România e tot mai aproape de o nouă mare reformă în educație, la 12 ani distanță de la ultima mare reformă.
În 2023, la fel ca în 2011, reforma învățământului încă speră să rezolve problema abandonului școlar. Edupedu a arătat cum România a cheltuit peste 2 miliarde de lei pentru reducerea cu doar 2 puncte procentuale a ratei de părăsire timpurie a școlii în perioada 2012-2021.
Suntem fruntași la capitolul abandon școlar în Europa, în ciuda tuturor reformelor și dezideratelor. Și avem o istorie îndelungată în a face lucrurile prost în educație.
De nevoia unui sistem de învățământ mai incluziv se vorbește în România de o sută de ani. Și în 1932 eram fruntași în Europa la analfabetism. Rata repetenției în învățământul primar era enormă, iar școala se dovedea incapabilă să ofere copiilor de țărani darul scrierii și al citirii.
În 1932, Iosif Gabrea, unul dintre cei mai importanți pedagogi români din epocă, doctor docent în pedagogie, fondator de revistă pedagogică și autor de manuale pentru învățământul primar realiza cea mai importantă analiză a școlii românești din prima decadă a Interbelicului.
Gabrea avea trei criterii după care analiza sistemul educațional: solidaritatea socială, incluziunea și felul în care școala era în acord cu realitățile societății. Școala românească de la 1932 nu bifa niciunul din cele trei criterii, considera Gabrea. Câte dintre aceste criterii bifează școala românească din 2023?
Pentru această ediția a Pixului cu mină am mers, ca de fiecare dată, la Biblioteca Centrală Universitară din București. Am răsfoit lucrarea pedagogului Iosif Gabrea – Școala românească. Structura și politica ei.
Iată ce-am aflat.
Criterii de apreciere a unui sistem școlar
Principiul solidarității sociale
Omenirea întreagă trăiește momente în care se comportă ca o imensă unitate materială și spirituală, datorită solidarității mijlocită prin tehnică. E de ajuns să ne gândim la radio, care face posibilă pentru milioane de oameni trăirea în aceeași secundă a aceluiași conținut de gândire și simțire, ca să înțelegem uriașa putere a solidarității.
Efectele ei le simțim și în numeroase probleme de politică socială. Ca de pildă, în îngrijorarea societății de faptul că atâția oamenii nu-și pot găsi de lucru și atâția tineri nu-și pot afla întrebuințarea, pentru care s-au pregătit. Rapida formare a asociațiilor de tot felul este efectul aceleiași solidarități. În politica școlară sensul ei nu poate fi trecut cu vederea: înființarea sau desființarea celei mai neînsemnate școli în cel mai depărtat colț al țării este o chestiune de politică școlară generală, nu locală sau regională.
Adevărata organizare socială trebuie să cuprindă pe toți membrii ei
Organizarea socială numai cu o parte din membrii ei este o glumă. Solidaritatea socială a devenit așa de mare încât cei rămași în afară de organizare, dar nu în afară de societate, devin un pericol social.
Faptul că mii și poate zeci de mii din tinerii cei mai buni, cu o pregătire calificată, bat la porțile vieții sociale și li se răspunde că nu mai sunt locuri și pentru ei este dovada cea mai sigură că așa numita organizare socială (inclusiv cea școlară) nu este organizare, este o organizare defectuoasă.
Un plan de reformă
Să presupunem că n-am avea actualul sistem școlar și am voi să organizăm unul. Să mai presupunem că neavând noi un organizator am aduce de aiurea unul renumit.
Cea dintâi întrebare a lui s-ar referi la structura societății, pentru care ar organiza sistemul școlar. De aceea ar dori să știe raportul între sate și orașe, ocupațiile principale ale locuitorilor, nevoile de diferiți profesioniști calificați și necalificați, posibilitățile actuale și cele viitoare în dezvoltarea diferitelor ramuri de activitate, etc.
Reformatorul ar înțelege că are de-a face cu un stat cu structură agrară, nu industrială, că prin urmare sistemul școlar de organizat nu poate fi o copie după al unui stat industrial.
Un atare sistem ar avea neapărat o bază foarte largă formată din învățământul primar, în afara căruia nu ar rămâne nimeni (cum rămân în prezent sute de mii de copii), cu învățământ practic (agricol, meserii, profesional, comercial) mult mai dezvoltat decât cel teoretic (nu ca în sistemul școlar actual cu 75,1% școli teoretice și numai 24,9% practice), cu un învățământ superior în care tineretul să primească o pregătire imediat întrebuințabilă în ramurile principale de activitate socială.
În niciun caz învățământul superior n-ar cuprinde în facultățile de drept 43,1% din tot tineretul universitar, cum cuprinde în prezent, fiindcă este evident că statul român, agrar în structura lui, nu poate da acestor tineri o întrebuințare.
Irezistibilul avânt pentru carte
În anii următori războiului, prestigiul nelimitat al învățăturii a exercitat o adevărată fascinație asupra tineretului. S-au produs astfel un irezistibil avânt pentru carte, fără a fi fost dirijat și coordonat în acord cu interesele sociale, pe care o politică de prevedere ușor le-ar fi descoperit.
Entuziasmul pentru învățătură a fost susținut și satisfăcut de inițiativele locale, prin înființări de școli, teoretice mai ales, fiindcă acestea aveau prestigiul mai mare. S-a lucrat fără coordonare și prevedere în câmpul unei solidarități, care avea să producă de îndată efecte neplăcute.
Dorința de învățătură a devenit o cursă de întrecere a tineretului spre vârful piramidei sociale. Abia după ce s-a ajuns în număr mare acolo, s-a înțeles că ar fi fost mai prudent să se fi întărit prin învățătură mai întâiu baza piramidei sociale. I s-ar fi dat un echilibru mai stabil și ar fi fost o siguranță mai multă pentru cei din vârful ei.
Ca totdeauna statul se mișcă încet și nu prea convins de dreptatea solicitanților.
O ierarhie rușinoasă
În pregătirea sistemului școlar, dificultățile cele mai mari sunt de natură economică.
De câte ori se pretind noi scăderi de cheltuieli ale statului bugetul spre care se îndreaptă cu succes cuțitul vistiernicului țării este acela al Ministerului Educației Naționale. Este adevărat că grozava criză economică mondială obligă la sacrificii în toate țările din lume. Dar în toate țările se ierarhizează instituțiile statului, după importanță, pentru a nu sacrifica pe cele vitale.
Sunt greșeli în politica școlară care se cer a fi plătite. Așa, între altele, nesocotirea învățământului primar, care menține țara noastră într-o rușinoasă ierarhie pe scara analfabetismului. România este întâia în Europa pe această scară. Iar în privința participării copiilor la învățământul primar obligatoriu, minim, pe care ar trebui să-l dea statul fiecărui cetățean, situația României între vecini este următoarea:
Frecvența școlară în:
Cehoslovacia – 100%
Polonia – 96%
Ungaria – 95%
Bulgaria – 94%
Rusia Sovietică – 70%
Iugoslavia – 69%
România – 59,8%
Școala, primul eșec în viață
O chestiune trecută cu vederea până acum, dar care se cere a fi discutată serios și pe temeiuri psihologice, sociale și etice este repetenția în școala primară, ca și în cea secundară.
În școala primară ea n-ar avea sens dacă ne gândim la menirea învățământului primar. Totuși, în 11 ani de activitate au fost 5.466.821 repetenți, adică 30,3%. Nici în învățământul secundar nu și-ar avea sensul atâția repetenți, pentru alte considerente. În cele mai multe școli din această categorie se fac admiteri prin selecție.
Cu toate acestea repetenția este un fenomen foarte frecvent în școala românească, cu rezultate defavorabile din punct de vedere psihologic, etic, atât pentru elevi, cât și pentru părinții lor. Îndeseobi prin umilință, legată în mod inevitabil de repetenție, se pregătește cale largă sentimentului de inferioritate cu rol hotărâtor în formarea unui suflet prin educație.
Asupra părinților, repetenția are un efect cu totul vătămător. Le distruge voința de a-și mai trimite copiii la școală. Părinții au dorința de a-și trimite copiii la școală și îi trimit. Dar dacă școala primară, obligatorie, lasă peste 30% din copii repetenți, este de la sine înțeleasă dispariția acestei dorințe și voințe și înlocuirea ei cu ura față de școală.
