De ce nu se termină niciodată ce e de furat în România

Începe o nouă toamnă electorală și vom auzi iar axioma inocentă a românilor: avem țară bogată, domʹle, fură ăștia de treizeci de ani și tot nu termină de furat, nu vedeți? 

Nu vedem. Teoria e falsă – dar, greșită fiind, ascunde totuși elementele de bază ale țesutului nostru social. Îndrăgitul clișeu despre bogăția pe care e fondat furtul național ne spune destul de multe.

»» Prima dată ne spune că românii sunt resemnați cu ideea că vor fi furați și hoții nu vor fi pedepsiți. Nu putem să ieșim din istoria noastră, mai ales că nici nu prea încercăm.

»» A doua oară ne spune că există pizmă, dar și o urmă de admirație cu privire la hoți (cetățeanul turmentat întreabă cu cine votează așteptând să îi pice totuși ceva, așadar cântărește care dă mai mult). 

Până la urmă, românii sunt cei care au reușit să consacre expresia băieții deștepți ca sinonim pentru pungași. În vreme ce bine că ești tu deștept! funcționează mai degrabă în registru negativ. 

»» A treia oară, clișeul ne spune că suntem semi-analfabeți și în arta economiei. Pentru atâția, a face economie înseamnă încă a pune la ciorap. Asta e ca și cum deochiul ar fi confundat cu un act științific. 

Românul generic își închipuie că resursele se fură până se termină – și uite că ele nu se termină, ceea ce înseamnă că resursele noastre sunt nesfârșite. Această fractură logică este totodată și oglinda nombrilismului nostru cronic.

Este adevărat că, după 1990, bunurile obștești au fost pur și simplu trecute în proprietate privată, în jafuri mai mult sau mai puțin elegante, de atâtea ori cu binecuvântarea și intermedierea celei mai puternice structuri comuniste încă în vigoare: Securitatea. 

Dacă nu bogăția nelimitată justifică furtul eternizat, de ce nu se termină, totuși, ce e de furat în România? Întrebarea trebuie pusă din nou și de data aceasta solicităm, ca președintele românilor Klaus Iohannis, să o privim cu mai multă atenție și îngrijorare. 

Răspunsul – credem – este acesta: pentru că, de fapt, ceea ce se fură este o banală și barbară afacere de permanentă redistribuire a resurselor. 

Ceea ce se produce nu produce aproape niciodată și bunăstare comună, pentru că rețelele de parazitare a bugetului public sunt însăși circuitele funcționale ale statului român.

Ce este acest stat – așa cum arată și există astăzi – dacă nu o adunătură tribală de relații, complicități, cumetrii, amantlâcuri și nepotisme, toate strânse într-o salbă de sinecuri, cât să aibă tinerele eminențe bugetare un start frumos în viață? Și nu de puține ori sistemul privat este prelungirea nefericită a sistemului public.

De fapt, ceea ce nu se termină niciodată în România nu este bogăția care alimentează furtul, ci nedreptatea rezervată pentru totdeauna celor care nu vor sau nu pot să fure. Ceea ce nu se termină niciodată este injustiția. Ceea ce nu se termină niciodată este inechitatea. 

Și aici ajungem la problema de fond: felul în care se face politică în România. E o temă capitală pe care nu am discutat-o în vreun anotimp electoral, fiind prea ocupați cu lucrurile care înlocuiesc de fapt politica în România: gargara ieftină, manevra de colțul mesei, hăhăiala patriotardă.

Politica românească înseamnă, în esență, o salbă de partide tradiționale care își schimbă între ele oamenii și își dispută sinecurile (înghite astăzi PNL-ul oameni de la PSD, cum înghițea înainte PSD-ul de la PNL). 

Aceste partide își schimbă numele sau sigla sau doctrina, fără să își schimbe vreodată esența. Pe scurt, deși le spunem partide, vorbim în realitate despre niște clanuri.

Administrația românească înseamnă să-ți angajezi neamul, să-ți servești clanul și să împarți clientelar banii publici. Excepțiile sunt jenant de puține chiar și pentru o țară subdezvoltată politic și administrativ. 

În acest peisaj, cetățeanul este cel mult statistică (deși statistica nu e deloc punctul nostru forte), cel mai adesea o ficțiune deranjantă, utilă doar în ziua votului.

Cum am ajuns aici? Ne-au lipsit cei doi piloni pe care se sprijină modernitatea: justiția și educația. Ambele au fost transformate în farse. 

Și, peste toate, mass-media au asigurat circul, în timp ce pâinea se fura. Imbecilizarea și infantilizarea prin presă este aproape încheiată. Au mai supraviețuit doar câteva insule de jurnalism, insuficiente și singure în pustiul care e democrația românească. 

Nu se mai fură fabricile, nu mai suntem în anii 1990. Se truchează însă permanent împărțirea judicioasă a muncii românilor. Rând pe rând, dreptul la sănătate, la educație sau la transporturi decente a fost consemnat pe hârtie, deși în realitate a rămas mereu o himeră.

De aceea nu se termină niciodată ce este de furat în România. Pentru că puținul oricât de puțin este imediat redistribuit între clanurile noastre de lumea a treia.

Toamna aceasta electorală ne pune în fața aceleiași alegeri: încercăm intrarea în modernitate sau continuăm cu rețelele, cu nepotismul, cu bâlciul, cu grotescul vândut drept cultură.

Să nu uităm că alegerile noastre, deși suntem maniheiști până în vârful degetelor, nu au fost niciodată între alb și negru, ci între gri și maro. 

Iată și recomandările săptămânii.

În semn de protest
AICI.

Virusul care a învins America
AICI.

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun