Românii care nu și-au vândut sufletele. Cine a fost Radu Mărculescu

Profesorul Radu Mărculescu (1915-2011) a fost reprezentantul unei generații excepționale din istoria românilor – o generație trecută sub tăcere elevilor, și în comunism și în postcomunism.

0

Rubrica noastră expune în fiecare săptămână istorii mai puțin cunoscute sau readuce în lumină povești și personaje uitate, pe care le considerăm relevante pentru a cântări firea românilor.

Am scris în Pixul cu mină despre tinerețea dictatorilor, despre suprarealiști, despre iubirile târzii ale nihiliștilor, despre bandiții de odinioară, despre modelele morale din politica de altădată și multe altele.

Astăzi este timpul să faceți cunoștință cu o figură excepțională a secolului nostru XX, în care România a trecut prin trei dictaturi. Radu Mărculescu le-a traversat reușind ceva rar și prețios: să-și păstreze libertatea, chiar și în prizonierat.

Prolog

Profesorul Radu Mărculescu a căzut prizonier în Al Doilea Război Mondial și a făcut nouă ani de închisoare în Uniunea Sovietică, rezistând tuturor tentativelor de a fi recrutat de puterea comunistă și trimis în țară alături de Divizia Tudor Vladimirescu.

Între 1942 (a căzut prizonier în luptele de la Cotul Donului) și 1951, Radu Mărculescu și camarazii săi au preferat Gulagul din buza Siberiei decât să-și trădeze jurămintele de onoare față de țară și regele ei.

Întors în România, Radu Mărculescu a fost considerat permanent ostil noii puteri comuniste, fiind izolat în slujbe de duzină, iar în 1959 a fost din nou trimis în detenție – de data asta nu în lagărele inamicului, ci în închisorile (politice) ale propriei națiuni.

Până în 1964, Mărculescu a cunoscut lumea carcerală românească, în urma unei masacarade de proces (era acuzat de poezie reacționară) în care nici măcar comuniștii nu l-au putut condamnat. L-au ținut așa, fără sentință, în spatele gratiilor.

Iar acum, când impostorii și hoții la drumul mare se dau martiri politici e – poate – timpul să ne aducem aminte că România chiar a avut oameni care nu și-au vândut sufletele, îndurând pentru vina demnității decenii nedrepte de închisoare adevărată.

Radu Mărculescu a fost în anii de după detenție pictor de biserici, acolo, în marginea Siberiei, s-a agățat cu toată puterea de Dumnezeu ca să supraviețuiască și Dumnezeu nu i-a mai dat niciodată drumul profesorului. Radu Mărculescu a fost, la propriu, în iad și nu și-a pierdut credința.

Δ Radu Mărculescu, în 2009, în curtea casei sale din Dorobanți. | Foto: Andrei Crăciun

A trăit nouăzeci și șase de ani. A apucat să scrie și trei cărți de memorii, primele au rătăcit pe la edituri cu mai puțină vizibilitate până să intre într-o colecție la Humanitas

L-am întâlnit pe profesor în urmă cu un deceniu și l-am scris în ziarele timpului acela. A fost una dintre cele mai înalte universități pe care le-am urmat, de la profesor am aflat această curioasă axiomă din algebra iubirii, descoperită de domnia sa în lagăre:

Cu cât îţi cheltui puterile ca să îi ajuţi pe alţii, cu atât ţi le sporeşti, de fapt, şi pe cât le economiseşti doar pentru tine, cu atât le risipeşti.

Astăzi am selectat pentru cititorii Dela0.ro câteva întâmplări din viața profesorului, așa cum le-a scris chiar Radu Mărculescu în volumul Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică (Editura Universal Dalsi, 2007)

Radu Mărculescu a fost profesor de limba și literatură română în liceele din Bucureștiul interbelic. Provenea dintr-o familie înstărită, tatăl său murise în Primul Război Mondial, iar mama sa era o femeie de o aleasă cultură, care îi cânta, la culcare, cântece de Horațiu. În latină.

Prima secvență: căderea în prizonierat

Sosise momentul cel mai dureros pentru un tunar: despărțirea de tunurile lui devenite inutile în lipsa muniției (n.r. – profesorul descrie cât de prost echipată era armata română, precum și greșelile strategice făcute în lupta cu un dușman superior numeric și ca dotări, arătând de asemenea că românii n-au fost sprijiniți la Cotul Donului nici de aliații lor).

Săvârșii cu durere ritualul prescris de tradiție și de regulamente: scoaterea închizătoarelor și spargerea aparatelor de ochire. Împlineam acest act cu ochii plini de lacrimi. Priveam aceste obuziere pe care până atunci le ocrotisem ca pe ochii din cap.

Și le dădusem suflet din sufletul nostru și pe care acum le abandonam cap e niște fiare stricate. Goi și neajutoriați ne simțeam fără ele (…) la ultima încercare, când credeam că am reușit și ne și ridicaserăm în picioare, dintr-un adăpost nebănuit scoate capul și automatul un vlăjgan de rusnac: ‘Predaite, rumânski!’ (…)

Era ultima noastră noapte de libertate. Eram parcă la un priveghi la căpătâiul unui mort drag: viața noastră de până acum, tinerețea noastră, iată ce privegheam noi în această prea tristă noapte. Doborât de oboseală, adormii cu capul pe o șa de cal.”

Secvența a doua: marșul cel lung spre locurile de detenție

De la distanță, imaginea apei mări în noi setea și ne smulse strigăte de ’apă, apă’, făcându-ne să ne precipităm spre pârâu ca vitele însetate spre adăpătoare.

Dar când sesizarăm oroarea în imaginea din fața noastră încremenirăm locului: la capătul punții, un individ în haină de piele neagră, cu petlițe dreptunghiulare la gât și în mână cu pistolul mitralieră încă fumegând rostea continuu și mecanic ceva care tradus însemna că așa vor păți toți cei ce vor ieși din coloană.

Un fior de groază străbătu mulțimea. ‘Ăștia ne omoară pe toți, atât așteaptă, un pas în afară, ca să tragă’, murmurau cu toții. ‘Ăștia nici legea junglei n-o respectă. Niciun animal nu atacă pe altul la adăpat’, constată Crețu.

Secvența a treia: călătorind în bou-vagon, deținuții români își spun povești pentru a ține la distanță moartea

Nici în a doua noapte de la aplicarea experimentului ‘terapeutica ficțiunii’, nici în a treia și nici în vreo alta până la sfârșitul acestei sinistre călătorii nu a mai murit nimeni.

Dar cel mai derutat de acest fenomen a fost cel care ne făcea numărătoarea în fiecare dimineață și care nu-și putea explica slaba contribuție a vagonului nostru la mortalitatea pe întregul transport. La un moment dat, a crezut că ne ascundem morții ca să le ridicăm rațiile de mâncare și, spre verificare, a început să scuture de picior pe unii al căror somn părea supect.

‘Spune-i – ne-am adresat traducătorului – că avem un program atât de încărcat, că nu ne mai rămâne timp de murit; și atâta vreme cât va mai fi printre noi un povestitor nu va mai muri nimeni’. Fără să ne dăm seama, exorcizasem moartea.

Secvența a patra: prima activistă din lagărul de la Tambov

Un gard dublat de o rețea de sârmbă ghimpată, având pe colțuri câte un prepeleac cu o santinelă, împrăjmuia un spațiu damnat în care erau plantate în lung și în lat zeci de bordeie acoperite cu un strat gros de zăpadă.

În fața porții o fată bine încotoșmănată într-o cojoacă, având în mână o carte, încerca să intre în vorbă cu noi, ca să ne ia pulsul politic. Desigur, era o activistă, rumenă în obraji, cu nasul cârn și cu ochii de un albastru pur care reflectau o înduioșătoare prostie.

Vorbea cu un zâmbet de suficiență și superioritate. După opinia ei toate nenorocirile lumii proveneau din aceea că oamenii nu citiseră cartea din mâna ei. Ne-a spus și titlul: ceva cu ‘materialismul istoric’. Acolo, în cartea ei, se găseau răspunsurile la toate întrebările pe care și le poate pune un om.

Secvența a cincea: un porc mâncat de viu

Iată ce povestește Puiu (n.r. – Constantin Puiu Atanasiu, avocat în civilie, camarad cu Radu Mărculescu pe front, căzut prizonier cu altă ocazie și regăsit în lagărele din marginea Siberiei).

(…) Când, deodată, în seara celei de-a șasea zi de marș forțat și de nemâncare, făcând un popas pe o creastă de deal, simțirăm în nări un fum de cămin ce venea către noi din valea ce se deschidea în dreapta noastră, fum în care simțurile noaste olfactive, ațâțate până la paroxism de foame, deslușeau și niște mirosuri de mâncare. Reale ori imaginare, aceste mirosuri dezlănțuiră o stare de isterie colectivă.

(…) Mi-e foarte greu să realizez ce-și va fi închipuit lumea aceea liniștită când a auzit vuietul de viitură a miilor de glasuri care urlau: ‘Mâncare, mâncare’. Cu ce groază au văzut, ca într-un film de teroare, cum năvălesc peste ei, și pe uși și pe ferești, în odăi, în cămări, în cotețe și în podurile caselor miile de polipi ai acestui monstru colectiv, foamea, și cum înșfacă, sfâșie și cum devorează tot, tot, tot ce găsește în cale.

Nenorociții, șocați de nebunia spectacolului ce li se înfățișa, au abandonat totul (…) în urma lor invadatorii au ras tot ce era de mâncat. Găini, rațe, gâște erau înfulecate cu fulgi cu tot, un porc, săracul, a fost mâncat de viu, tăiat cu satârul, bucată cu bucată.

Secvența a șasea: refuzul de a intra în divizia de trădători Tudor Vladimirescu

“… domnule Mâță – începui timid – apreciez în cel mai înalt grad pertinența și realismul analizei pe care mi-ați făcut-o, dar din respect pentru persoana și timpul dumneavoastră, trebuie să vă spun din capul locului că, oricare ar fi sfârșitul războiului de pe planeta noastră, eu în divizie nu mă înscriu! (…)

Tot ce mi-ați oferit nu acoperă pierderea pe care aș suferi-o acceptând târgul dumneavoastră. ’Ce va folosi omul de va dobândi lumea întreagă, dar sufletul său și-l va pierde?’. Nu spune așa la Evanghelie?

Or, sufletul e ceea ce pierd eu în această afacere. El se va sfărâma la șocul contradicțiilor între ceea ce crede el că e drept să facă și ceea ce ar fi silit să facă, dacă m-aș vinde dumneavoastră. Atunci aș fi nevoit să port în mine, până la capătul vieții, cadavrul unui suflet mort.”

Secvența a șaptea: greva foamei lui Mitică Bălan, căruia îi fusese confiscat un manual de limba franceză

Notă: Trebuie precizat că ofițerii români aflați în periplu prin lagărele sovietice au făcut mai multe greve ale foamei, cerând respectarea convențiilor internaționale semnate de Uniunea Sovietică – convenții care le garantau un anumit statut, rareori respectat de sovietici. Un caz aparte a fost al învățătorului Mitică Bălan (din Bărăgan), care a intrat în greva foamei, în ger, pentru a-i fi restituită cartea de pe care învăța limba franceză.

(…) ce ne fu dat să vedem? Pe o saltea întinsă pe albul imaculat al zăpezii cu căciula trasă pe sprâncene și pătura până sub bărbie, tăcut, cu ochii închiși și imobil ca un mort scos de la congelatorul morgii, iar pe piept cu un carton pe care sta scris în trei limbi, rusă, germană și română, textul ‘Greva foamei și a tăcerii pentru restituirea cărții de franceză!’.

Mitică Bălan în fața porții și în privirile zecilor de prizonieri făcea prin imobilismul și tăcerea lui o cutremurătoare demonstrație. Să faci greva foamei, abia ieșit dintr-o altă grevă, în condiții sinucigașe, și asta pentru o Carte! Iată un gest de superbă gratuitate pe care în toată cariera mea de prizonier și de pușcăriaș n-am auzit să-l mai fi făcut cineva.

Onoare ție, modestul învățător din Bărăgan, Mitică Bălan! Noroc că era tot în mantaua mea îmblănită pe care nu apucase să mi-o înapoieze. Cădeau pe el liniștit și idilic mari fulgi de zăpadă, ca într-o felicitare de Crăciun.

Secvența a opta: cum se trăia Vinerea Mare în lagărul sovietic de la Gaura Dracului

Ne găseam în miez de aprilie, în săptămâna Patimilor, dar decorul hibernal cu zăpezi bogate era mai degrabă potrivit cu un Crăciun în toată regula, decât cu un Paște adevărat. Preot nu aveam cu noi să ne facă slujbele cuvenite, dar aveam un cor bisericesc de toată bogăția, cu baritoni cum era Rădoi, cu bași profunzi ca Vasile Cotea, a cărui pedală zguduia bordeiul din temelie.

Mai aveam un tânăr teolog, pe nume Ion Popescu, ce cunoștea tot tipicul Sfintei Liturghii pe care – exceptând momentul euharistic rezervat slujbei preoțești –ne-o oficia în toată strălucirea sfințeniei ei. Ne găseam în seara Vinerii Mari.

Ne-am gândit să ținem slujba Prohodului la intrarea bordeiului  (…) În fața lor, noi, îngenuncheați și aplecați fiecare peste marginile sinelui său, urmăream în duh cu fiece acord din funerara cântare punerea în mormânt a sfântului trup.

Secvența a noua: cum arătau șefii de lagăre sovietice

E frumos iarna, dar nu când ești prizonier la sovietici. (…) Refuzul de a mai trage la sanie al celor aduși la ultima limită a puterilor era sancționat pe loc cu lovituri de parturi de armă, iar cei ce cădeau erau, pur și simplu, călcați în picioare și asta sub privirile aprobative ale lui Grisciuc, comandantul lagărului, și sub grohăiturile încurajatoare ale adjunctului său, colonelul Vațurin.

Cât privește pe ultimul, mărturisesc că n-am văzut în viața mea om care să semene cu un porc mai bine ca el. (…) Om roșu, gras, nu avea deloc gât. În chip de mutră, prezenta un fel de rât pistruitat cu peri roșii, țepoși. Ochii mici și răutăcioși, cu gene aproape albe. Vederea sângelui la victime îl ațâța ca pe o fiară. Atunci frământa cu pâslarii zăpada și-și încuraja prin grohăiturii haidamacii.

Secvența a zecea: cum recruta NKVD-ul preoți dintre prizonierii sovietici

(…) în salonul nostru (n.r. – în lagăre erau și infractori din URSS) apăru un NKVD-ist cu un dosar la subsoară, care se îndreptă spre grupul de puștani (…). ‘Care dintre voi vrea să se facă popă?’ se adresă el amical tineretului care, la această propunere, rămase descumpănit.

Ce puteau ști acești analfabeți despre ce este un popă decât ce li se turnase până atunci în cap de propagandă: că a fost un om rău care a exploatat poporul (…) Ca să-i scoată din perplexitate, NKVD-istul se oferi să le explice ce este un popă acum, în noua viziune a Partidului care a redeschis bisericile.

Anume că e un om care cântă, mănâncă multă colivă și câștigă atât de bine că are votcă (…) pe săturate. Această redefinire a noțiunii de popă stârni un viu entuziasm în rândurile tineretului infracțional care își descoperi pe loc o vocație preoțească (…).

Secvența a unsprezecea: cum au sărbătorit în lagăr prizonierii români centenarul nașterii lui Eminescu

Intram în 1950. Iarna până acum se arătase blândă. Câteva ninsori inofensive, aș zice de conveniență, așa ca să nu se spună că nu e iarnă, albiseră temporar acoperișurile orașului. (…) Se apropia ziua de 15 ianuarie în care se împlinea un veac de la nașterea lui Eminescu, piscul poeziei noastre.

Evenimentul, bănuiam noi cum avea el să fie sărbătorit în patrie de către kulturnicii regimului. Anume: poetul avea să fie amputat de toată lirica lui filosofică și redus la partea întâi din Împărat și proletar (dar numai la acest fragment), din care el să apară ca un revoluționar marxist, cu acte în regulă. (…)

Dar dacă în țara lui poetul urma să fie în așa hal re- sau, mai bine spus, desconsiderat, măcar aici în țarcul de sârmă ghimpată, unde totuși eram mai slobozi decât în țară sub raportul libertății interiaore, măcar aici să fie pus în lumina lui adevărată și să i se dea cinste ce i se cuvine.

(…)Încheierea, puțin patetică, recunosc – suna cam așa: ‘Năvăliți hoarde ale Apocalipsului! Năvăliți oștiri ale lui Gog și Magog! Ucideți, robiți, ardeți și jefuiți, cum vi-i felul! Prădați tot ce vă iese în cale! Dar să știți, comoara noastră cea mai adevărată, orice ați face, nu o veți găsi. Ea este ascunsă bine. Acolo unde voi nu puteți ajunge, în tainițele cele mai adânci ale sufletului românesc. Ea este Eminescu.

Secvența a douăsprezecea: plecarea din lagăr și contrabanda cu poezie

Cu plecarea noastră se golise lagărul de prizonieri. Civilii plecau și ei în timp ce în afara porților se desfășura ritualul percheziției. În ce mă privește, ca să-mi pot trece contrabanda mea poetică în propria-mi țară, îmi încredințasem din timp celor mai apropiați dintre prietenii mei, mai precis memoriei lor, o bună parte din poemele mele.

Nu bănuiam atunci că în felul acesta eu singur, liber și nesilit de nimeni, pregăteam procurorului material pentru rechizitoriul pe care avea să mi-l țină peste nouă ani la Tribunalul Militar într-un proces de pomină. Urcați în camioane în așteptarea ordinului de plecare aruncam priviri distrate către lagărul văduvit de penitenți.

Rămâneau după noi miradoarele fără balalaicile pistoalelor automate, aleile fără pașii care să măsoare vidul unui timp inutil, dormitoarele fără insomnii și răcnete prin somn, sala de mese fără mirosurile de rânced și leșie care însoțesc și acum amintirile ultimilor ani de captivitate.

Secvența a treisprezecea: întoarcerea profesorului acasă

Am stat îndelung la poartă, adunându-mi toate resursele voinței, ca să nu mă las înecat de înduioșare. Trebuia cu orice preț să rezist, orice s-ar întâmpla, acelui flux cald care-mi urca impetuos din străfunduri, se oprea în nodul gâtului și căuta spre lumina ochilor. ‘Nicio lacrimă! Pas de larmes! (…)’.

În sfârșit, intrai, urcai treptele terasei, și, când să apăs pe butonul soneriei, ușa se deschise brusc, ca și când cineva ar fi pândit în spatele ei… Nu se poate… Cum? Bătrânica asta, puțin adusă, parcă micșorată, plăpândă, albită și cu o boare de lacrimi pe gene să fie mama mea?

O comparai cu cea pe care o lăsasem la plecare: o femeie în putere, dreaptă, fermă, stăpână pe sine… în imaginea de acum a mamei am avut viziunea prăbușirii, sub loviturile cumplite ale veacului și ale nemiloasei noastre istorii, a întregii noastre lumi de altădată.

Am strâns-o la piept cu putere, am îmbrățișat-o îndelung, dar mi-am oprit la timp lacrima ce-mi forța nodul din gât (…) Așa e, cum a spus poetul (n.r. – Vasile Voiculescu): ’Sosește fericirea albită de dureri’.

Epilog: tu scrie, Radule, scrie…

La despărțire, bătrânul colonel Stelică Dumitru, camarad de închisori sovietice, greve, deportări, i-a lăsat moștenire acest ordin lui Radu Mărculescu: “Tu scrie, Radule, scrie Radule tot ce ai văzut, tot ce-ai simțit, tot ce-am pătimit laolaltă”.

Și Radu Mărculescu a scris pentru totdeauna.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.