
Când ajungi în punctul de frontieră Oancea, din județul Galați, trecând Prutul dinspre raionul Cahul, una dintre regiunile administrative ale Republicii Moldova, nimic nu îți dă impresia că ai pășit peste un hotar dintre lumi.
Aici, la Oancea, precum mai sus la Albița sau mai jos la Galați, ceea ce se trece nu e atât frontiera dintre două țări. E mai mult decât atât: pragul dintre două stări existențiale.
În dreapta Prutului, chiar și aici la Oancea, în estul României, civilizația e sub umbrela Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). În stânga Prutului, din vestul Republicii Moldova până dincolo de stepa calmucă, comunitățile oamenilor sunt separate de granițe teritoriale și culturale pe care nu le mai aduce laolaltă voința securității comune – ci sentimentul generalizat al insecurității, al aflării la cheremul cuiva.
Nu sunt multe locurile din Europa în care hotarul acesta separă fundamental între lumea care vede ziua de mâine și lumea care speră la ziua de mâine. La Oancea, această graniță există fizic și, deși niciun semn vizibil nu o marchează, ea vorbește despre simbolistica tragică a acestor zile de foc și de furie de la periferia estică a Bătrânului Continent.
Au mai existat astfel de granițe în partea noastră de lume. Zidul Berlinului s-a ridicat chiar în miezul Europei – dar oamenii au avut șansa istorică de a-l dărâma și de a împinge conflictul geopolitic spre extremitatea estică a continentului.
România a găsit și ea, aproape nesperat, o portiță de izbăvire istorică, intrând în NATO și primind, odată cu statutul de membru al organizației, garanții de securitate care astăzi fac diferența între a vedea și a spera la ziua de mâine.
Dincolo, peste Prut, se întinde un teritoriu care depinde în momentul de față de vederile, voința și deciziile unui singur om – președintele Federației Ruse, Vladimir Putin.
Ce va face acest om în sudul Ucrainei pe care o asaltează în aceste zile cu peste o sută de mii de soldați, tancuri, artilerie și aviație? Va trimite trupe terestre și în Odesa, la nici 70 de kilometri de granița cu regiunea separatistă Transnistria din Republica Moldova? Și vor face aceste ipotetice trupe joncțiunea cu armata rusă deja staționată, de treizeci de ani, pe teritoriul controlat de Tiraspol?
De răspunsurile la aceste întrebări depinde în bună măsură soarta viitoare a Chișinăului, capitala de țară mică, plutind între valuri, care privește astăzi cu înfrigurare la naufragiul Ucrainei.
Istoria omului în epoca modernă se scrie și așa: când treci punctul de frontieră Oancea, dinspre Moldova, ai scăpat de arbitrariul Kremlinului; când ai trecut același hotar, înspre Moldova, ai intrat în ceea ce autocratul Putin dorește să fie, pentru vecie, sfera sa de influență.
Putin nu este, desigur, veșnic. Dar acțiunile sale din aceste zile amenință întreaga arhitectură de securitate continentală și riscă să schimbe pentru decenii ideile oamenilor despre linia de demarcație dintre război și pace.
Asaltul rusesc se concentrează în aceste zile asupra Kievului, capitala Ucrainei – dar, în esență, acest detaliu factual e doar o iluzie. De fapt, atacul militar comandat de Kremlin se întinde simbolic până la granița naturală dintre Republica Moldova și România.
Știind că Vladimir Putin vorbește precum Adolf Hitler, putem lesne conchide și că el gândește (măcar în parte) precum dictatorul nazist. Închis în buncărul vederilor sale, pentru Putin contează mai puțin dinamica lumii. Capitală e doar nemișcarea propriilor obsesii, dorința de a marca prin ziduri sfere de influență și de a scrie ostentativ pe rachete cuvântul PACE, chiar în timp ce ele pleacă spre ținte aducând, în fapt, război și moarte.
Europa e din nou astăzi la un punct de răscruce. Încotro o va lua? Răspunsul acesta nu e știut cu adevărat de nimeni. Căci, oricâte certitudini de securitate ar fi în dreapta Prutului, cine privește în stânga peste lumi – la Oancea, la Albița sau la Galați – vede incertitudinea alungindu-se ca o umbră.
Poate că Bucureștiul se mulțumește astăzi, sub umbrela NATO. Dar Bucureștiul ar trebui să vadă – și să simtă – că miza acestor zile e de fapt mult mai mare decât propriul sentiment de securitate. Acesta poate ajunge să nu mai facă două parale când peste hotar se întinde marea de incertitudine a celorlalți.
Iată și recomandările săptămânii.
Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu
O opinie
AICI.
O dovadă de curaj
AICI.
Rezistență și curaj
AICI.
Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu
Judecata de Acum #6 (sezonul 2)
TOTUL PENTRU MINISTRA FAMILIEI! Cum a intrat România în epoca administrației publice reformate de dragul Gabrielei Firea.
STATUL DIN OGLINDĂ. Avem încă un organism parlamentar de tăiat frunze la câini: o comisie de anchetă a abuzurilor din centrele de plasament. Statul nostru vrea să afle ceea ce deja este cunoscut.
Emisiunea integrală AICI.
Suntem și pe Spotify, Apple Podcasts și Google Podcasts.