Puțini îi știu povestea lui Tristan Tzara (foto stânga jos, cu monoclu), fiindcă avangardistul român era și evreu, iar comunitatea evreiască din România e în școlile noastre mai mult o notă de subsol.

Curentul dadaist fondat de Tzara a fost un extraordinar strigăt de revoltă, o dorință barbară de a distruge vechea artă compromisă, dublată de fericirea neverosimilă de a fi viu. Dadaismul, la fel ca nihilismul, la fel ca teatrul absurdului nu pot fi despărțite de Balcanii din care au răsărit.

Frumoasa și trista poveste a românului Tristan Tzara, așadar.

Ca să ajungem până la el, am început cu lucrarea Tristan Tzara. Omul care a pus la cale revoluția dadaistă, scrisă de François Buot și publicată la editura Compania în 2003 (traducere superbă din limba franceză de Alexandru și Magadalena Boiangiu)

În mod curios, Tzara nu a murit tânăr, a apucat chiar să devină sexagenar și să pozeze în anii `50 ai secolului XX în costume sobre.

Ce rămăsese din tânărul revoltat de altădată care – așa cum scria Buot– azvârlea incandescentele manifeste Dada unei lumi în ruină, teoretiza suprarealismul victorios și ținea inubliabile discursuri antifasciste între războaie (de lângă tribună)?

Ați fi suprinși, dar Tzara și-a supraviețuit tinereții sale nebune, când purta costume negre la care asorta eșarfe în culori (la începutul secolului XX se numeau simultane). Fusese un dandy timid, care își crease propriul stil.

Tzara a fondat un grup, a pozat în grup, a scris manifeste de grup, a fost indiscutabil părintele dadaismului și a rămas unic.

Cele două nașteri

Samuel Rosenstock s-a născut la 16 aprilie 1896 în Moinești, județul Bacău, în regatul României mici.

La Moinești se descoperise ceva petrol, așa că veniseră nemții să exploateze, angajaseră îndeosebi evrei să le țină contabilitatea și să aibă grijă de acte, pentru că evreii aveau deschidere către industrie și mai erau și poligloți.

Așa s-a trezit viitorul Tzara într-o familie îmburghezită, departe de greutățile supraviețuirii. A urmat studiile gimnaziale și liceale în București, fiind un elev care se remarca prin neobosita sa curiozitate.

Primele poezii Samuel le-a semnat Samyro. A făcut o revistă simbolistă – Simbolul – și a distribuit-o gratuit prin liceu. Avea 16 ani și era prieten cu Marcel Iancu, viitorul mare pictor. Se inspira din Macedonski, la care umblase să ceară împărtășanie de poet.

Cei care au studiat opera sa de tinerețe – de la Claude Sernet la Serge Fauchereau – ne îndeamnă să fim blânzi cu tânărul acesta care nu-și găsise încă expresia, care s-a îndepărtat de brâul Carpaților unde nu s-a întors, fiind destinat unei glorii universale și unui limbaj nou, revoluționar, formidabil.

Tristan Tzara s-a născut în 1913. După Samyro, a semnat întâi Tristan Ruia. Tristan coboară, desigur, din opera lui Wagner, dar evocă și indestructibila tristețe a țării în care Samuel se născuse.

Ce faci pentru a înfuria popii și a amuza fetele

Tzara nu se supunea cutumelor din familiile mic-burgheze, își făcea vacanțele în pielea goală pe dealuri, pentru a înfuria preotul și a amuza fetele. Tzara își descoperise poezia și se lăsa încrezător pe mâna hazardului și a viselor.

După București, nu putea urma decât Parisul, unde Tzara ajunge și intră rapid la Gertrude Stein, care domnea neoficial peste tinerii literați nimeriți în Franța. Aceasta îl constată scund și nu prea plăcut, ca o rudă venită din provincie la oraș. Tristan era, însă, mai mult.

Tzara cobora din Urmuz (un precursor al revoltei literare universale, cum bine îl numește Buot – dar despre Urmuz vom scrie altădată).

Urmuz era, până la urmă, un funcționar și era perfect kafkian – se va sinucide după ce nu a lăsat decât câteva zeci de pagini bizare, suficiente cât să marcheze o răscruce în istoria literaturii.

Vagabonzii de la cafeneaua Splendid

Tristan Tzara se ținea în anturaj cu poetul Ion Vinea și nu ocolea gândul suicidului.

Ar fi avut poftă, poate, să devină un nou Urmuz, să se împuște în cap sau să intre în clubul spânzuraților.

Dar a început Primul război mondial (în care România își păstra încă neutralitatea). Tzara era deja student înscris la Politehnică și frecventa cursurile de matematică și de filosofie ale Universității din București.

Capitala României mici îl strângea, în plus trebuia să caute refugiu când omenirea înnebunise întru Marele Război.

Așa că se stabilește la Zűrich, în Elveția, se înconjoară de alți rebeli și nu o dată este arestat de pe terasa cafenelei Splendid, dând socoteală pentru ceea ce, în rigida lume germanică a Elveției, cu siguranță părea un vagabondaj.

Tzara a scris în Faits vos jeux că era pe atunci neîncrezător, obscur, bănuitor, taciturn și că ținea la dezgustul său, pe care îl considera o achiziție prețioasă și pătimașă.

Colegilor săi de nopți pierdute și literatură le devoala fără rezerve planul său: avea să distrugă totul. Și nu îi păsa dacă din aceste ruine nu se va mai naște nimic, dacă pur și simplu cultura avea să înceteze.

Aceștia îl constatau barbar venit din Balcani și se lăsau pradă nebuniei sale efervescente.

Războiul trăit cu ochii deschiși

Tzara a luat repede în stăpânire Cabaretul Voltaire, întemeiat de un domn pe nume Hugo Ball, nu lipsit de o anumită poezie nici el. Iar la Cabaretul acesta se sărbătorea zilnic miracolul de a fi în viață.

Era un unviers teribil, un magnet pe care nu îl puteai ocoli. Și Lenin, pe atunci în exil la Zűrich, trebuie că dăduse pe la local, măcar în timpul seratelor rusești.

Buot e limpede: dadaismul s-a născut din dorința de a spune da, da dansului, da vieții, dar da și urletului revoltat, da nopților în care rămâi treaz.

Tzara și ai lui erau atât de tineri și de nebuni încât credeau că pot traversa tot războiul cu ochii deschiși. Cu toate acestea, perfect paradoxal, Tristan a rămas până la sfârșit un nihilist onest.

Orchestra smintită și evanghelia neagră

Suprarealistul Luis Aragon nota în 1923:

În fond, cred că regretăm acea atmosferă frumoasă de bordel în care Tzara, stăpân peste o orchestră smintită, a lansat în urlet de claxoane evanghelia neagră pe care o aștepta ca și noi.

Aceasta este atmosfera în care s-a născut Manifestul Dada. Ca toate manifestele, și el avea ambiția să schimbe pentru totdeauna lumea, și lumea tot nu s-a schimbat, ceea ce nu înseamnă că dadaismul n-a lăsat urme foarte adânci.

Manifestul Dada era o pledoarie pentru libertate, și niciodată dorința de libertate nu le-a trecut tinerilor.

Iată, spicuim din tânărul Tristan:

Cei care sunt cu noi își apără libertatea. Noi nu recunoaștem nicio teorie. Ne-am săturat de academiile cubiste și futuriste, laboratoare de idei despre forme. Să răcnească fiecare, avem înaintea noastră mult de distrus, de negat. Măturați, curățați!

Tzara a intrat în Partidul Comunist Francez (din care a demisionat în 1956, după revoluția maghiară de la Budapesta), a murit la 67 de ani și la dispariția sa nu s-au ținut discursuri.

Puținii prieteni care fuseseră martorii nenumăratelor sale vieți (Tzara a ajuns, cu anii, specialist în arta africană) i-au adus câte o floare și l-au lăsat să treacă dincolo în tăcere.

Nicio concesie opiniei, situației, banilor

În anul morții sale, 1963, a dat un interviu ziariastei Madeleine Chapsal, de la L’Express, care a insistat pe lângă bărbatul slăbit și retras să explice totuși lumii ce a fost revoluția Dada.

Dadaismul – a răspuns Tzara – nu a făcut nicio concesie opiniei, situației, banilor.

Nu se arăta interesat de republicarea Manifestului – îl considera prea încărcat de poezie, naiv și înduioșător.

În loc de încheiere, constata că ideile revoluționare ale acelor tineri de la Cabaretul Voltaire au devenit – cu deceniile – locuri comune.

Toate drumurile au nevoie însă de nebunia nemaiauzită a unui pionier.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.