Opt zile au fost suficiente pentru ca secolul XX să părăsească lumea și să intre în istorie.
La moartea lui Mihail Gorbaciov, ultimul lider sovietic, cortina coborâse aproape de tot peste veacul marcat de două războaie mondiale și, mai ales, de ideologii criminale cum lumea nu mai experimentase în epocile din urmă.
Odată cu dispariția Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, ieșirea din lume a secolului trecut este definitiv încheiată. Afirmația poate părea surprinzătoare, dar epocile au și ele un spirit al lor care mai supraviețuiește o vreme chiar și după ce filele calendarelor s-au întors definitiv.
Gorbaciovismul a fost, în esență, ilustrarea ideii (pe care doar îngrozitorul secol trecut o putea genera) că poți avea o putere nelimitată fără să te folosești de ea atunci când supraviețuirea proprie cere sacrificarea violentă a altora. Mihail Gorbaciov a fost agentul involuntar al unei prăbușiri epocale – dispariția URSS -, dar încercarea sa de a reclădi un imperiu ruinat economic și moral a fost voluntară, autentică și, în ultimă instanță, disperată.
Gorbaciov a avut, în epilogul imposibil de anticipat al epocii sovietice, stropul neașteptat de omenesc pe care nu reușiseră să-l strângă niciunul din predecesorii săi marxiști-leniniști.
Nimic nu e mai propriu secolului XX decât acest fel de dezordine, care a săpat tranșee, dar a construit și punți între națiunile pământului. Poate că imaginea e romantică, însă niciun alt veac nu pare să fi strâns atâta disperare și atâta speranță. Dintre toți oamenii care l-au traversat, deziluzionații care au încercat să privească spre viitor l-au întrupat și orientat cel mai mult.
Regina Elisabeta a II-a a fost și ea unul dintre simbolurile acestei epoci. Neavând nici măcar o fracție din puterea lui Mihail Gorbaciov, monarhul britanic a navigat șapte decenii de istorie cu țelul, pe alocuri deznădăjduit, de a ține în viață monarhia engleză. Pentru această regină aproape ajunsă la centenar spectrul abdicării sau al dizolvării regale a fost mai mereu realitatea de după colț.
Marcată de scandaluri inepte, pusă permanent sub semnul întrebării pentru averea cheltuită anual din bugetul public spre întreținerea Casei Regale, monarhia britanică și-a găsit în Elisabeta a II-a un soldat credincios, dispus să-și trăiască toată viața ca hologramă.
Cristian Tudor Popescu are dreptate: titulara celei mai lungi domnii britanice din istorie a fost o imagine, o proiecție la moartea căreia putem contempla capacitatea infinită a seducției prin reprezentare fotografică. Și aceasta e o caracteristică fundamentală a secolului trecut: fascinația populară a întrupării simbolice. Nimeni nu a reușit asta cu mai mult succes în secolul XX decât Elisabeta a II-a.
Cea mai mare reușită a acestei femei – care era aproape să-l egaleze pe Ludovic al XIV-lea la anii de domnie, care a numit 15 premieri britanici și care a deschis de 67 de ori lucrările parlamentului de la Londra – a fost aceea că la trecerea sa în neființă monarhia britanică este încă în viață. Gorbaciov nu a reușit asta pentru imperiul său, în parte și pentru că icoana sa a devenit repede detestabilă pentru supușii săi, oricâte retușuri a încercat propaganda oficială.
Și ea un produs al mașinăriei formale de PR, fosta regină a avut o sarcină mai ușoară din acest punct de vedere: nu a fost nevoită să proiecteze putere, ci tradiție, continuitate și familiaritate. E infinit mai simplu să proiectezi ceaiul de la ora 5 decât gulagul, mai ales că la ceai poți invita pe toată lumea, dar în gulag nu-i poți trimite pe toți.
Trecută prin lume în postura ei de hologramă, Elisabeta a II-a a avut contururi certe, dar totodată și profunzimi discutabile. Nu prea știm ce a crezut regina despre o mulțime din evenimentele care i-au marcat domnia. Treaba reginei nu era să creadă ceva, ci să simbolizeze o tradiție care rezistă în ciuda tuturor credințelor.
Când a fost ceremonios instalată în funcția ereditară, în 1953, regina a vorbit despre destinul Imperiului său. Șaptezeci de ani mai târziu, regina nu mai avea imperiu – dar avea încă regatul.
“A avea” este oricum un verb anacronic în context, pentru că în democrația britanică până și Casa Regală se supune regulilor stricte de control și conduită bugetare. Regina Elisabeta a II-a a avut această intuiție a timpurilor în schimbare și a acceptat reforme politice și administrative care au diminuat în ultimă instanță capacitatea casei sale regale.
Dar, mai mult decât oricare dintre cei 15 prim-miniștri pe care i-a desemnat, Regina Elisabeta a II-a a fost chipul Marii Britanii. Nu-i deloc sigur că fără acest chip regatul fostei regine va rezista.
Nu-i exagerat să scriem că Elisabeta a II-a a fost, într-o anumită măsură, și chipul secolului XX, cu toate disperările și speranțele sale.
Aceste două feluri de a fi, de a reuși și de a eșua, reprezentate de Mihail Gorbaciov și de Regina Elisabeta a II-a, iau cu ele la începutul acestei toamne spiritul veacului trecut. Vom mai citi despre el doar în cărți, cât vor mai rezista și cărțile în lumea nouă.
Post-Gorbaciov și post-Elisabeta a II-a suntem cu totul și în post-secolul XX.
Iată și recomandările săptămânii.
Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu
Scurta și nefericita viață a lui Elizabeth Windsor
AICI.
Cum războiul din Ucraina riscă să amenințe delicata pace din Balcani
AICI.
Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu
Judecata de Acum #34 (sezonul 2)
CE-I DE VĂZUT ÎN CEL MAI RECENT EPISOD:
»» Rânduri istorice pentru transparentizarea relației dintre Biserica Ortodoxă și statul român: avem motivarea hotărârii judecătorești care obligă BOR să raporteze activitățile finanțate de la buget într-o manieră deschisă faţă de public.
»» Cum cheltuie partidele “transparent” banii publici. Cazul social-democratului Mircea Drăghici, condamnat pentru a doua oară pentru că a furat din subvenția din bani publici pe care o primesc partidele de la stat.
»» Plăcerea unei directoare de a-l avea invitat pe George Simion la deschiderea anului școlar.
»» DUHUL RĂU: Cel mai performant guvern și-a luat baron PSD
Vedeți și judecați .
Ne puteți asculta pe Spotify, Apple Podcasts și Google Podcasts.
