O lecție din fotbal

Ceva s-a schimbat fundamental în jocul echipei noastre naționale masculine de fotbal și despre acest ceva se cuvine să vorbim. Căci nici măcar nu e despre fotbal. Este, dacă vreți, o analiză culturală a specificului național.

0

Nu obișnuim aici, dar astăzi am vrea să aducem vorba despre jocul de fotbal.

Mai exact despre jocul echipei naționale masculine de fotbal, care a debutat recent în Liga Națiunilor (o competiție care ne poate duce mai aproape de Mondialul din Qatar din 2022) și care în curând va disputa barajul pentru calificarea la Euro 2020, care se va juca în 2021. 

Semifinala barajului e meciul Islanda-România, în capitala nordicilor. Dacă vom câștiga, vom înfrunta câștigătoarea dintre Ungaria și Bulgaria. Sună prea complicat?

Să rezumăm: România a făcut un egal acasă, 1-1, cu Irlanda de Nord, într-un meci pe care trebuia să îl câștige lejer și nu l-a câștigat din cauza bâlbelor apărării și o greșeală de plasament a portarului (Tătărușanu, din sezonul viitor rezervă la AC Milan). Dar a câștigat în deplasare, 3-2 cu Austria, o echipă bună, la capătul unui meci entuziasmant, printre cele mai bune ale naționalei noastre în ultimul deceniu.

Ceva s-a schimbat fundamental în jocul echipei naționale masculine de fotbal și despre acest ceva se cuvine să vorbim. Căci nici măcar nu  e despre fotbal. Este, dacă vreți, o analiză culturală a specificului național.

Echipa care nu a mai așteptat un salvator

Ceea ce s-a schimbat este că, pentru prima dată în zeci de ani, naționala României are un antrenor care își propune să atace, să-și domine adversarul, oricare ar fi el, să nu se mai apere, sperând să ciupească un gol pe contraatac pentru a se apăra iar. Renunțăm deci la jocul nostru tradițional, meschin. 

În plus, fotbaliștii primesc responsabilități, nu scuze sau acuzații. E o schimbare categorică de paradigmă.

Numele acestui antrenor este Mirel Rădoi, un tânăr fără școala de antrenori, fără școală de fapt, dar cu enorm de multă experiență internațională și un instinct de mare tehnician. 

El a reușit să le redea pofta de fotbal unor jucători pe care nimeni n-ar mai fi pariat. Până și pe Alibec l-a făcut să devină cel care ar fi putut fi.

Acest mic miracol merită, deci, privit mai atent. Ce s-a schimbat? Toți jucătorii au dat deja răspunsul: antrenorul e un tip direct, sincer și curajos. Nu încurajează bisericuțele în grup, le vorbește tuturor franc, le cere să facă anumite lucruri și le mulțumește când le fac, le reproșează când nu o fac bine. Ce să mai? Nu umblă cu scurtături, cu învârteli, cu șmecherii, cu dublă măsură. Iar când greșește o recunoaște deschis.

Și așa se face că România a început din nou, deocamdată timid, să existe în fotbal. 

În cazul în care ați uitat, echipa națională este totuși oglinda țării noastre. Ceea ce ne arată, clar, ce ne lipsește cel mai mult: leadershipul. 

E plină România de alibeci, talentați, dar care au renunțat de mult să mai spere ceva și își duc zilele pe la Giurgiu. 

Ceea ce avem nevoie mai mult ca oricând este o generație de lideri care să le ceară românilor să fie autonomi, să răspundă pentru deciziile lor, să îi trateze corect și să îi pună să muncească într-o echipă. 

Pare imposibil? Până deunăzi părea imposibil și să încropești o națională a României care să nu se baricadeze în propria jumătate de teren, așteptând o sclipire de la un salvator al națiunii care refuza să se nască.

Apoi, dacă până și echipa noastră națională a putut să atace în sfârșit într-un meci în deplasare, atunci poate că e ceva mai mult de sperat de la țara asta toată. Să credem? Să ne permitem luxul de a fi optimiști măcar acum, când a venit toamna și începe școala (pentru care bineînțeles că nu suntem pregătiți)?

Iertați-ne dacă v-am dat speranțe.

Iată și recomandările săptămânii. 

Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu

Niște bârfe
AICI.

O scrisoare
AICI.  

Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun

LUNI: O CARTE
Pastoralia, de George Saunders. Editura Humanitas Fiction. În traducerea lui Radu Paraschivescu.

MARȚI: O CARTE
Ziua a șaptea. De Yu Hua. Editura Humanitas Fiction.

MIERCURI: O CARTE
Să urle, să ardă. De Leslie Jamison. Editura Publica.

JOI: O CARTE
Băieții de la Nickel, de Colson Whitehead, Editura Humanitas Fiction (Premiul Pulitzer în 2020).

VINERI: O CARTE
Zâmbește. De Roody Doyle. Editura Humanitas Fiction. 

SÂMBĂTĂ: O CARTE
Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți. De Roger Scruton. Editura Humanitas. 

DUMINICĂ: UN SPECTACOL DE TEATRU
Să vorbesc cu tine. Cu Antoaneta Cojocaru. Urmăriți-i pagina de Facebook, să aflați când și unde se mai joacă. 

Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu

Intersecții pe strada Timpului
De mai bine de o lună de zile, Cristian Tudor Popescu publică pe site-ul Republica.ro un serial-foileton despre “intersecții cu oameni pe care nu-i uit și de care nu e rău să vorbesc cititorilor zilei de azi”.

Până acum, în cadrul rubricii, au apărut instantanee literare despre:

»» Ștefan Augustin Doinaș

»» Adrian Păunescu

»» Mircea Cărtărescu

»» Corneliu Vadim Tudor

»» Marin Sorescu

CTP spune multe, regretabil de multe inepții la televizor, unde (de ani de zile) joacă de bunăvoie rolul omului-ketchup, e vocea chemată să se manifeste doct în orice situație și cu privire la orice împrejurare. Ziaristica domnului Popescu a făcut, în anii tranziției noastre, nenumărate victime printre subiecții articolelor sale, dar mai ales printre cititori, cert îmbogățiți la capitolul metafore, net împuținați la capitolul înțelegere.

Nu pot fi blând cu moștenirea jurnalistică lăsată de CTP – dar pot fi, chiar și în aceste condiții de adversitate profesională, unul dintre românii atinși de unele dintre cuvintele autorului Popescu.

Cred că intersecțiile lui CTP pe strada Timpului sunt o splendoare publicistică, unele dintre cele mai bune rânduri publicate în limba română în 2020.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.