În această săptămână vă puteți răcori la Pixul cu mină cu o încântătoare salbă de vorbe aspre – dar juste – pe care ni le-a aruncat în obraz Nenea Iancu acum mai bine de un secol.

Scârbit de năravurile naționale, Caragiale avea să sfârșească în exil, la Berlin, unde și-a trăit ultimii ani convins că nu mai are ce căuta acasă, „acolo unde lingușirea și hoția sunt virtuți, iar munca și talentul viții demne de compătimit”.

La peste o sută de ani distanță, diagnosticul scriitorului încă pare a fi unul de actualitate.

Am selectat zece fragmente din lucrarea I.L. Caragiale despre lume, artă și neamul românesc, publicată de Dan C. Mihăilescu la editura Humanitas în anul 1994 (și republicată în 2012).

Ce a văzut Nenea, deci, la noi?

Caragiale constată ce nu pătrunde în capul bărbaților cu chelie

Un cap fără păr, un cap chel, este un cap mai puțin apărat decât un cap înzestrat cu această podoabă… Nu-i așa? Ei! Este ceva care cu cât e capul mai puțin apărat, cu atât mai greu pătrunde în el anume convingerea că doftorie pentru chelie nu se află.

Caragiale arată cum insultele sunt adeseori, la români, un omagiu adus talentului

Și apoi, dacă artistul este cuminte și are conștiință de valoarea sa, trebuie să fie nici prea încântat de aplauze, nici prea mâhnit de insulte. Adesea, dacă ești aproape asfixiat de năduful celor dintâi, prefăcute sau pornite după comandă, în general proaste, parcă-ți redă viața o ploaie răcoroasă a celor din urmă, sincere și inteligente, pornite din fundul necazului. Nu sunt oare și insultele ce ți se aduc omagiu de-a-ndoaselea adus talentului?

Caragiale deplânge absența Renașterii pe la noi

Circumstanțe istorice au împiedicat la noi cultivarea artelor frumoase în modul european, precum au împiedicat-o în tot Orientul Europei; aci n-a putut străbate vântul Renașterii și, aproape patru veacuri, de altă lumină nu s-a putut bucura lumea de aci decât de slabele licăriri ale candelei bizantine, întunecate și acelea de palida și fioroasa semilună.

Caragiale arată care ne este harul

Noi, românii, suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândește prea mult, ne putem mândri că cel puțin se discută foarte mult.

Caragiale ne explică starea printr-o anecdotă orientală cu pepeni

Starea noastră nu se poate ilustra mai bine decât cu o veche și înțeleaptă anecdotă orientală…

Un om mergea cu pepeni la târg; la o culme de deal, i se rupe căruța și se răstoarnă pepenii, care pornesc unul după altul, care încotro, la vale.

Omul, văzând catastrofa, își încrucișează mâinile începând să fluiere și, uitându-se lung la prăvăleala nebună a pepenilor care se burdușesc, lovindu-se unii de alții, sărind unul peste altul, fără altă rațiune decât fatalitatea mecanică, zice cu un zâmbet filosofic: “Uite mă!, cum se duce fiecare după capul lui!”.

Apoi, după un moment de reflexie, adăugă, fără a mai zâmbi: “Bună vorbă, dar pagubă mare!”.

Caragiale definește rețeta succesului la carpato-danubiano-pontici

Elementele de succes: măgulirea tuturor ideilor și formulelor populare, pe care oricine le aplaudă automatic sau prin imitație, precum: tinerimea română, economia română, femeia română, țăranul român, muncitorul român, regatul român (…) – în genere fraza goală, declamația șarlatanească, lătrătura patriotică, națională, română.

Caragiale descrie oligarhia care stăpânește țara românească

Așa se recrutează oligarhia care stăpânește țara românească. Nu este o oligarhie măcar statornică, de obligațiuni morale, de nobilitate ori de merite; este o oligarhie mutabilă, de perpetuă primeneală, accesibilă oricui prin nimereală, prin loterie, prin aventură (…).

Asta, în țara românească, se numește, cu tot seriosul, sistem democratic… Și oligarhia asta semicultă sau, în cel mai bun caz, fals-cultă, pe cât de incapabilă de producție utilă ori de gândire, pe atât de lacomă la câștiguri și onoruri, își arogă puterea întreagă a Statului.

Caragiale pune lupa pe moftangiul român

Moftangiul român este:

Din clasele primare până la bacalaureat – anarhist;

De la bacalaureat până la primul examen de universitate – socialist;

De la primul examen până la licență – progresist;

De la licență până la slujbă – liberal;

De la slujbă până la pensie – conservator;

De la pensie încolo, împărtășește principiile tinerimii universitare… Fii sigur că ai să-l găsești oriunde e vreo manifestație mai mult sau mai puțin politică ori nepoliticoasă a studenților mai mult sau mai puțin rrromâni!

Caragiale explică de ce nu are de gând să se mai întoarcă de la Berlin

M-am exilat și atâta tot. Aerul aici îmi priește, sunt mulțumit cu ai mei și nu am ce căuta acolo, unde lingușirea și hoția sunt virtuți, iar munca și talentul viții demne de compătimit.

Caragiale face elogiul Europei civilizate

Multe am învățat de când trăiesc în mijlocul Europei civilizate – unde e dreptate la tribunale fiindcă este și pe stradă – și între toate una mai ales, că omul trebuie să spună europenește, nu greco-țigănește, ceea ce crede. 

1 COMENTARIU

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.