Editată acum zece ani de Fundația Academia Civică, lucrarea are o prefață superbă semnată de Ana Blandiana.

Iar, pe lângă ultimele caiete din Jurnalul Doinei Cornea, se mai află și alte însemnări, fotografii-document și convorbiri cu această femeie care a fost un simbol al demnității românești. Unul dintre puținele veritabile.

„Singură, societatea civilă a unei țări”

Când profesoara din Cluj (poate cea mai fragilă și mai puternică disidentă la ceaușism) a plecat la Domnul în primăvara anului trecut, la aproape 89 de ani, tot Ana Blandiana a făcut un rezumat, pe care insistăm să-l menționăm și aici, pentru că noi credem în virtuțile memoriei, în rezistența prin memorie: “Doina Cornea a fost, singură, societatea civilă a unei țări care nu cunoștea încă definiția acestei noțiuni”.

Doina Cornea a lansat apeluri la Radio Europa Liberă, a fost destituită din învățământ (preda franceză la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj), a pus în circulație în samizdat volume interzise, a crezut în Dumnezeu și în 1987 a avut curajul să lipească pe gardul casei sale un afiș prin care își anunța solidaritatea cu greva muncitorilor din Brașov.

Dar câte n-a făcut Doina Cornea! – în acea epocă în care cei mai mulți români nu făceau nimic dincolo de supraviețuirea într-un sistem abrutizant.

Doina Cornea a fost încarcerată, hărțuită de milițieni și securiști, defăimată și marginalizată (marginalizată cu adevărat, nu ca Ion Iliescu trimis prim-secretar pe la Timiș și Iași). N-a renunțat, pentru că asemenea oameni nu cred în rostul unei vieți trăite în frică. 

De unde vine răul și cum putem să i ne opunem

Din păcate, însemnările din ultimele caiete de Jurnal ale Doinei Cornea se încheie înainte de Revoluția din decembrie 1989, pentru a fi reluate doar ani mai târziu.

Chiar și așa, lăsăm aici aceste rânduri, de care ne putem sprijini în toată deriva morală care a ajuns să fie viața în România (totuși) liberă.

În prefața aceea superbă invocată la începutul acestui articol, Ana Blandiana scria:

Dacă ar trebui să rezum într-o singură frază succintă tema acestei cărți, ea ar fi de: de unde vine răul și cum putem să i ne opunem (…) Iar concluzia acestei reconstituiri este uimitoare. Răul e atotputernic doar pentru că nu este contrazis: în fața unei rezistențe ferme, în fața adevărului intratabil, violența, minciuna și ura își pierd siguranța, iar răul redevine ridicol și neputincios.

Iată.

Cluj, după 10 decembrie 1988

Totul în acest regim e făcut în vederea întăririi puterii. Tot ce i-ar putea zdruncina falsa legitimitate – cum ar fi gândirea, etica, credința – este fie bagatelizat și marginalizat, fie respins cu brutalitate. Numai că, după înlăturarea valorilor, rămâne vidul, nimicul. Nimicul înveșmântat în stereotipii fără viață; cum ar fi, de pildă, formula “teoria marxist-leninistă, cea mai avansată despre lume și viață”.

Cluj, la 10 noiembrie 1988

Autenticitatea se află în acea limpezime din adâncuri, unde iubirea îl întâlnește pe Dumnezeu (comunicarea esențială). Doar atunci și acolo, în acel spațiu de interferență, mă simt cu adevărat liberă și integră. De ce oare e atât de greu de cucerit și de păstrat (păzit) acel spațiu? De ce atenția se lasă atât de ușor distrasă de la el?

Cluj, la 20 noiembrie 1988

Trec adesea (vai, de cele mai multe ori chiar!) pe lângă darurile existenței, fără să le bag în seamă, și mă plâng mereu de golul dureros pe care mi-l lasă în suflet toate cele pe aș dori să le am și nu le pot avea. Sentiment de frustrare. Acum câteva zile, mai ales, am simțit acest decalaj cu o mare acuitate.

Mă simțeam nefericită că nu eram liberă. Prezența milițienilor la poartă, pașii securiștilor în urma mea mi-au transformat plimbarea solitară – al cărei scop fusese întâlnirea de taină cu liniștea cerului, cu blândețea copacilor și aromele pământului – într-o amară neputință de a mă menține în acea adâncă limpezime interioară de la care pornisem (…). O jalnică și obsedantă frustrare a pus stăpânire pe mine.

Deodată, ajunsă acasă, mi-am amintit zilele petrecute în celula din beciurile Securității. E un an de atunci. Am revăzut lumina murdară revărsată ziua și noaptea, deopotrivă, asupra noastră din tubul livid de neon, tencuiala zgrunțuroasă și umedă, masa de piatră (cât suprafața unei noptiere) prinsă între cele două rânduri de paturi de fier, suprapuse; frigul și mucegaiul pretutindeni…

Cluj, la 27 noiembrie 1988

Suntem în fond cu toții produsul parțial al propriilor noastre răutăți comise cândva, precum și al căderii noastre comune. Este un gând care eliberează de ură. Lumea noastră, plină de imperfecțiuni, se află pe cea mai de jos treaptă a ființării: o inadecvată întrebuințare a libertății datorită egolatriei noastre; fragilizarea binelui; obnublierea adevărului; căderea în imaterialitate – supusă duratei și morții. Sunt cele mai grăitoare semne ale acestei prăbușiri.

Cluj, la 15 iulie 1989

(…) atunci când într-un stat nu sunt respectate legile în vigoare privind libertățile și drepturile cetățenilor, când în acel stat domnește arbitrariul, când justiția, învățământul, cultura sunt manipulate de putere; când adevărul istoric este contrafăcut, când se dărâmă biserici și monumente; când individului i se ia dreptul de a se exprima ori a se întruni, de a se informa, de a călători; când individului îi este interzisă libertatea conștiinței morale, el fiind constant obligat – sub presiunea înspăimântării – să spună și să proclame ceea ce nu gândește, să preamărească un regim pe care îl detestă, atunci statele civilizate au chiar obligația să se “amestece” în așa-zisele “treburi interne”.

“Reflecții pentru nepoți mei, când vor fi mari”, 17 octombrie 1988

O, nu am cum să vă spun cum zeci de securiști și milițieni mă urmăresc! Cum mă împiedică să vorbesc cu prieteni sau cunoștințe. Cum îi terorizează pe toți cei ce încearcă să vorbească cu mine pe stradă.

Aș vrea doar să vă spun că numai în astfel de condiții aspre de izolare forțată, când oarba dușmănie a întregului aparat represiv o simți îndreptată împotriva ta, când ești obiectul abuzului absolut și constați că legile nu te mai protejează… numai în astfel de condiții îți dai seama de valoarea unui zâmbet ce ți se adresează pe stradă, de atingerea unei mâini binevoitoare, de o vorbă bună venită din partea unui semen necunoscut.

Îți dai seama, de fapt, de ce înseamnă căldura umană, așa cum emană ea dintr-o “banală” întâlnire cu celălalt.

Despre importanța memoriei (note 1988)

Lipsiți de memorie (depozitată în cărți), și, prin ea, de paradigmele noastre majore, riscăm să ne rătăcim, să ne împuținăm și să ne înstrăinăm. Până și creativitatea noastră se blochează. Așadar, modelul nostru ideal se alcătuiește, în primul rând, datorită memoriei (cărților). Prin ea, prin memorie, devenim purtători ai modului nostru autentic (adevărat) de „a fi în lume”.

Cluj, la 23 mai 2004

Ieșit afară să scutur miejii de pâine de pe șervet.

Deși e frig și plouă, păsărelele nu contenesc să cânte în paradiziaca mea grădină.

Vă mulțumesc, păsărelelor… Îmi aduceți aminte de mama și de tata care v-au iubit atât de mult. Mama ar fi vrut să fie pasăre, tatei îi plăcea să vă asculte…

Azi, nimeni nu mai vorbește despre trilurile micilor cântătoare. Trăim într-o lume fără păsărele… O lume a lui web (?) și soft (?). Până și copiii mei încep să vă ignore.

Ce tristă e lumea fără păsărele!

Inima-mi încremenește de spaimă…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.