Nu ne așteptam ca premierul liberal Florin Cîțu să fie întruparea neprihănirii. Nu aveam nevoie de sentimentul cert al castității sale. La o adică, puteam trăi și cu ideea că omul a comis cândva o infracțiune minoră, constatată judiciar, ispășită administrativ și penal, sfârșită – în cele din urmă – cu reabilitarea făptașului.
Însă felul în care a ales să comunice Florin Cîțu acest episod neplăcut din viața lui demonstrează, dincolo de dubiu, că premierul României nu înțelege de ce e dator, față de societatea pe care are pretenția să o conducă (și pentru care vrea să ia decizii), să dea explicații extinse și să ofere (de bună voie) transparență totală.
De fapt, ceea ce face de zile bune prim-ministrul s-ar putea rezuma astfel: “nu spun nimic din ceea ce ar trebui să spun – și nu relatez nimic din ceea ce ar trebui să relatez decât forțat, dacă descrieri ale faptei mele apar în presă”.
Practic, în loc să adopte o poziție reflexivă (de raportare la propria vină), Florin Cîțu a ales calea reactivă. Premierul n-a elucidat practic nimic din contextul faptei sale de acum 21 de ani, așteptând – laolaltă cu cetățenii – descrieri și relatări de presă, apoi răspunzând vag aluziv întrebărilor, de cele mai multe ori cu izbăvitorul “nu-mi amintesc”.
Inițial, Cîțu s-a referit la fapta sa ca la o simplă contravenție, comparând-o cu orice amendă de circulație pe care o primești în România. Apoi a postat pe rețelele sociale mai multe fotografii de pe tărâm american, însoțite de titluri muzicale nobile și mobilizatoare precum “Can’t stop me now”, “Back in black” și “Sound of silence”.
De sunetul zgomotos al tăcerii prim-ministeriale au avut parte și românii în contextul întregului scandal – care (atenție!) nu e nici pe departe doar un scandal mediatic, deși ar fi putut rămâne numai atât.
Însă încăpățânarea premierului de a nu spune nimic, precum și aroganța aceluiași om de a considera că nu are lucruri de relatat și explicat cetățenilor (în ciuda poziției publice ocupate), au transformat întreaga poveste într-un scandal politic.
E inacceptabil ca într-o țară democratică premierul să încerce să dezinformeze public, deghizând datele unei infracțiuni (fie și minore) pe care a comis-o.
E inacceptabil ca, profitând de contextul ambiguu, premierul să nu livreze împrejurările exacte ale faptei sale.
E inacceptabil ca, într-o asemenea situație, omul politic să încerce să controleze el mesajul public (adică interpretarea faptelor). Nu e nimic de “ornat” în descrierea unei fapte infracționale al cărei autor ai fost. Pur și simplu descrii în detaliu ce s-a întâmplat, pentru că ți-ai asumat inclusiv această obligație a transparenței aspirând la funcția publică.
Premierul Cîțu nu pare să-și fi asumat însă nimic. Încărcat de tot mesianismul staturii sale, prim-ministrul se comportă ca și cum le-ar face un mare serviciu gratuit românilor conducându-i spre culmi noi ale democrației, reformei și performanței economice. În schimbul acestui serviciu gratuit le cere un singur lucru: să-l lase dracului în pace (mai ales cu întrebările), ca să-și vadă în tihnă de treburi.
Florin Cîțu nu-și mai amintește astăzi dacă a fost încătușat sau nu la momentul reținerii sale de către poliție. De fapt, premierul nu folosește acest cuvânt, marșând exclusiv pe ideea de amendă. Autoritățile americane nu au însă niciun dubiu: ceea ce s-a întâmplat a fost o arestare pentru conducere sub influența alcoolului, alcoolemia constatată fiind de 0,16%.
Nemaiștiind dacă i-au fost puse sau nu cătușele, Cîțu dă semne astăzi că-și mai amintește totuși ceva: ar fi băut bere, oricum nu foarte multă, căci nu duce 7-8 beri.
Memoria prim-ministerială i-ar provoca în mod cert curiozitatea unui neuropsihiatru. Detaliile legate de presupusul consum alcoolic sunt prezente, însă amintirea cătușelor (dacă au fost sau n-au fost) s-a estompat. E wow, cum ar zice însuși Florin Cîțu.
Ce nu mai e deloc wow e această fușereală în oferirea de explicații publice. Vorbim de un eveniment pe care Florin Cîțu are tot dreptul să-l considere insignifiant, iar în egală măsură societatea are tot dreptul să-l considere important. Avem o veste neplăcută pentru premierul Cîțu: într-o democrație, dreptul societății de a ști e mai important decât dreptul celui care ocupă funcția publică de a nu dori să spună.
În mod evident, Florin Cîțu are deplina libertate de a demisiona mâine – ba chiar astăzi, dacă se grăbește – și de a se angaja în mediul privat, unde competențele anterioare îl recomandă și – mai ales – unde nu contează pentru nimeni că acum 21 de ani a condus beat pe drumurile publice, fiind și condamnat în acest sens.
Cât timp nu comite însă acest gest (de a demisiona), premierul acceptă volens nolens că s-ar putea să conteze pentru cineva nu doar fapta sa de acum două decenii sau alcoolemia asociată (actele judiciare arată clar că Florin Cîțu nu a putut trece teste simple de sobrietate la care l-a supus poliția înainte de reținere), ci mai ales atitudinea publică de acum.
Florin Cîțu nu are nici măcar un an de când ocupă fotoliul de premier – și în niciuna dintre lunile din urmă nu a făcut dovada vreunei competențe ori dexterități guvernamentale deosebite.
Din contră, nu în puține ocazii premierul a demonstrat că vorbește scurt, cu sabia tăierilor bugetare între dinți – doar că nu prea știe ce vorbește. Am făcut deja o descriere extinsă a concepțiilor (greșite) ale lui Florin Cîțu despre asistența socială AICI.
Cu alte cuvinte, Florin Cîțu este un personaj politic aflat încă în consolidare. Cu atât mai mult e îngrijorător în acest context baletul public pe care îl face, de aproape o săptămână, în chestiunea faptei comise acum 21 de ani.
Departe de a fi vreun erou al bunei guvernări, foarte departe de statura unui super-agent 007 al politicii noastre, Florin Cîțu s-a cantonat deocamdată în pielea premierului 016.
În mod ciudat, prim-ministrul se consideră deja de neoprit în această postură – care dinspre public pare jalnică, chiar dacă de la vârful PNL se vede ca o culme a răzvrătirii adolescentine (nota noastră – făptașul avea 28 de ani!) și a dezinhibiției omenești (nota noastră – făptașul era nu doar băut, ci incapabil de coordonare!).
Să ridice mâna cine n-a făcut în viață ce-a făcut premierul Cîțu!
Nu e departe de realitatea practică acea vorbă românească care ne spune că din beție te mai poți trezi, dar din prostie nu. Deocamdată, Florin Cîțu și fidelii săi nici măcar nu dau semne că își doresc.
Iată și recomandările săptămânii.
Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu
Un serial
White Lotus. Pe HBO.
Un articol despre maternitate
<În întreaga lume mamele sunt suprasolicitate, sunt plătite prea puțin și, adesea, singure. În plus, sunt făcute să se simtă vinovate pentru orice, de la epidurale la hrănirea cu biberonul. Schimbarea de paradigmă este lucrarea neterminată a feminismului.> Întreg articolul, AICI.
Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu
Judecata de Acum #16
Podcastul nostru a luat o pauză la final de vară, însă n-am dispărut cu totul sub umbrelele de soare. Am înregistrat o serie de patru interviuri cu oameni din presă pe care îi apreciem – și de la care credem că publicul are lucruri de aflat.
Difuzăm toate aceste dialoguri în săptămânile următoare. Și revenim la regimul LIVE din 9 septembrie.
Pentru primul interviu din cadrul seriei LA TACLALE, unul dintre cei mai buni reporteri de politic din România a venit în studioul Judecății de Acum.
Am sporovăit despre jurnalismul de teren, criza presei și valoarea știrilor într-o lume în care opiniile au ajuns să cântărească mai greu decât faptele.
A se urmări AICI, cu atenție și oarecare îngrijorare (în sensul că starea presei nu e deloc doar treaba jurnaliștilor, ci și a publicului).
