de detenție, a persecuțiilor post-penitenciare. Dacă ar fi să aleg, aș opta pentru același destin. Cred că destinele noastre sunt scrise dinainte. Eu nu sunt fatalist, dar, dacă mi s-ar ridica în față aceleași alternative, ceea ce aș alege ar fi tot trecutul pe care l-am trăit și pe care l-aș repeta cu seninătate.

Coposu despre dictatura comunistă

Dictatura comunistă a inventat ceea ce societatea românească nu a cunoscut în trecut, complexul relei-credințe, dedublarea personalității. Această dedublare, care a fost operată încă pe copii, a continuat pe tinerii care învățau la școli și a culminat pe oamenii realizați, care au ocupat funcții publice. Una gândea omul și alta trebuia să vorbească. Într-un fel vorbea acasă, altfel la birou sau în societate. Practicarea îndelungată a acestui complex al relei-credințe a lăsat, desigur, urme.

Coposu despre calitățile de care are nevoie un om politic

Calitățile de căpetenie pe care le-aș cere eu unui om politic sunt: fermitate în concepții, iubire pentru adevăr și refuzul de a tranzacționa principii.

Coposu despre dragoste

Religia creștină este întemeiată pe dragoste. Din păcate, reprezintă virtutea cel mai puțin practicată de către români.

Coposu despre speranță

În anii de pușcărie, speranța mi-a fost cea mai de folos. Eu spun speranță și nu nădejde, pentru că sunt latinist.

Coposu despre suferință

Specialistul în bătaie era un ins de vreo sută de kilograme, un adevărat Goliat. Te apuca de păr și te izbea cu capul de ziduri, neeconomisind palmele, pumnii și mai ales călcarea în picioare. Erai bătut cu cearșaful ud. Cu saci de nisip peste piept. Cu ranga la tălpi, după ce ți se legau mâinile de glezne și ți se strecura o țeavă metalică printre membre, sprijinită de două mese. Așa erai strivit la rotisor. Loviturile se repercutau în toate vertebrele. Simțeai că ți se desprinde calota craniană. Uneori, loviturile erau date cu vâna de bou. Cumplită era electrocutarea în celule în care stăteai în apă. Mulți își încheiau perioada de anchetă fără dinți.

Coposu despre istoria românilor

Principala noastră tradiție istorică este revolta.

Coposu despre memorie

Nu putem lăsa să se aștearnă perdeaua uitării peste memoria noastră chinuită de suferință.

Coposu despre carte

O carte bună o citești cu teama de a nu frânge, la mijloc, gingășia unei impresii.

Coposu despre respect

N-am nicio considerație față de oamenii care se cred mai presus de Dumnezeu.

Coposu despre iertare

Cei care au ajuns să se degradeze până la a chinui pe semenul lor, fără niciun fel de justificare, și-au pierdut calitatea umană și ar fi o onoare pentru ei să păstrez împotriva lor sentimente de inamiciție.

Coposu despre mareșalul Antonescu

Mareșalul Antonescu era țâfnos, coleric și foarte veleitar.

Coposu despre guvernele marionete

Un guvern de marionete este un ansamblu de păpuși ministeriale, etichetate și manevrate din culisele politice.

Coposu despre cenzură

Cenzura este o condiție sine-qua-non a guvernării comuniste.

Coposu despre patriotism

Patriotismul este o dragoste discretă pentru țară, o disponibilitate de a-ți da oricând viața pentru ea și de a nu mărturisi acest sentiment. Găsesc că afișarea patriotismului este indecentă.

Coposu despre politică

Într-o țară civilizată, oamenii, indiferent de orientarea lor politică, trebuie să întrețină relații corecte, civilizate. Dușmănia între adversarii politici e o stupiditate.

Coposu despre firea noastră

Românul este fatalist și se teme de schimbare. Nu este obișnuit să riște pentru o viață mai bună.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.