După alegerile neobarbarilor

În anul 1999, Ion Iliescu – aflat în opoziție la acea vreme – lansa pe piața de carte, pentru publicul românesc avid de lectură, un volum intitulat Încotro societatea românească?

Iliescu depășise de ani buni discursul tern despre modelul suedez, marota primilor săi ani politici post-decembriști – și se aventura pe teritoriul întrebărilor, după ce întreaga sa carieră politică fusese despre răspunsuri de-a gata și despre soluții emanate de clasa conducătoare.

Încotro societatea românească era, și la Ion Iliescu, o necunoscută.

Iată că au trecut 21 de ani, Ion Iliescu a mai fost încă o dată președinte, apoi Traian Băsescu i-a urmat pentru două mandate, mii de primari s-au perindat la vârful administrațiilor locale din comunele și orașele României, zeci de mii de consilieri locali și județeni au votat planuri, politici și investiții publice, dar România a rămas – în termeni de direcție – tot o necunoscută.

Dacă soluțiile publice de care suntem capabili, ca societate, sunt ilustrate – în primul rând – de alegerile noastre, atunci scrutinele electorale sunt momente nimerite pentru a încerca să vedem, totuși, unde suntem. 

Și iată că după alegerile locale din toamna anului 2020 suntem în situația de a pregăti o înlocuire de garnitură roșie cu una galbenă, ambele având – în esență – aceleași apucături politice.

Harta politică a României de acum seamănă întrucâtva cu cea a României din 2008, când PDL, partidul prezidențial de atunci, obținea o victorie majoră la locale împotriva PSD.

Ce a urmat? Avem tot trecutul în spate deja: PDL a devenit partidul-camarilă, rețelele de corupție s-au extins, iar slăbirea monopolului PSD a devenit o altă marotă, doar o vorbă de aruncat la televizor poporului cât Elena Udrea se înstăpânea peste România.

Avem trecutul acesta și înaintea noastră?

Aflăm de luni bune, de la președintele Klaus Iohannis și de la premierul Ludovic Orban, că PSD e esența răului democrației românești – și că doar o operațiune de înlăturare totală a oamenilor săi din structurile de reprezentare și decizie ale statului ar putea oferi antidotul.

Aceasta e însă doar partea văzută a îndemnului la curățenie. Partea lui nevăzută e contra-oferta: de PSD se poate scăpa doar în schimbul PNL.

Social-democrații au pierdut circa 300 de primării la tura aceasta de alegeri – dar măcar o parte dintre acestea s-au produs prin traseism încurajat din plin de PNL.

Mai țineți minte răcnetele de campanie ale stelei politice Rareș Bogdan (iată un important indicator de țară!), care promitea tunător că aceia care îi stătuseră alături, politic, lui Liviu Dragnea nu aveau să găsească o ușă deschisă la PNL?

Adevărul e că n-au găsit o ușă – au găsit toată poarta larg deschisă. Numai cine n-a vrut nu s-a transferat în ultimele luni de la PSD la PNL. 

În atare condiții, liberalii au ajuns la o aruncătură de băț de PSD în termeni de primării și consilii județene câștigate. Vorbim de peste o mie de primării de fiecare și de 37 de consilii județene cumulate. Doar UDMR a reușit să smulgă celelate 4 consilii județene ratate de binomul PSD-PNL.

Ce-a reușit, în acest peisaj bicolor tradițional, Alianța USR-PLUS? A reușit să câștige 45 de primării. Unele dintre ele sunt, într-adevăr, ale unor orașe precum Timișoara, Brașov sau Bacău – dar statistica e totuși suverană. Matematic, USR-PLUS a reușit să câștige de 27 de ori mai puține primării decât PNL și de 31 de ori mai puține decât PSD.

Constatăm: țara aceasta este mult mai întinsă decât granițele Bucureștiului, unde USR-PLUS are dublul scorului național, iar Nicușor Dan (fondator și fost președinte USR) a câștigat Primăria Capitalei.

În multe din comunele și orașele mici ale acestei țări, primarii aflați în funcție au fost realeși. Performanța lor administrativă se vede la tot pasul în România – dar ceea ce se vede nu-i deloc egal în țara noastră cu ceea ce se votează. Nu de puține ori, alegerile noastre au negat însăși realitatea.

De aceea le-am numit alegerile unor neobarbari.

Statistica electorală nu-i blândă dacă prin ea încercăm să privim, ca pe gaura cheii, locul în care urmează să ajungem.

Pentru că, în ciuda aserțiunilor prezidențiale și ministeriale, dacă există un rău politic al democrației românești, acesta nu poate fi disociat și de prezența post-decembristă a Partidului Național Liberal. Faptele politice ale acestei formațiuni rămân – și e suficientă o privire asupra României ultimilor 25 de ani pentru a le afla.

La drept vorbind, nu putem scăpa nici de PSD, nici de PNL – pentru că la fel de adevărat în democrație e că soluția nu stă niciodată în a înlătura fie și o alegere proastă. E corectă acea observație din literatura științelor politice: democrația nu înseamnă că poporul are întotdeauna dreptate, ci că poporul are dreptul să greșească.

Soluția stă în a te strădui să găsești și să oferi o alternativă (care nu se poate defini, în mod esențial, doar prin ceea ce vrea să combată). Dar pentru asta trebuie să-i cunoști pe cei cărora li te adresezi.

Presa ar trebui să fie un astfel de mijloc de aflare a comunității – dar presa noastră a fost mai degrabă interesată în ultimii 15 ani să funcționeze ca interfață a diferitelor interese politice și economice, decât ca mediu de cunoaștere și raționalizare a societății.

Deocamdată, Alianța USR-PLUS nu s-a străduit să găsească și să ofere, în termeni reali, o alternativă națională. Partidul nou există acum în câteva insule urbane – și are posibilitate, ca prin alianță cu PNL, să formeze diferite majorități în unele consilii locale ale țării.

Însă, dacă rata de evoluție politică și electorală a USR-PLUS păstrează curba de astăzi, nu va exista – în mod realist – o breșă majoră în monopolul opțiunilor tradiționale.

Și-atunci, încotro? Deocamdată, orașul București a creat o iluzie: că există un marș triumfal spre ceva inevitabil mai bun, care nu poate fi oprit și – mai ales – care e de necontestat. Dar limba politică pe care o vorbește Capitala nu-i totuna cu dialectele din restul țării.

Înainte să te întrebi unde se îndreaptă societatea românescă, ar trebui să știi cum arată comunitățile pe care vrei să le salvezi – și să înveți să vorbești pe limba lor.

Apropo de limbă, știți unde a câștigat Traian Băsescu cele mai multe voturi în București? Exact în locurile în care și Gabriela Firea a strâns cele mai bune procente (per secții teritoriale). Acolo unde a eșuat discursul lui Nicușor Dan au câștigat vorbele tandemului Firea-Băsescu. 

E o constatare paradoxală – care poate să indice, într-o anumită măsură, că de fapt candidatura Gabrielei Firea a avut de suferit, nu de câștigat, de pe urma intrării în cursa electorală a lui Traian Băsescu. Poate că nu toți votanții ultimului s-ar fi prezentat la urne în absența acestuia de pe lista opțiunilor, dar măcar o parte dintre ei e de presupus că ar fi ales-o mai degrabă pe Firea decât pe Nicușor Dan.

Poate fi o lecție despre ce spun, cum spun și cui spun partidele și candidații lor. Înainte să fie un încotro, România e un etern pentru cine.

Iată și recomandările săptămânii.

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Pedepse mai mari
AICI.

Cu statul de drept la analiză
AICI.  

Francezul din alegeri
AICI.

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun

Luni: o carte
Jurnal de călătorie. Rusia, de Nikos Kazantzakis. De la editura Humanitas.

Marți: o carte
De ce ațipesc parlamentarii? Și alte întrebări pestrițe despre politica românească, de Cristian Preda. De la editura Humanitas.  

Miercuri: o carte
La revedere, Columbus. De Philip Roth. De la editura Polirom.

Joi: o carte
Jurnal de scriitor, de F.M. Dostoiesvski. De la editura Polirom.

Vineri: un documentar
Athlete A. Pe Netflix. 

Sâmbătă: o carte de recitit
Lecții de dans pentru vârstnici și avansați. De Bohumil Hrabal. De la editura Art.

Duminică: o carte
Violul. O poveste de dragoste. De Joyce Oates Carol. De la editura Polirom.