Intra in clasa, cerceteaza rapid bancile cu privirea, apoi apuca dintr-o miscare telefonul.
“Buna ziua, doamna Avram la telefon! Cum? Acum l-ati dus? Stiati ca de la 14:00 avem ore, nu? Ok, eu va astept chiar si de la 15.30. Da, daca numai acum ati putut, asta e! Veniti chiar si peste o ora si jumatate. Va astept!”
Se intoarce catre clasa. “Era mama lui Marius. L-a dus la doctor. Numai acum putea sa il duca. Baronita unde este?”
Doamna Avram apuca iar telefonul. “Buna ziua, de la scoala sun. Baronita este? Baronita, nu vii la scoala? Hai, te astept! Nu-i nimic, in zece minute ajungi.”
Din nou, pirueta catre clasa. “A crezut ca era 13:00 si nu 14:00. Vine acum ca sta aproape.”
Baronita ajunge, intr-adevar, in zece minute. Marius nu va mai veni deloc in aceasta zi la cursurile din cadrul programului “A doua sansa” organizate la Scoala 14 din Brasov. Va fi prezent insa in ziua urmatoare. Mai lipsesc din clasa doamnei Avram, in aceasta zi de decembrie, Rozalia si Ana. Ele sunt rar prezente.
“Cu ce vreti sa incepem?”, isi intreaba invatatoarea cursantii.
Matematica!!!!
“Stefan, vrei sa rezolvi tu primul exercitiu?”
Nici nu apuca doamna sa termine intrebarea ca din banca a doua din mijloc iese zgomotos un baiat de statura medie, cu parul negru si cei mai veseli ochi caprui.
“Ce ne spune paranteza, Stefan?”
“Rezolva-ma pe mine intai”, raspunde baiatul cu cei mai veseli ochi caprui. E greu de crezut ca un copil poate sa fie atat de fericit ca e la tabla. Stefan chiar e. Zambeste strengareste dupa ce doamna il lauda si se intoarce mandru si mai putin zgomotos in banca a doua din randul din mijloc.
Stefan are 12 ani si e la nivelul clasei a IV-a. Vine dintr-o familie cu sase copii. De inscris parintii l-au inscris la scoala, dar a ramas repetent de suficiente ori cat sa iasa din sistem si sa ingroase randurile celor care abandoneaza. In cadrul invatamantului obligatoriu nu putea trece de clasa a II-a. Sub indrumarea Eugeniei Avram a ajuns in clasa a IV-a. Iar doamna e atat de mandra de el. “Stefan e indragostit de scoala. Lipseste doar atunci cand ai lui nu mai au bani si tatal il ia cu el la munca. De fiecare data cand se intampla asa mama lui ma suna si ma anunta”, spune invatatoarea.
Intr-o clasa in care ar incapea 30 de elevi, cei opt profita de spatiul pus la dispozitie. Sta fiecare in ce banca vrea, pe ce rand vrea.
Desi loc e suficient Matei si Rupi aleg sa stea in aceeasi banca, prima de pe randul de la geam. Sunt de nedespartit. Vin impreuna la scoala, pleaca impreuna spre casa. Si tot impreuna il necajesc pe colegul lor Marius. Doamna le da mereu drumul mai repede sa prinda autobuzul care circula la fiecare 35 de minute. Au 11 si 12 ani si sunt la nivelul clasei a III-a. Sunt eleganti si aranjati ca doi oameni mari. Ii tradeaza doar chicotitul constant.
Tot pe randul de la geam sta Petruta. Ea nu zambeste la fel de mult precum Rupi si Matei si nici nu e la fel de dornica precum Stefan sa iasa in fata. Petruta are 13 ani si e la nivelul clasei a IV-a. Mersul la scoala nu a fost niciodata o prioritate pentru mama sa. Nu e nici acum. I-a dat doamnei Avram vreo patru numere de telefon la care sa sune in caz ca Petruta lipseste. Niciunul nu e bun.
“Si cu parintii trebuie sa ai grija. Sa nu le spui prea multe lucruri rele, sa nu ii certi”, spune invatatoarea Avram. “Nu o las pe Petruta sa renunte! Nu o las!”, conchide doamna. Cand Petruta ramane in urma sau cand are nevoie de ajutor la vreun exercitiu o striga pe Alexandra, care sta pe randul din mijloc.
Alexandra e deja adolescenta. In februarie implineste 17 ani. E la acelasi nivel cu Petruta si Stefan, adica clasa a IV-a. Alexandra are o constitutie firava. Ai zice ca are 13, nu 17 ani. Vine la scoala impreuna cu Vladut, fratele ei de 10 ani care e in clasa I si sta cu o banca in fata ei.
Vladut e un copil firav, vorbeste incet si putin. Cand nu stie ceva se intoarce la Alexandra si o intreaba. Vladut lucreaza mai mult singur. Doamna il incurajeaza mereu sa iasa si el la tabla. E timid si se simte mai bine cand e in banca lui inconjurat de caietele lui speciale. Cand nu stie ceva ridica doua degete si striga timid: “Doamna!” Doamna vine repede de la tabla, il mangaie pe cap parinteste si ii spune sa faca o propozitie.
– Cum incepem o propozitie?
– Cu litera mare.
– Cum o terminam?
– Cu punct.
– Din ce e alcatuita o propozitie?
– Din cuvinte.
– Cate vrei sa folosesti?
– Trei.
– Despre ce vrei sa scrii?
– Despre mama.
– Cum e mama?
– Mama e buna.
Incepe sa scrie. Isi ia tot timpul din lume, iar doamna ii lasa tot timpul din lume. Scrie ingrijit si e atent ca fiecare liniuta, fiecare betigas sa fie la locul lor. “Mama este….” Se opreste. Sta putin pe ganduri. “Nu mai stiu cum e b mic. Ma uit pe abecedar.” Ia abecedarul, se uita si continua.
In timpul acesta Alexandra si colegii ei cauta antonime. Sunt deja la ora de limba romana. Cunoscut – necunoscut, sus – jos, proaspat – vechi.
“Doamna, cerinta o scriem cu rosu?”, se aude din a doua banca de la perete. E Laurentiu, si el adolescent, unul de 15 ani cu constitutie atletica, scos parca din paginile revistelor de moda. Ca sa vina la scoala face in fiecare zi naveta, locuieste in Feldioara, la 20 de km de Brasov. La inceput, isi aminteste invatatoarea Avram, o zi venea, trei nu. O suna de fiecare data pe matusa lui. Acum are si numarul de telefon al unchiului.
Laurentiu e in grija lor dupa ce mama lui a murit in urma cu trei ani. De tatal lui nu stie nimeni nimic, in afara de faptul ca lucreaza undeva in strainatate. Eugenia Avram e mandra si de Laurentiu. De la venit o zi da, trei nu, Laurentiu a ajuns la nivelul clasei a III-a.
In spatele lui sta Baronita. Are parul lung prins in coada, gene lungi date cu rimel si obrajii rosii de la blush. Locuieste impreuna cu bunica si strabunica. Mama e plecata la munca in strainatate cu sora Baronitei. Nu vrea sa o mai vada. E suparata pentru ca a lasat-o in urma si pentru ca a uitat de ea. “Frumusetea de fata” cum ii spune doamna Avram are 12 ani si e la nivelul clasei a II-a.
Pentru Eugenia Avram fiecare dintre cursanti are ceva. Unul are ochi frumosi. Una dintre fete are un par superb. Altul e sportiv, altul e foarte muncitor. Toti merita o lauda pentru ca sunt in clasa, pentru ca nu au abandonat si asta e mai important decat orice.
Cand nu citesc, scriu sau socotesc, doamna ii invata cantece. Pentru ca e decembrie si vin sarbatorile au invatat suficiente incat sa poata merge la colindat. Incep sa cante timid. Doamna ii simte si canta cu ei. Dupa primul colind dispar emotiile si zambesc.
Cand simte ca sunt pe cale sa se incurce, doamna se ridica din banca si se plimba printre ei, cantand. Ii ajuta sa nu se piarda printre multele versuri invatate. Si nu se pierd. Canta cantec dupa cantec. Apoi se intorc zgomotosi in banci, isi strang lucrurile si se indreapta spre casele lor. Maine de la ora 14:00 vor incerca sa ajunga din nou la scoala.
Si daca nu ajung cu siguranta vor primi telefonul doamnei Avram.
Furia Marianei Stoica
In clasa Eugeniei Avram de la Scoala 14 din Brasov sunt inscrisi paisprezece copii, adolescenti si adulti. De venit, vin intre opt si unsprezece. Varstele lor sunt cuprinse intre 10 si 35 de ani.
Toti sunt copii/adolescenti/adulti care nu au terminat invatamantul primar. Toti au ajuns la varsta la care nu se mai pot inscrie in sistemul de invatamant obligatoriu. Pentru ei exista din 1999 programul “A doua sansa”, initiat la acea vreme de catre Centrul Educatia 2000+ in parteneriat cu Ministerul Educatiei.
A inceput atunci ca un program experimental si era dedicat tinerilor cu varste cuprinse intre 14 si 25 de ani care nu terminasera invatamantul obligatoriu. S-a aplicat in unsprezece scoli. Din 2003 pana in 2007 programul s-a extins in si mai multe scoli sustinut fiind de bani europeni, prin fonduri Phare. Tot din bani europeni s-au redactat si primele ghiduri in materie pentru dascali si elevi. Din 2007 “A doua sansa” (ADS) a devenit program national.
La ADS nu exista o impartire pe clase precum in sistemul de invatamant obligatoriu. Exista ADS invatamant primar, care poate fi terminat in doi ani si este echivalentul claselor I-IV, si ADS secundar inferior impartit in patru ani si echivalent claselor V-X. La “A doua sansa” primar se pot inscrie persoanele care au depasit cu cel putin patru ani varsta de scolarizare corespunzatoare clasei. Regulile la ADS secundar inferior sunt putin diferite – te poti inscrie doar daca ai peste 14 ani si ai terminat clasa a IV-a.
La Scoala Generala 14 din Brasov sunt doua clase ADS primar si trei clase ADS secundar inferior. In total sunt 77 de tineri si adulti care vor sa termine invatamantul obligatoriu. Scoala 14 a inceput programul in 2002 si l-a tot dezvolat datorita Marianei Stoica, coordonatoarea ADS. Aceasta a venit la Scoala 14 dupa se ocupase de acelasi program la o scoala din Bod, judetul Brasov. Dupa ce a plecat de acolo Mariana Stoica, “A doua sansa” n-a mai existat in oferta educationala a unitatii din Bod.
La Scoala 14 ADS primar mergea foarte bine si inainte de venirea Marianei Stoica. Aceasta e insa cea care si-a dorit ca lucrurile sa fie cu adevarat rotunde, astfel incat absolventii de ADS primar, recuperati din analfabetism, sa aiba posibilitatea sa termine mai mult de patru clase. Sa aiba, adica, o sansa reala de integrare in societate. Cu ADS secundar inferior, la Scoala 14 din Brasov se pot termina acum zece clase.
Iar datorita unei colaborari cu Liceul Economic din oras absolventii pot incheia si cu o calificare, cea de ospatar-bucatar.
“E greu de sustinut si usor de renuntat la acest program”, spune Mariana Stoica. Daca e sa vorbeasca despre minusuri nici nu stie de unde sa inceapa. Simte, in primul rand, ca acest program nu primeste niciun fel de sustinere. Ca el functioneaza din inertie – e program national! – si mai ales datorita unor invatatoare precum doamna Avram.
Mariana Stoica nu e doar coodonatoarea programului, e si profesoara de matematica la ADS secundar inferior. E nemultumita ca cei de la ADS nu primesc, de exemplu, niciun fel de rechizite, nici cornul si laptele, de fapt nu beneficiaza de niciunul din beneficiile asociate statutului de elev. “Hai ca noi (n.r. cadrele didactice) suntem platiti la ora, dar pentru ei nu exista niciun fel de sprijin. Toata lumea cand spune ADS spune tigani. Si e gresit.”
Pe Mariana Stoica o nemultumeste si faptul ca “A doua sansa” se deruleaza si in prezent pe niste ghiduri editate in 2006. La vremea respectiva, ghidurile au fost gandite ca un experiment, stabilindu-se ca dupa un an sa existe o evaluare. Evaluarea n-a mai avut loc niciodata. Zece ani au trecut si nu s-a schimbat nimic.
“Acelea nu sunt manuale, de fapt, si mai sunt si nerevizuite. Ne orientam singuri si le facem noi, de fapt, elevilor nostri un manual”, explica profesoara. Cand vorbeste, i se simte furia in voce. De cand este Mariana Stoica coordonatoare la Scoala 14 nu a venit nimeni sa ii ceara o evaluare. Nu isi aminteste sa fi avut vreo vizita de la minister. Toate aceste lucruri o fac sa creada ca Ministerul Educatiei nu este, de fapt, interesat de acest program si se ghideaza dupa ideea ca “merge si asa”.
“Eu chiar vreau ca proiectul asta sa mearga. M-am lipit atat demult de acest proiect. Ii vad pe oameni astia cum se chinuie sa vina de la munca. Cum sa nu ii ajuti?”
Cel mai greu lucru dintre toate
Clasa Eugeniei Avram de la Scoala 14 din Brasov este ADS primar. Una in care majoritatea cursantilor sunt minori. Singurii adulti sunt Rozalia si Ana, care au 32 si 35 de ani. Lor, invatatoarea le da mai mult teme pentru acasa. Lucreaza si de cele mai multe ori nu pot ajunge la ore. Pentru ca vor, insa, sa invete invatatoarea le ajuta cum poate.
Eugenia Avram se aseaza la catedra abia dupa ce i-au plecat copiii.
Timp de patru ore acolo stau doar catalogul, fisele sale si eventual geanta. De la ora 14:00 pana la ora 18:00 merge grabita de la o banca la alta, de la banca lui Vladut la catedra, de la catedra la banca lui Rupi si Matei si tot asa. Pentru toti cei prezenti are pregatite incurajari. Cei care au primit a doua sansa raspund fastaciti. Se vede ca nu sunt obisnuiti cu un astfel de tratament.
Eugenia Avram este o femeie eleganta. Parul alb vopsit blond il are mai mereu prins. Poarta pantaloni negri calcati la dunga, iar la bluze are mereu asortate o brosa si/sau margele. Are ochi mari, o privire patrunzatoare si emotii cand e nevoita sa vorbeasca despre ea.
Dupa zeci de ani in invatamant se simte inca pasiune in vocea ei atunci cand vorbeste despre meserie. A invatat-o sa o iubeasca de la mama ei, si ea invatatoare: “A fost pentru mine un exemplu extraordinar, o femeie deosebita. Am spus ca eu nu am sa pot sa o egalez niciodata. Asta cred si acum.”
In 2002 cei de la Inspectoratul Scolar Judetean Brasov au rugat-o sa se implice in programul “A doua sansa”. Era un experiment atunci, unul care parea sa nu functioneze local dupa ce alte doua invatatoare renuntasera. Doamna Avram abia iesise la pensie de la Scoala 5, una dintre cele mai bune din Brasov. De la invatatoare la o scoala de elita a acceptat sa fie invatatoare la o clasa in care trebuia sa recupereze alfabetul, dar si sa-si scape cursantii de paduchi si raie.
Lui Marius, care ii e elev din 2015, i-a cumparat haine. I-a explicat ca sunt haine de scoala, ca ajuns acasa trebuie sa se schimbe de ele si ca vor trebui spalate la 2-3 zile. Azi Marius nu mai are probleme de igiena si incet-incet invata sa scape si de alte obiceiuri.
“Venea cu bani la scoala si il intrebam de unde ii are”, povesteste invatatoarea.
– Doamna, eu mai cant in drum spre scoala si oamenii imi dau bani.
– Marius, nu e frumos, i-a spus doamna.
A doua zi Marius a venit din nou cu bani la scoala.
– Doamna, sa stiti ca azi nu am mai cantat, dar ma stiu deja oamenii si mi-au dat bani.
Marius are 12 ani si e elev la ADS primar.
Nici la Marius, nici la altii nu lectiile despre igiena sunt insa adevarata provocare. Evitarea unui nou abandon este cel mai greu lucru dintre toate. Iar obstacole apar de unde nici nu te astepti. De pilda, in planul cadru pentru ADS Ministerul Educatiei nu a gasit necesar sa include ore de desen, educatie fizica sau muzica.
“Multi sunt totusi copii, trebuie sa faci cumva sa ii castigi. Trebuie sa le oferi si ceva mai placut, recreativ”, spune Eugenia Avram. Ea le ofera “copiilor” sai muzica. In perioada sarbatorilor ii invata colinde. Ii mai invata si cantece cu tematica istorica. Le are pe toate scrise de mana si stranse intr-o coperta de caiet.
“Pe langa lectii trebuia sa le mai dai ceva. Ca ei poate vin o saptamana. Si apoi?” Ca sa isi motiveze si mai mult clasa, Eugenia Avram organizeaza si tot felul de excursii in jurul Brasovului. Cand nu sunt excursii isi duce elevii de la “A doua sansa” la circ sau la teatru de papusi, iar la sfarsitul anului ii duce la restaurant. “Sunt invitatii mei” e felul elegant al doamnei Avram de a spune ca toate aceste lucruri le face din banii ei.
Cursantii Eugeniei Avram nu primesc niciodata teme acasa. Doar cei care lucreaza si nu pot ajunge la ore. Invatatoarea stie ca “teme pentru acasa” inseamna, cel mai probabil, ca nu vor mai veni. A gasit insa o alternativa, un fel de “scoala inainte de scoala”. In mod normal programul incepe la ora 15:00, insa doamna Avram vine de la 14:00, uneori chiar de la 13:30 pentru a lucra in plus cu ei. Nu e platita decat de la 15:00 la 18:00.
Pentru cei care vin la “A doua sansa” scoala nu e doar ultima lor sansa de a invata sa scrie si sa citeasca. E, in parte, si terapie. La ADS Stefan, ramas repetent de doua ori, a invatat incet, incet sa aiba incredere in el. Vladut pare mai putin speriat, iar de Marius nu mai fug copiii. Au invatat sa zambeasca pentru ca pana si asta se invata.
Doamnei ii spun tot: ca mama a fugit cu un alt barbat, ca mama i-a abandonat sau ca tatal nici nu s-a deranjat sa vina la inmormantarea mamei, ca li s-a blocat pagina de Facebook sau ca ii doare maseaua si nu prea au ce sa faca pentru ca nu au bani de dentist. Invatatoarea Eugenia Avram nu le stie doar nivelul la invatatura, le stie problemele si suferintele. Cand le vorbeste o asculta si o fac fara teama.
O scrisoare pierduta
In 2001 Salvati Copiii (SC) avea echipe stradale, isi aminteste Liliana Bibac, coordonator de programe in cadrul organizatiei. Lucrul zilnic cu copiii strazii i-a facut pe cei de la SC sa isi dea seama ca cei pe care ii ajutau nu aveau nevoie doar de servicii sociale. Cei mai multi aveau nevoie de scoala. Nu exista la acea vreme o alternativa pentru ei.
In 2001, programul “A doua sansa” era abia in al doilea an de experiment, se organiza in doar unsprezece scoli si era dedicat doar celor cu varste cuprinse intre 14 si 25. In aceasta situatie Salvati Copiii a incheiat un parteneriat cu Scoala 1 Sfintii Voievozi din Bucuresti. Pentru a le preda celor pe care ii adusesera de pe strada in scoala s-au folosit atunci de metodologia pentru detinutii din penitenciare care urmau cursuri de alfabetizare.
De atunci cei de la Salvati Copiii au dezvoltat centre educationale in mai multe judete. Momentan au unsprezece pentru care exista finantare si alte cinci care functioneaza pe baza de voluntariat. In centrele educationale nu exista conditionari legate de varsta, esti primit si daca nu ai acte, nu exista program fix de 3 ore ca la “A doua sansa”, iar usile sunt deschise toata ziua.
Pe langa pregatire Salvati Copiii le ofera celor care le trec pragul si sprijin social si material: ii ajuta sa isi rezolve problemele locative, sa isi obtina actele, le ofera zilnic o masa calda, imbracaminte, rechizite. Ceea nu le poate oferi insa este o adeverinta – dovada ca ai terminat patru, cinci sau sase clase.
De aceea centrele au incheiat parteneriate cu scolile unde ii inscriu pe cei care au acte. In judetele/orasele in care nu exista centre educationale Salvati Copiii, organizatia incearca sa sprijine scolile de stat cu program ADS oferind rechizite. In decembrie cursantii de la Scoala 14 din Brasov au primit ghiozdane, de exemplu, de la Salvati Copiii.
“Stilul nostru este mai interactiv, e un pachet complet in care incercam sa corelam serviciile scolare cu cele sociale”, explica Liliana Bibac. Nu poate spune acelasi lucru despre programul ADS implementat de catre Ministerul Educatiei. In 2014 cei de la Salvati Copiii au facut singuri o evaluare a programului. Apoi au trimis o scrisoare Ministerului in care faceau un sumar al lucrurilor gasite in teren, mentionau lipsurile programului si cereau imbunatatirea lui.
Problemele ADS identificate de Salvati Copiii sunt urmatoarele: dificultati in asigurarea frecventei cursantilor, procent scazut al copiilor care beneficiaza de sprijin (burse de ajutor social, rechizite, produse lactate si de panificatie), lipsa materialelor didactice, interventie sociala scazuta in cadrul programului, precum si un numar redus de parteneriate cu institutii din domeniul protectiei sociale.
O alta observatie era legata de ambiguitatile din legea de organizare a programului, cum ar fi varsta la care ar putea fi inscris un copil la ADS primar, cu cel putin patru ani peste varsta de scolarizare. Un copil de zece ani intrat in abandon nu se mai poate intoarce in invatamantul obligatoriu si nici nu se poate inscrie la ADS primar, potrivit legii. Daca scoala e mai permisiva e primit, daca nu, mai sta un an pe tusa.
Liliana Bibac spune ca au inaintat Ministerului Educatiei mai multe propuneri de colaborare pe programul ADS, dar fara succes. Spera sa aiba mai mult noroc cu recent instalatul cabinet de tehnocrati.
Chiar si sub noua conducere ne-politica, Ministerul Educatiei nu ofera totusi raspunsuri cu privire la derularea si rezultatele programului “A doua sansa”. Prin biroul de presa, institutia a comunicat Dela0.ro ca ministrul Adrian Curaj nu are timp de interviuri, motiv pentru care ar fi bine ca intrebarile sa fie trimise pe email. Intrebarile au fost trimise, in data de 4 ianuarie 2016.
Raspunsurile n-au mai venit. Au acceptat sa discute insa cu Dela0.ro fosti secretari de stat la Educatie.
Confesiunile unor secretari de stat
Paloma Petrescu isi aminteste cu drag de primii ani ai programului ADS. A fost secretar de stat pentru invatamantul preuniversitar acum un deceniu. In 2003, cand “A doua sansa” se finanta prin Phare, Ministerul Educatiei a ajuns la concluzia ca ADS ar putea fi o solutie pentru diminuarea analfabetismului. Este motivul pentru care componenta “A doua sansa” a fost cuprinsa in oferta nationala de educatie.
In acea perioada, 2003-2006, programul ADS reprezenta “inovare in educatie”, povesteste Paloma Petrescu. Nu mai poate spune acelasi lucru acum cand stie care este situatia ghidurilor, vechi de zece ani. “Cred ca nici analizele anuale, pentru identificarea nevoii de organizare de cursuri de tip “A doua sansa” la nivel de judet, nu prea se fac.”
Matei Dumitru, care i-a urmat in post Palomei Petrescu, nu isi aminteste cu mare drag de ADS. Afiseaza mai degraba o combinatie de dezamagire si resemnare. Solutia a fost una buna, spune Dumitru, atat timp cat au existat fonduri. Cand ele s-au terminat, autoritatile au lasat sa se puna praful peste “A doua sansa”.
Dumitru, secretar de stat pentru invatamantul preuniversitar intre 2006-2007, isi aduce aminte ca atunci existau bani europeni, desi admite ca problema programelor sustinute din fonduri comunitare este ca “se cheltuiesc fara sa se creeze o baza”. Crede ca s-a investit mult in formarea cadrelor fara ca cineva sa se gandeasca daca aceste cadre vor avea unde si cui sa predea.
Ministerul a avut cifrele care justificau derularea unui astfel de program – dar n-a studiat si persoanele din spatele cifrelor. Mai simplu spus, s-a aplicat un algoritm sec, fara ca sistemul sa aiba si o minima intelegere a grupurilor-tinta. Niste oameni trebuiau readusi la scoala – niste oameni, nu niste cifre. Asta, sustine Matei Dumitru, ar fi presuspus ca scoala sa tina legatura cu cel care abandoneaza in prima faza.
Numai ca scola romaneasca nu si-a pus vreodata problema asta. ADS are soarta oricarui alt program similar: nu a fost experimentat pana la capat, nu a fost promovat si corectat acolo unde erau probleme, si-a fost lasat, in ultima instanta, sa mearga din inertie. “Si ce faci in situatia asta? Il abandonezi”, e concluzia lui Matei Dumitru.
Oana Badea, secretar de stat in Ministerul Educatiei din 2009 pana in 2012, pare sa nu stie prea multe despre ADS. Fostul secretar de stat sustine ca finantarea a fost, inainte de toate, o problema. Oana Badea spune ca si-ar dori ca ADS sa nu fie doar despre a-i invata pe niste oameni sa scrie si sa citeasca. Pentru ca e vorba despre persoane care au depasit varsta scolarizarii e nevoie ca, la final, ei sa poata sa se angajeze.
Cu alte cuvinte, cel care termina ADS ar trebui sa aiba o calificare profesionala. Desi a stat trei ani secretar de stat la Educatie, Oana Badea nu pare sa stie ca ADS secundar inferior chiar ofera posibilitatea de a termina invatamantul obligatoriu si de a obtine o calificare profesionala. In anii II-IV de studiu (echivalentul claselor VII-X) de ADS secundar inferior cursantii au module de pregatire profesionala.
Mai grave decat lipsa banilor, invocata de fostul secretar de stat Oana Badea, par indiferenta si lipsa unei strategii coerente la nivel national a programului ADS. O astfel de strategie a lipsit de la bun inceput.
Tangoul cifrelor
In 2007, cand a vrut sa organizeze la scoala din Bod ADS secundar inferior, Mariana Stoica nu stia cati s-ar putea inscrie si daca exista macar oameni care ar putea beneficia de acest program. Pur si simplu nu avea o baza de date in acest sens. A inceput sa caute in arhiva scolii, sa intrebe elevii de la clasa daca au frati sau surori care au abandonat si ar vrea sa se intoarca.
Un alt semn al lipsei de organizare este modul in care se aloca locurile pentru ADS. In anul scolar 2013-2014, la cursurile ADS participau aproape 10.500 de persoane, desi Ministerul alocase prin Planul de scolarizare 20.000 de locuri. In anul urmator numarul de locuri alocate a fost acelasi, iar numarul cursantilor a crescut spre 13.500.
Cum se ajunge, insa, la cifra din Planul de scolarizare? Fiecare scoala care vrea sa organizeze ADS trimite la inspectoratul scolar judetean de care apartine o hartie cu un numar estimativ de elevi/clase. Inspectoratele trimit datele mai departe la Minister. Diferentele dintre estimari si realitate sunt insa extrem de mari.
Ministerul nu a raspuns unei solicitari Dela0.ro de a oferi o explicatie. A facut-o totusi fostul secretar de stat Paloma Petrescu: “Cred ca aceste clase se formeaza mai ales din nevoia de a acoperi norme ale cadrelor didactice si nu neaparat in interesul educatiei sau al cursantilor”.
Dovada ca lucrurile nu se fac neaparat “in interesul educatiei” o gasim tot in tangoul cifrelor. Numarul scolilor care au organizat ADS in 2014-2015 a fost de 341, la nivel national. Judetul Brasov a avut ADS in zece scoli si-a recuperat din abandon 871 de cursanti. Judetul Harghita a avut tot zece scoli cu program “A doua sansa”, dar a recuperat doar 157 de cursanti.
Cele zece scoli din Harghita au avut cate o clasa fiecare: cinci scoli au avut cinci clase de ADS primar; alte cinci cate o clasa de ADS secundar inferior. In Harghita nu a existat nici macar o scoala care sa aiba si ADS primar si ADS secundar inferior. Daca intr-o singura clasa de ADS primar poti obtine echivalentul claselor I-IV, intr-una de ADS secundar inferior nu poti termina dintr-o bucata clasele V-X. Ele trebuie facute pe module – adica pe clase.
Ceea ce inseamna ca cineva din Harghita care ar vrea sa termine I-X ar trebui sa treaca pe la trei-patru scoli diferite din judet.
In Romania, din 2008 pana in 2013, 140.000 de copii au abandonat invatamantul primar si gimnazial, potrivit datelor Ministerului Educatiei. In 2013 existau in Romania 366.000 de copiii cu varste intre 10 si 17 ani care nu erau la scoala, spun cei de la Salvati Copiii. Pe toti acestia trebuie sa ii recupereze, teoretic, programul ADS. Din 2010 pana in 2015, s-au inscris la ADS aproape 51.000 de tineri si adulti.
Coordonatoarea ADS de la Scoala 14 din Brasov Mariana Stoica sustine ca din cei care se inscriu termina cam 60%.
Salvarea Rebecai
Este 11 ianuarie. E prima zi de scoala si pentru cei de la ADS. Invatatoarea Marinela Barsan de la Scoala 14 din Brasov stie ca nu vor veni prea multi. In clasa ei sunt inscrisi 12 cursanti cu varste cuprinse intre 11 si 36 de ani.
Marinela Barsan intra in clasa la ora 15:00. Aici o asteapta cu flori si bomboane Radu. Florile sunt doar pentru doamna, bomboanele si pentru doamna si pentru colegi.
Cum ati petrecut de sarbatori? – e intrebarea generala, apoi o ia printre banci si intrebarile devin ceva mai personale, in functie de varsta cursantului si a lucrurilor pe care le stie deja despre fiecare. Marinela Barsan nu aplica aceasta metoda doar azi, 11 ianuarie, prima zi de scoala dupa vacanta de sarbatori. O face in fiecare zi de luni pana vineri.
Cititul, scrisul, socotitul incep dupa cateva minute de socializare in care cursantii povestesc cum a fost la munca, ce le-au patit copiii sau fratii, cum a fost naveta, cum au ramas fara curent sau ce i-au mai pus sa faca sefii. Ii asculta atenta pe fiecare si abia apoi intreaba:
– Incepem cu limba romana? Va citesc eu ceva si apoi cititi si voi? Stefan cel Mare si Vrancioaia. Stie cineva cine a fost Stefan cel Mare?
– Stefan cel Mare a fost domnitorul Moldovei, se aude timid din prima banca de la perete.
– Dar de unde stii tu asta?
– Am mai citit in vacanta.
E Larisa, are 12 ani si vine la scoala impreuna cu sora ei Alexandra care are 11 ani. Sunt amandoua la nivelul clasei I. Mai au doi frati de 9 si 4 ani si o sora de 6 ani.
– Doamna, sa stiti ca fratele nostru de 9 ani vrea si el sa vina la scoala, anunta Larisa.
– Cum asa?
– Ne-a vazut caietele si a auzit ce frumos vorbim despre dumneavostra si s-a cerut si el la scoala.
– Nu a fost deloc pana acum?
– Nu, ca abia acum au rezolvat parintii cu certificatul.
Problemelor cu actele Larisa le mai spune “probleme de oameni mari”. Tot ele le-au tinut si pe ele departe de scoala. Doamna invatatoare a reusit sa faca progrese mari cu fetele pentru ca desi nu au mers la scoala le-a mai invatat mama cate ceva. Larisa vrea sa fie doctorita. Ce vrea Alexandra? Sa lucreze la magazin.
Larisa citeste atat de bine incat lui Radu ii e putin rusine sa citeasca dupa ea. Are 35 de ani si incearca sa termine clasa a IV-a. Acasa are doi baieti: unul termina anul acesta liceul, cel mic e in clasa a VI-a. Au ras de el cand s-a inscris la scoala. Cel mic il intreaba mereu daca vrea sa il ajute la teme. Sunt totusi mandri de el, iar el e mandru de ei. Nu sunt premianti, dar nici la mijloc, ci undeva intre, in prima jumatate.
In clasa doamnei Barsan mai sunt si Adam si Ciprian. Adam are 13 ani si anul trecut a invatat toate literele. Nu a mers la scoala pentru ca parintii au plecat la munca in strainatate si i-au luat cu ei si pe el si pe fratele lui mai mare. Ciprian are 19 ani si luceaza la un hotel din Poiana Brasov. La scoala l-a inscris sefa lui. E la nivelul clasei a II-a si spune ca nimic nu e trecut, adica prea tarziu.
Nimic nu e trecut nici pentru Elena, care rareori lipseste de la scoala. Se trezeste dimineata la 4.30. Vine cu trenul din Zarnesti pana in Brasov, unde lucreaza patru ore la un magazin din mall-ul Coresi. Dupa munca vine la ore. Mai ajunge acasa seara.
Elena vine dintr-o familie cu paisprezece copii. Ultimii patru, printre care si ea, nu au mai mers la scoala pentru ca nu mai erau bani. A avut insa grija mama sa ii invete sa scrie si sa citeasca, atat cat s-a priceput si ea. S-a inscris in clasa I, insa doamna a descoperit ca nivelul ei e de clasa a III-a. Elena face anul acesta 18 ani.
Si Adrian, de 26 de ani, face naveta pentru a invata sa scrie si sa citeasca. E din Cristian, o comuna situata la 12 km de Brasov. Vine doar atunci cand lucreaza schimbul unu.
Intra grabita in scoala. E rosie in obraji si respira greu. Tine de mana un baietel care incearca sa tina pasul cu ea. Au intarziat, dar asta nu e niciodata o problema la ADS. Fiecare ajunge cand poate. In clasa, invatatoarea Barsan o intampina cu bratele deschise.
– Rebeca, la multi ani! Hai, intra! Cum a fost de sarbatori?
– Bine, am mers la Bucuresti, la Satu Mare.
– Stiti ce este Bucurestiul?
– Da, este capitala tarii, raspunde zambind Rebeca.
Rebeca are 22 de ani. E la nivelul clasei a IV-a. Vine la scoala cu baietelul ei de 6 ani, Matei, care e la clasa pregatitoare la o alta scoala. Nu are cu cine sa il lase asa ca il ia cu ea.
Rebeca vine dintr-o familie traditionala de romi, una care la varsta de 12 ani hotarase deja cu cine sa o marite. S-au razgandit cand Rebeca a facut 15 ani, nu in legatura cu maritisul, ci in legatura cu alesul. Intr-o zi de luni s-au intalnit cu familia baiatului, iar sambata erau deja logoditi. L-au avut pe Matei cand ea a facut 16 ani. La 19 ani Rebeca a fugit de acasa. Isi dorea o alta viata, una in care ea si copilul ei sa mearga la scoala.
Cand avea sapte ani, varsta la care ar fi trebuit inscrisa in clasa I, parintii au luat-o in Polonia la munca. Munca insemna ca tatal o punea inr-un carucior pentru invalizi si o lasa pe strazi la cersit. Ajunsese la un moment dat sa creada ca ea chiar nu poate sa mearga. S-au intors in tara cand avea 9-10 ani si au lasat-o sa mearga la scoala trei ani, dar doar dupa ce isi termina treaba.
“Asa e la noi. Fetele nu prea merg la scoala, nu era doar cazul meu”, povesteste Rebeca.
La 15 ani s-a schimbat insa ceva. In casa lor au intrat martorii lui Iehova. Le-a pus multe intrebari, i-au raspuns, iar Rebecai i s-a parut ca are sens ce spun. A tinut legatura cu ei, facea studiul Bibliei prin telefon cu o doamna. La intalniri nu o lasau parintii sa mearga.
Cand Matei a mai crescut putin soacra a vrut sa o trimita la munca, adica la cersit cu cel mic. Nu si-a dorit sa faca cu baiatul ei ce a facut tatal ei cu ea. A fugit si timp de doua luni a stat ascunsa. Apoi si-a gasit de lucru la o cofetarie. Cei din comunitate i-au gasit si o locuinta. Si dupa ce le-a avut pe ambele a vrut sa mearga la scoala.
Cat Rebeca invata, Matei deseneaza langa ea. Se mai plimba prin clasa, mai vorbeste cu doamna Barsan si cand i se face foame scoate cate ceva din geanta mamei si mananca linistit.
Doamna se uita la Rebeca. Ii zambeste.
– Esti bucuroasa, Rebeca! Foarte bine!
– Da, sunt fericita!
Marinela Barsan lucreaza la Scoala 14 din anii ‘90. Cand a inceput programul “A doua sansa” era directoare adjuncta. Cunostea foarte bine programul si in urma cu cinci ani cand s-a pensionat cei de la inspectoratul scolar din judet i-au propus sa continue la ADS. E suplinitoare, angajata cu contract determinat, platita cu ora.
Doamna Barsan miroase a flori. E un parfum care se potriveste cu starea ei, mereu calma, calda, cu un zambet discret pe buze. Are parul scurt, cret si o dictie impecabila. A facut doi ani actorie, desi sustine ca de mica stia ca va fi invatatoare. Dupa 40 de ani de activitate nu se vede renuntand.
“Daca Dumnezeu imi da putere nu ma vad plecand de la ADS. E o meserie atat de frumoasa. Modelezi oameni. E foarte greu, dar e atat de mare satisfactia cand vezi ca ai reusit”. Anul trecut, din 25 de cursanti au promovat treisprezece. “Asta e rolul nostru, sa ii ajutam sa se reintegreze. Privatii ii angajeaza pe bani putini, profita de ei, isi bat joc. Ei se multumesc cu un banut, le e teama ca nu gasesc in alta parte si atunci stau si accepta.”
Marinela Barsan nu poate spune ca are o metoda anume dupa care lucreaza. Isi face singura planificarea, adapteaza planul cadru dupa intelepciunea si priceperea ei. Recunoaste ca la ADS e putin diferit, nu neaparat mai greu sau mai usor, ci doar diferit. “Am fost provocata de fiecare poveste a fiecarui cursant. M-au impresionat vietile lor. Mi-a placut sa ii ajut pe fiecare in parte si ii iubesc. Ei simt. Asta se simte, nu trebuie spus.”
Stie ca toti cei prezenti au facut eforturi sa fie acolo pentru trei ore. Ea ii rasplateste nu doar invatandu-i sa citeasca si sa scrie, ci intelegandu-i. A doua sansa ar trebui sa fie si despre asta.
Directorul care nu abandoneaza
Judetul Brasov este printre primele patru in Romania la capitolul abandon scolar. Intre 2008 si 2013 aproximativ 7.000 de copii au renuntat la invatamantul primar si gimnazial in Brasov, potrivit datelor de la Ministerul Educatiei.
In 2012-2013 judetul Brasov avea doar sase scoli care desfasurau programul ADS. In 2014-2015 numarul lor a crescut la zece pentru ca in anul scolar 2015-2016 sa ajunga la 19. In topul judetean al ratei de abandon sunt cinci scoli – trei au programul “A doua sansa”, doua nu.
Inspectorul scolar responsabil pentru invatamantul primar din Brasov, Mihaela Zugravu, spune ca inspectoratul nu poate obliga scolile sa desfasoare acest program, chiar daca conditiile pentru organizarea lui exista. Ceea ce poate face in schimb este sa mearga in comunitate, sa le prezinte programul si avantajele sale, in general cele pragmatice, cum ar fi numarul de posturi didactice in plus.
Din 2007 “A doua sansa” este program national, dar sta de cele mai multe ori in pixul unui director de scoala. La finalul zilei el este cel care decide daca scoala pe care o conduce organizeaza sau nu, si in ce conditii, cursuri ADS.
Mihaela Zugravu spune ca sunt multe motivele pentru care un director nu si-ar dori in principiu un astfel de program. Printre ele: un plan de scolarizare in plus, un plan de incadrare in plus, nevoi de spatiu suplimentar.
Nici invatatoarele nu se inghesuie sa predea la ADS. “Empatia fata de etnia roma e aproape inexistenta in unele cazuri”, sustine inspectorul scolar. Apoi, iti trebuie o cu totul alta abordare. E nevoie mereu sa gasesti alternative, sa te adaptezi. Acest program ofera dascalului extrem de multa flexibilitate, dar si multa munca in plus, continua Mihaela Zugravu.
Inspectoratul trimite in fiecare an la Minister rapoarte cu privire la ADS, dar sunt informari care vorbesc mai mult despre legalitatea programului. ”Pe ei asta ii intereseaza, sa se desfasoare totul dupa reguli”, sustine inspectorul. Lipseste deci o evaluare calitativa a programului. Totul sta sub imperiul cifrelor.
Mihaela Zugravu nu isi aduce aminte ca cineva de la minister sa fi venit sa faca o sedinta cu directorii de scoli din Brasov, de exemplu. De fapt, asta le reproseaza celor de la Bucuresti, ca nu vin in teren sa vada la fata locului care sunt problemele: “Ei nu stiu cat de multa saracie este in tara. Ei cer performanta, dar habar nu au ca in unele scoli performanta este sa ii convingi pe copii sa nu abandoneze”.
Mihaela Zugravu e multumita de cum merge ADS la Brasov – dar recunoaste ca meritul este mai ales al invatatoarelor si, in special, al directorilor. Macar sistemul nu le sta in cale.
In acea zi de inceput de decembrie, directorul Scolii 14 Tudorel Simion avea de rezolvat doua probleme: o plangere la Oficiul pentru Protectia Consumatorului si un acoperis. Firma care aduce laptele si cornul copiilor a adus lapte stricat si el a refuzat sa il primeasca. A facut plangere la ANPC si acum trebuia sa le duca niste hartii. In al doilea corp al scolii se pare ca s-a stricat acoperisul. Se gandeste de unde sa faca rost de bani sa il repare.
Tudorel Simion e in invatamant de peste 30 de ani. Se pare ca il atrag scolile cu “probleme”. A mai fost director si la Racos, judetul Brasov, unde in trei ani a redus numarul de absente, facute de cei 600 de elevi, de la 54.000 la 12.000. Acum e directorul unei scoli care de 14 ani implementeaza ADS.
“De ce “A doua sansa”? Pentru ca oamenii trebuie sa aiba o sansa. E practic ultima lor sansa”, asta crede directorul. Nu se plange ca i-ar fi greu, dar crede ca acest program nu prea e luat in serios. Succesul il transfera rapid catre invatatoare: “Sunt extraordinare. Conteaza mult atitudinea. Nu trebuie sa ii tratezi ca pe prostii satului. Sunt oameni care nu au avut sansa sa mearga la scoala. Au tot respectul meu ca vin acum.”
Tudorel Simion nu o spune, dar unul dintre motivele pentru care oamenii se inscriu in acest program are legatura si cu faptul ca scoala pe care o conduce este implicata, prezenta in comunitate. O spune Mihaela Zugravu in locul lui.
Anul trecut directorul a cumparat mobila de bucatarie pentru familiile unor copii, altora le-a cumparat haine. A facut un Comitet al parintilor pentru ca acestia sa fie mereu la curent cu ceea ce se intampla in scoala. De trei ori pe saptamana face gratuit karate cu elevii scolii. Din 1979 are centura neagra la karate. Spune ca e un sport care il echilibreaza si ii da tarie.
Pentru a ajunge din corpul A in corpul B al scolii Tudorel Simion face in fiecare zi cate o plimbare de 10-15 minute. Pe drum il saluta toata lumea. Din cand in cand mai este si claxonat. Fosti elevi aflati in trafic.
E 11 ianuarie, prima zi de scoala. E agitatie pe holurile scolii. Elevi care pleaca, elevi care vin. Directorul e putin obosit. Nu a dormit si mai are si tot felul de probleme. O eleva de clasa a VIII-a a intrat in coma alcoolica in noaptea de Revelion. Pe 1 ianuarie a fost la spital. Azi fata nu a venit la scoala.
Doua eleve trec grabite pe langa el. Una dintre ele trage dupa ea o chitara.
– Unde mergeti?
– Am terminat. Plecam!
– Stii sa canti la chitara?
– Da?
– Unde faci cursuri? Aici langa noi?
– Nu!
– Sa stii ca poti incerca. Sunt foarte buni!
Isi continua drumul. O alta clasa se pregateste sa plece acasa.
– Buna ziua, striga un baiat mic de statura care isi trage caciula pe cap.
– Buna ziua, mai Costica!
– Sa aveti o zi buna!
– Si tu, mai, Costica!
In doar cateva minute se face liniste pe holurile scolii. In clasele de la parter si-au inceput programul cei de la “A doua sansa”. Directorul trece pe langa una dintre sali, apropiindu-se incet de usa.
“Ii auziti? Canta copiii doamnei Avram!”