Nebunia de a rămâne demn până la capăt. Cine a fost disidentul Vasile Paraschiv

Există personaje în istoria noastră la care ne putem întoarce oricând cu mândrie, pentru a ne lua exemplul – și poate și curajul – de a merge mai departe. Astăzi relatăm câteva lucruri despre viața și firea lui Vasile Paraschiv (1928-2011). | Foto: Daniel Mihăilescu / Mediafax

0

Vasile Paraschiv a fost primul care a militat – încă din 1971! – pentru sindicate libere în România anilor de dictatură ceaușistă (o “nebunie” ideologică, întrucât Partidul Comunist întrupa, în teorie, plenitudinea intereselor muncitorești).

Ca atare, Paraschiv a fost hărțuit, răpit, sechestrat, bătut, internat la nebuni de organele Securității. Dar nu a dat înapoi.

De altfel, Vasile Paraschiv nu era deloc un oarecare. Intrase în Partidul Comunist în 1946, din convingerea că idealurile clasei muncitoare vor fi împlinite. Erau și idealurile lui, voia mai ales dreptate pentru cei mulți, pentru obidiți și umiliți.

A ieșit din Partid în 1968, tocmai când cei mai mulți români (îndeosebi intelectualii) i se alăturau lui Nicolae Ceaușescu, înscriindu-se în PCR după celebra luare de poziție a dictatorului român în cazul invadării Cehoslovaciei.

Dar Vasile Paraschiv se lămurise. Vedea dincolo de masca înșelătoare a naționalismului ceaușist.

În 1977, Vasile Paraschiv s-a alăturat mișcării lui Paul Goma (și el păcălit de Ceaușescu în august 1968), devenind unul dintre disidenții români cunoscuți în lume, prin intermediul postului de radio Europa Liberă.

În 1978, Paraschiv a călătorit la Paris (comuniștii sperau că va rămâne acolo și vor scăpa de el), a intrat în contact cu liderii sindicali din Franța, a ținut o conferință în care a vorbit despre absența drepturilor omului și despre folosirea psihiatriei ca armă politică în România comunistă.

Ce a urmat? Nu doar că Paraschiv nu a rămas în Franța, ci a și protestat ca să fie reprimit în țară!

În 1990, a vrut să organizeze sindicatele libere din România, dar a fost alungat de impostorii și oportuniștii puși pe căpătuială, care nu peste mult aveau să-și prostitueze pozițiile sindicale, vânzându-se politicului.

Vasile Paraschiv nu a murit înainte să facă un ultim gest: a refuzat distincția pe care i-a oferit-o în 2008 președintele României de atunci, Traian Băsescu – Ordinul Național Steaua României în grad de Cavaler.

N-a vrut să o ia din mâinile lui Băsescu, un comunist la fel ca toți ceilalți care au condus țara după Revoluție – așa a spus Paraschiv atunci.

I-a întors spatele președintelui și a plecat.

„Eu nu sunt ca un câine, căruia dacă îi dai o felie de salam el nu mai latră, tace din gură și te lasă să intri în curtea stăpânului și să furi totul. Eu nu vreau de la dumneavoastră, domnule președinte, decorații, bani, funcții etc.

Eu vreau dreptatea și adevărul pentru întregul nostru popor, adică exact ceea ce ați promis dumneavoastră poporului nostru în noiembrie 2004 și care pe mine m-a atras ca un magnet.

dar din nefericire nu v-ați respectat promisiunea făcută, m-ați mințit și m-ați indus în eroare și pe mine și întregul nostru popor cu promisiuni pe care nu vi le-ați respectat niciodată.”

Vasile Paraschiv către președintele Traian Băsescu, refuzând să fie decorat de acesta, în 2008

I. Întâlnirea cu Vasile Paraschiv

L-am întâlnit pe Vasile Paraschiv pe 2 februarie 2008. În două luni avea să împlinească optzeci de ani și mă gândisem că merita un portret într-un cotidian central.

Îmi trăisem adolescența în orașul Ploiești, același oraș în care trăise o viață și în care luptase Vasile Paraschiv. Cu toate acestea, nimeni nu vorbea vreodată despre el, niciodată nu auzisem numele său la școală sau pe stradă.

Trăia un erou în orașul nostru și toți îl tăceau. Am plecat la București fără să-l fi văzut vreodată.

Citisem deja cartea de memorii a lui Vasile Paraschiv, Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist (ediție îngrijită, studiu, note și selecția documentelor de Oana Ionel și Dragoș Marcu, postfață de Marius Oprea), publicată la editura Polirom în anul 2005.

Știu sigur că era 2 februarie 2008, pentru că pe dedicația pe care mi-a scris-o Vasile Paraschiv a lăsat și această dată.

A scris așa: Sunteți tînâr. Urmați exemplul meu și atunci vom avea și dreptate și adevăr, așa cum dorim.

Am încercat să nu uit cuvintele acestea și să scriu întotdeauna despre cei fără putere.

La doi pași de casa lui Vasile Paraschiv era o placă memorială pe lângă care trecusem fără să mă opresc. Amintea că în locul acela un ziarist francez, Bernard Poulet, a fost bătut crunt de către securiști. Ziaristul venise de la Paris să verifice zvonul că Paraschiv a fost ucis de către organele represive ale statului român.

Vasile Paraschiv, însă, trăia.

În 2008, l-am găsit pe disident aproape octogenar și bolnav, dar încă animat de idealuri. Visa că într-o zi mișcarea sindicală va conta, chiar și în România…

Ochii i se aprindeau ciudat și aveau o lumină cum nu am văzut decât în privirile celor care și-au trăit viața încercând să nu decadă în ticăloșie.

„Mă declar mândru că am fost / sunt contemporan cu Vasile Paraschiv.”

PAUL GOMA DESPRE VASILE PARASCHIV

 

„El este un om curat, înzestrat cu un fel de geniu moral: el nu poate suporta nedreptatea și se ridică, asumându-și toate riscurile, în apărarea ei.

Această atitudine i-a adus suferințe, parcă mai multe decât ar fi putut să suporte omul singur care a fost.

pe de altă parte, el s-a constituit ca un exemplu și un îndemn pentru cei care au avut nevoie să știe că a existat o rezistență, chiar firavă și singulară, în România și după zdrobirea celei din munți.”

ION VIANU DESPRE VASILE PARASCHIV

II. Repere din biografia unui om rar

Am selectat pentru dumneavoastră câteva fragmente din cartea de memorii a lui Vasile Paraschiv (cea publicată la Polirom acum 14 ani).

Ele arată cum a ajuns Vasile Paraschiv să fie Vasile Paraschiv: un om de nezdruncinat în crezul său.

Copilăria

În acest sat (n.r. – Ordoreanu, care aparține de comuna Clinceni) (…) am crescut și am muncit până la vârsta de 12 ani și am terminat cele patru clase primare.

Mai mult de jumătate din numărul zilelor de școală le-am făcut ca doică, îngrijind de cei cinci frați vitregi, sau cu vacile și caii la iarbă, pe marginea drumului, pe răzoare, în livezi și în zăvoiul de pe malul Argeșului.

Căci după cum îmi spunea mama vitregă (n.r. – mama lui Vasile Paraschiv a murit când el avea doar trei ani, iar tatăl său s-a recăsătorit și a avut cinci copii cu a doua nevastă), aceste animale ne dau nouă de mâncare și ne țin pe toți în viață, nu școala.

(…) Din cauza persecuțiilor la care eram supus de această “mamă” cu adevărat vitregă, la vârsta de 12 ani, adică în 1940, am fost nevoit să părăsesc casa părintească și satul natal, plecând într-o zi pe jos, desculț, cu capul gol, în cămașă și izmene la București, cale de douăzeci de kilometri, să-mi câștig existența, sperând într-o viață mai bună și fără să mai fiu umilit și batjocorit ca acasă.

Băiat de prăvălie și viața la patron

După mai multe încercări pe la ușile diferiților patroni din București și după mai multe zile și nopți fără adăpost și fără mâncare, am găsit într-o zi pe unul care m-a primit băiat de prăvălie, fiindcă avea nevoie de forța mea de muncă ieftină. Primul meu loc de muncă se numea “Consumul Iulian” și se afla pe strada Petru Maior, la numărul 91.

Patronul mi-a dat mâncare și adăpost timp de cinci ani de zile până în 1945, iar la sfârșit o bătaie bună la fund cu lanțul cu cheile de la casa de bani, ținându-mă cu capul între picioarele lui. Am plecat de la el doar cu ce aveam pe mine, fără să-l mai întreb dacă îmi dă și mie ceva pentru cei cinci ani cât am muncit și l-am servit cu credință și loialitate.

(…) Lucram în fiecare zi de la ora 7 până la ora 23, fără pauză de masă, iar duminicile, de la 7 la 14 și de la 18 la 21. Aveam voie să mănânc doar când nu aveam clienți de servit.

(…) Ca băiat de prăvălie, trebuia să stau în magazin, să servesc clienții și să învăț meserie, dar aveam și alte însărcinări: tăiam și căram lemne la bucătărie, spălam vasele, băteam covoarele și mă duceam cu cucoana în piață să cumpărăm carne și zarzavat pentru bucătărie. Eu duceam coșul de nuiele încărcat cu cumpărături, iar cucoana mergea cu un pas înaintea mea, îmbrăcată elegant și cu geanta pe umăr.

Apoi, după ce terminam, pe la ora 9 dimineața, cu aceste mici îndeletniciri gospodărești, treceam în prăvălie, unde trebuia să mătur, să spăl cimentul cu cârpa de sac în fiecare zi și apoi cele două vitrine, să șterg praful de pe mese și rafturi, timp în care cucoana sau jupânul se ocupa în locul meu de servirea clienților.

Căderea în utopia comunistă

Singur și copil fiind, fără experiență și fără puterea de a mă apăra în fața patronilor, nu m-am descurajat, deoarece știam că aveam dreptate și eram sigur că voi învinge. Am învins cu ajutorul “Sindicatului funcționarilor din magazine și birouri anexe” (n.r. – Vasile Paraschiv se referă aici, punctual, la un conflict financiar cu un fost patron), al cărui sediu se afla pe strada Lipscani din București și care fusese înființat, condus și controlat de Partidul Comunist Român.

Îndrumat de cineva, am ajuns să-l cunosc pe un activist sindical pe numele Calenderu, care era și membru în Partidul Comunist Român.

Acestuia i-am povestit viața mea grea și suferințele de-acasă și de la patronii pe unde muncisem, de ce mi-am părăsit familia, casa părintească și satul natal și pe primul patron, și tot lui i-am povestit și viața grea de la al doilea patron, la care mai lucram încă, gândurile și aspirațiile mele la o viață mai bună.

El m-a ascultat cu atenție și mi-a explicat care era rolul și țelul Partidului Comunist Român și a sindicatului condus de el. Imediat mi-am dat seama că țelurile partidului și ale sindicatului se confundau perfect cu gândurile, sentimentele, interesele și aspirațiile mele de muncitor: dreptate, libertate, demnitate și o viață mai bună pentru cei simpli și mulți.

Partidul îl persecută pentru o carte și îi impune pe cine să iubească

La 20 noiembrie 1949, am fost repartizat la Regimentul 3 Radio din Deva, iar la 1 ianuarie 1950 am fost selecționat pentru Școala de ofițeri de transmisiuni de la Sibiu.

În timpul școlii am fost din nou selecționat și trimis la Academia Militară din București, pentru a urma un curs pregătitor de trei luni de limba rusă în vederea trimiterii la studii superioare la Academia mIlitară “Frunze” din Moscova.

Pentru că s-a găsit asupra mea o carte scrisă de Lucrețiu Pătrășcanu – deși nu știam pe atunci cine este Lucrețiu Pătrășcanu (n.r. – comunist căzut în dizgrație, reprezenta aripa intelectuală a Partidului și ar fi putut fi o amenințare pentru Dej, a fost condamnat la moarte în urma unui proces-mascaradă) -, am fost criticat în fața tuturor elevilor și ofițerilor Academiei Militare, a doua zi fiind trimis înapoi la Școala de ofițeri de la Sibiu.

Era a doua lovitură pe care mi-o dădea Partidul (n.r. – prima a fost când a rămas șomer, fără ajutor de șomaj, în vara anului 1947).

(…) Tânăr fiind și dornic să-mi întemeiez o familie, am cunoscut o fată de care m-am îndrăgostit – dar ghinionul meu a fost că tatăl ei fusese maior și murise pe front în Uniunea Sovietică. Prin urmare, din cauza originii ei sociale “nesănătoase”, partidul, prin locțiitorul politic al regimentului, nu mi-a permis să mă căsătoresc, cerându-mi să  întrerup imediat orice legătură cu ea.

La început am ezitat, pentru că o iubeam, dar până la urmă am renunțat. Gândeam: “Fete ca ea mai găsesc eu în România, dar partid ca partidul nostru nu mai găsesc” – așa că am început să-mi caut o altă prietenă „cu origine sănătoasă” și cu care să fie și partidul de acord să mă căsătoresc.

Evacuarea din apartament

Mi-am continuat activitatea profesională și politică, punând interesele partidului mai presus de interesele mele personale. Ca simplu membru de partid, căci niciodată nu am fost cooptat în structurile partidului, întotdeauna am căutat să pun în practică linia politică a partidului, principiile și prevederile statutului său.

În ședințele de partid, luam cuvântul, arătam lipsurile, criticam greșelile și făceam propuneri de îndreptare a lor (…).

Scârbit și decepționat de neregulile și nedreptățile create și întreținute de activiștii și șefii de la Poștă (n.r. – Vasile Paraschiv lucra la Poșta din Ploiești), pierzându-mi complet încrederea în ei, am fost nevoit până la urmă să-mi schimb locul de muncă și să mă transfer (…) la o altă întreprindere de telecomunicații, din Câmpina, iar mai apoi la Combinatul Petrochimic din Brazi.

Sub pretextul că nu am predat apartamentul pe care îl primisem de la Poștă când m-am mutat la întreprinderea din Câmpina, deși apartamentul nu era anexă la contractul de muncă și aveam toate formele legale și chiria plătită la zi și nici nu primisem niciun alt apartament de la întreprinderea unde mă transferasem, la 6 decembrie 1963, în timp ce eram la serviciu, organele locale și de partid mi-au scos afară din casă, în mod samavolnic și fără discernământ, prin forță și abuz, pe timp de iarnă, în zăpadă sub cerul liber, întreaga familie: copiii, de trei și șapte ani, soția și soacra mea, femeie bătrână și bolnavă.

(…) Timp de zece luni de zile am căutat dreptatea și adevărul și am luptat împotriva abuzurilor și despotismului de care organele locale și de stat și de partid din orașul Ploiești dădeau dovadă în rezolvarea litigiilor pe care le aveau cu cetățenii.

Despărțirea de Partid

Când muncitorii își cereau drepturile sau făceau uz de ele, partidul îi reprima cu brutalitate. Pe la jumătatea anilor ’60, ajunsesem la concluzia că a continua să sprijin Partidul Comunist Român politic și financiar, prin cotizația pe care i-o plăteam lunar, ar fi fost o mare greșeală politică. Totul era numai propagandă mincinoasă.

Viața era din ce în ce mai grea, atât pe plan economic, dar mai ales politic, lipsită total de drepturi și libertăți democratice.

În condițiile în care partidul aruncase la lada de gunoi a societății idealurile și aspirațiile de dreptate și libertate, democrație și demnitate, adevăr și o viață mai bună pentru toți cetățenii țării, pentru care a luptat la început, eu nu am mai vrut să rămân în rândurile lui și să fiu solidar cu el, să sprijin politica, practicile și metodele lui de lucru, care nu aveau nimic comun cu interesele și aspirațiile poporului.

Astfel, în noiembrie 1968, la alegerile de partid din Combinatul Petrochimic de la Brazi, am declarat în adunarea generală că mă retrag din Partidul Comunist Român, al cărui membru eram din 1946, pentru a rămâne mai departe consecvent idealului și aspirațiilor mele și ca să nu mă poată acuza nimeni că am sprijinit și eu dictatura comunistă din România.

La acea ședință de partid, am declarat deschis că nu mai vreau să fiu membru al partidului, pentru că acesta calcă în picioare legile și Constituția țării, după bunul său plac, și a întors spatele muncitorilor – după care am părăsit sala de ședințe.

(…) Din păcate însă, nimeni nu mi-a urmat exemplul – nu pentru că nu aveam dreptate sau că ceea ce făceam nu era bine, ci pentru că le era frică. Niciunul nu a fost dispus să facă sacrificii, să-și riște cariera profesională și să atragă suferințe asupra copiilor și propriei familii pentru cauza și interesele altora, ale poporului nostru.

(…) Eu însă n-am fost ca toți ceilalți membri de partid obișnuiți să acționeze ca niște roboți, pentru că eu intrasem în partid la vârsta de 18 ani la cererea mea, de bunăvoie, animat de spiritul de dreptate și libertate, adevăr și un trai mai bun, ademenit și înșelat în același timp de promisiunile mincinoase și propaganda demagogică a Partidului Comunist Român.

(…) Ca urmare a acestei atitudini, la 28 iulie 1969, am fost arestat pentru prima dată în viață, la locul de muncă, din Combinatul Petrochimic de la Brazi, din mijlocul colegilor de muncă. Am fost dus la Miliția municipiului Ploiești, în fața maiorului Șerban, șeful unității, și a doctorului psihiatru Călin Botez, fiind apoi internat cu forța, din ordinul lor, la Spitalul de nebuni de la Urlați.

Cunoscându-l pe Paul Goma

Așteptam să apară un alt moment potrivit ca să fac ceva mai eficient, iar acest moment a apărut în februarie 1977, când am auzit la radio “Europa Liberă” despre acțiunea scriitorului Paul Goma pentru apărarea drepturilor omului în România. Am căutat în cartea de telefon numărul său, l-am sunat și mi-a răspuns soția.

(…) Am fost însoțit de fiul meu, Radu, care mergea în urma mea la circa 100 de metri cu scrisoarea în pantof, fiind înțeleși de acasă ca în cazul în care va vedea că mă arestează cineva, el are datoria să meargă înainte calm și liniștit.

(…) Așa au ajuns scrisoarea mea și documentele (…) în mâna scriitorului Paul Goma, iar peste câteva zile – la Paris, devenind astfel cunoscut în Occident. Andrei Doicescu era mesagerul care ducea corespondența lui Paul Goma în Occident.

Mai departe, viața lui Paraschiv este o continuă luptă pentru sindicate libere și o serie de răpiri și bătăi din partea securiștilor, internări la nebuni, psihiatria fiind utilizată ca armă politică (în cartea lui Vasile Paraschiv sunt prezentate toate dovezile care o atestă).

Volumul se încheie cu testamentul politic al lui Vasile Paraschiv, pe care îl redăm.

Testamentul politic al lui Vasile Paraschiv

» Să nu iertați și să nu uitați niciodată perioada grea a dictaturii comuniste din România anilor 1944-1989, crimele și nelegiuirile regimului comunist, suferințele și umilințele cumplite la care această dictatură a supus poporul român timp de 45 de ani – au fost cele mai mari și mai numeroase crime, nelegiuiri și suferințe din istoria sa zbuciumată.

» Să luptați și să fiți activi în viață, pentru ca tot ce s-a întâmplat atunci să nu se mai repete niciodată în istoria țării noastre.

» Să luptați pentru apărarea drepturilor omului în România, pentru dreptate și libertate, democrație și demnitate, pentru adevăr.

» Să nu vă fie frică niciodată de persecuții și de represiune, atunci când cauza, cererile voastre sunt întemeiate pe lege.

» Să luptați pentru apărarea valorilor morale ale Revoluției române din Decembrie 1989 (…).

» Să nu puneți niciodată interesele voastre personale deasupra intereselor generale ale țării și poporului nostru.

» Să fiți cetățeni onești în viață, oameni cinstiți și corecți, gata oricând să dovediți spirit de sacrificiu pentru cauza și interesele poporului nostru.

» Să dobândiți de la dascălii voștri tot ce este mai frumos, mai bun și mai nobil în viață și să puneți în practică aceste învățături.

» Să urmați exemplul eroilor și martirilor poporului român.

» Să învățați bine carte, căci concurența este foarte mare (…).

» Asta este tot ce pot să vă las moștenire: lupta mea, sfatul, ideile și exemplul meu personal.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.