De ce e România ultima

Cum poate fi rezumată explicativ o țară care zace îngropată (la propriu) în glod, fără perspective certe de a se smulge din noroaie, în ciuda prezenței calendaristice în mileniul al III-lea și sub umbrela NATO și UE?

Pe seama căror cauze fundamentale poate fi pusă o țară îngropată în gunoaie care se ard ilegal la periferiile orașelor sale, scurtând viața cetățenilor săi?

Ce se poate spune chintesențial despre o țară în care pădurile se taie ilegal, an de an, de treizeci de ani, periclitând viața cetățenilor?

Care e concluzia nimerită să întâmpine realitatea tragică a faptului că nu avem nici în 2020 suficiente paturi pentru marii arși, la fel ca înainte de Colectiv (peste care s-au așezat totuși aproape cinci ani)?

Dacă lehamitea e sentimentul nostru național și dacă “nimic nu se schimbă”, în ciuda creșterii consumului de mezeluri și conserve (nu și de produse primare de igienă), atunci e nimerit să admitem nu doar că România este ultima între sistemele europene pe care speră să le emuleze (doar ca formă, nu și pe fond).

Trebuie să conchidem și că România are câteva motive serioase pentru care este ultima. Iar motivele ne privesc pe toți.

Ion Iliescu tocmai s-a aniversat la început de martie. Pentru a 90-a oară. Trecerea lui prin a doua jumătate de secol XX românesc a lăsat urme adânci – de la socialism de stat la revoluție și mineriade. Dar (chiar și) Iliescu e doar un nume propriu.

E mult mai mult în urma noastră decât vina unui singur om.

Acest teritoriu sălbatic, acest sat fără câini, această societate tribală sunt posibile prin conjuncția câtorva factori care dau măsura democrației noastre:

» calitatea umană jalnică a liderilor politici și a principalilor lor colaboratori (observație valabilă transpartinic, atât pentru partidele vechi, cât și pentru cele noi);

» profesionalismul găunos al celor care ar trebui să asigure aplicarea legii și al celor chemați, mai departe, să împartă justiția, să facă dreptate, și nu o fac;

» inerția unei societăți care nu își asumă decât în mod excepțional rolul de generator și cenzor al puterii (de orice fel și din toate domeniile), întreținând astfel un stat subdezvoltat;

» încrederea nulă (pe fondul celor enunțate mai sus) a cetățeanului în autorități.

După 1989, subdezvoltarea noastră a primit un nume – Ion Iliescu -, dar n-a mai aflat (decât când era prea târziu) numele tuturor celor care au asamblat capitalismul de rapt chemat să se instaureze în locul socialismului dinastic ceaușist.

Capitalismul nostru de fapt – construit inițial de băieții deștepți ai tranziției, mulți dintre ei proveniți din eșaloanele securiștilor etern preocupați de siguranța națională – a fost întreținut ulterior de un mediu privat iresponsabil, preocupat strict de propriul profit.

Când n-a fost vreo multinațională care să peroreze savant despre costurile de producție, justificând astfel salarizarea de lumea a II-a a muncitorilor români, s-a ocupat patronatul autohton să exploateze până la ultima picătură neșansa geografică a comunităților locale.

Și-n tot timpul acesta, pe nevăzute, s-a plămădit un imens aparat bugetar, în fapt o rețea de stat utilă la distribuit favoruri de partid.

Numărăm aici toate birourile ministerelor, autorităților, departamentelor, direcțiilor, primăriilor în care se tace laș, de decenii, pentru că altfel “s-ar pierde locul de muncă”.

Numărăm toate instituțiile de stat în care se închid ochii la șefi inepți numiți politic (societatea de clan e apanajul subdezvoltării).

Numărăm toate sistemele publice în care sunt tolerate abuzurile, corupția și efectele lor (sistemul de sănătate, de pildă, a închis ochii cu seninătate la afacerea Hexi Pharma).

Puteți numi repede un domeniu public funcțional în România?

Dacă nu puteți, vina nu e doar a sistemului (eterna plasare a responsabilității în cârca unor forțe oculte, imposibil de controlat, e tot o marcă a subdezvoltării). Vina e a oamenilor cu nume și prenume.

Vina e a tuturor defectelor noastre moștenite din generație de cetățeni în generație de cetățeni și date mai departe exact în aceeași matrice:

» complicitate la furt, manifestată într-o multitudine de forme – cei care dau și care iau șpagă, cei care merg în concedii la munte și la mare sub masca “cursurilor de formare profesională”, cei care merg în pelerinaje achitate din bani publici, patronii de firme-parazit și cetățenii care se mulțumesc să fie semnături etc;

» complicitate la incompetență – toți cei care atârnă balcanic în cârca funcției, fără de care nimic nu ar fi, toate găștile, de toate culorile politice, toate haitele de consilieri și consultanți;

» complicitate la selecția negativă a cadrelor – de la educatorii de grădiniță până la doctorii noștri falși sau universitarii plagiatori. 

Sistemul medical e un dezastru, fiindcă oamenii care lucrează în el l-au făcut sau l-au lăsat să ajungă astfel. Sistemul de învățământ e un dezastru, din același motiv. Și tot așa.

Până când? 

Toată istoria noastră de până acum ne îndeamnă către acest răspuns: până când ajunge cuțitul la os, ba chiar și după aceea. Cunoscând dificultatea cu care explodează mămăliga românească, probabil că avem nevoie nu de unul, ci de două cuțite ajunse la os.

Iată și recomandările săptămânii.