Situația politico-socială e încordată.
Diferite categorii de cetățeni ies de o săptămână în stradă să protesteze împotriva măsurilor guvernamentale de combatere a efectelor epidemiei de coronavirus. Se strigă amestecat, în spiritul diversității: care „jos masca!”, care „libertate!”, care „la aparate!” (n.r. – e vorba de păcănele, nu de aparatura de la ATI), care „jandarmii sunt cu noi!”.
Se exprimă doleanțe și nemulțumiri. Și-având în vedere performanțele de comunicare publică în pandemie înregistrate de puterea de la București în ultimul an, e chiar de mirare că toleranța populației la măsuri luate adesea pe genunchi e suficient de mare cât să-i țină pe cei mai mulți departe de stradă și sloganuri. Deocamdată.
Când ați știut cu precizie (în oricare dintre ultimele 12 luni) câte paturi ATI sunt disponibile în România pentru tratamentul bolnavilor de COVID-19? Ori a fost vreun moment anume în care ați avut încredere că vaccinarea prioritară a unor categorii vulnerabile (bătrânii din centrele rezidențiale, de exemplu) chiar e un obiectiv fundamental al campaniei de imunizare? Dar despre algoritmul stabilirii incidenței pe localități și anunțarea de pe o zi pe alta a măsurilor de carantină ce ziceți?
Vă simțiți pe mâini bune din punct de vedere epidemiologic știind ce treabă grozavă fac direcțiile de sănătate publică – sau auzind de la Institutul Național de Sănătate Publică faptul că secvențierea amplă a tulpinilor COVID care circulă în România e costisitoare, deci inutilă?
Ei bine, și-n condițiile acestea, nu jubilați la gândul că statul român a cheltuit, doar prin compania Unifarm, peste un miliard de lei pentru a achiziționa echipamente care s-au dovedit neconforme sau care au ajuns să stea pur și simplu prin depozite?
Nu credem că e cazul să căutăm răspunsuri la aceste întrebări în stradă. Dar, în egală măsură, nu e cazul nici să ne prefacem că aceste întrebări nu există și nu merită justificări extinse de la autorități. Așteptăm, de un an de zile, ca statul român să existe și să funcționeze mai mult decât ca simplu conglomerat de interese partizane, tribale.
Deocamdată, nu e deloc sigur că statul român știe (ori poate) să se organizeze altfel decât ca o gașcă, o șleahtă de indivizi care se află în treabă (treburi publice!) cu singurul scop de a-și asigura perpetuarea politică.
Și pentru că e vorba de treburi (mai mici sau mai mari), cât reflectați la o parte din întrebările de mai sus, propunem să ne detașăm măcar pentru câteva paragrafe de pandemie (chiar dacă nu cu totul de bolile românești).
Tricolorii mici și mari
Nu știm dacă mai urmăriți cazul acestui sport (ajuns la reanimare), dar fotbalul românesc a avut în ultima săptămână două examene importante. A reușit, desigur, să le pice pe ambele cu brio.
Tricolorii mici (conduși de Adrian Mutu) au participat la un turneu final de campionat european (în Ungaria), reușind să câștige cu maghiarii și să facă egaluri cu Germania și Olanda. În cele din urmă au fost eliminați încă din faza grupelor, din pricina golaverajului inferior.
Ce a frapat pe toată durata competiției a fost statura românilor: cât de pișpirii, cât de fragili, cât de subdezvoltați fizic și tactic (nu și tehnic) erau ai noștri, față de batavi sau nemți. Chiar și așa, se poate consemna în dreptul lor o prestație onorabilă. Nu ne-am făcut de râs – iar asta este deja o performanță pentru subsolul care găzduiește prezențele fotbalistice românești din ultimele decenii. Se poate spune că tricolorii mici au făcut doar treaba mică pe teren.
Tricolorii mari însă, antrenați de harnicul și neinspiratul Mirel Rădoi (a nu se confunda cu sindicalistul Rădoi de la metroul bucureștean) au reușit să lase o impresie bună învingând acasă Macedonia de Nord; apoi una bunicică, pierzând la limită, 0-1, cu Germania, acasă (a fost meciul în care erou a fost portarul Florin Niță); și-n fine o impresie catastrofală, pierzând în Armenia, scor 2-3.
Toate acestea s-au întâmplat în preliminariile Mondialului din Qatar, 2022, pe care cel mai probabil îl vom vedea tot de la distanță (să zicem, tradițional, de la televizor).
România nu a participat la niciun Mondial de fotbal în mileniul al III-lea, în secolul XXI. Ultima competiție globală de fotbal pe care am prins-o a fost în Franța, în 1998. Au trecut 23 de ani de atunci. Așadar, se poate spune: tricolorii mari au făcut, din nou, treaba mare pe teren. O treabă oarecum demnă de poziția pe care România o ocupă în clasamentul FIFA: 37 (se putea și mai rău, acum mai bine de un deceniu eram douăzeci de locuri mai jos).
Cam aceasta este situația la zi și în această ramură a vieții care a fost importantă în anii ’70, ’80, ’90, pentru a deveni acum teren de joacă pentru melancolie și frustrări.
Pentru naționala de fotbal a României nu mai iese nimeni în stradă, nici măcar să strige tradiționalul “Demisia!”. Noroc că se mai găsesc totuși privitori, să iasă televiziunile comerciale cu plus de audiență.
Iată și recomandările săptămânii.
Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu
Un newsletter
AICI.
Reportaj din spitalul huiduit
AICI.
Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun
Luni: un film
Dragostea în vremea holerei. După Gabo, cu Bardem.
Marți: un alt film
Cronica unei morți anunțate. Tot după Gabo.
Miercuri: un documentar
Despre Margaret Atwood. Pe HBO GO.
Joi: un film
Grindhouse. De Tarantino/Rodriguez.
Vineri: o carte
Casa verde. De Llosa. Humanitas Fiction.
Sâmbătă: încă o carte
Mătușa Julia și condeierul. Llosa. Humanitas Fiction.
Duminică: o altă carte
Eugène Ionescu, Teatru I. Cântăreața cheală. Lecția. Humanitas.
Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu
O sentință împotriva jurnalismului
Niște cetățeni se luptă ani de zile după Revoluție să le fie restituite mai multe terenuri naționalizate de regimul comunist. Unii au și hotărâri judecătorești definitive – dar nu îi pune nimeni în posesie. Suntem la mijlocul anilor 2000 – și cetățenii și-au pierdut speranța că vor mai obține vreodată loturile lor. Bunurile revendicate nu sunt oriunde, ci în sectorul 6 din București.
La ușile cetățenilor deznădăjduiți apar terți care promit sume modice de bani pentru achiziția drepturilor succesorale asupra terenurilor. Pentru mai bine de 14 hectare, terții plătesc în total mai puțin de 300.000 de euro.
Imediat ce intră în posesia drepturilor, terenurile nerestituite ani la rând beneficiarilor primari le sunt acordate terților intrați (ca prin minune) pe firul retrocedărilor. În mai puțin de un an de zile, cumpărătorii drepturilor succesorale vând cele 14 hectare cu aproape 18 milioane de euro.
Cine sunt norocoșii care au dovedit la mijlocul anilor 2000 un asemenea fler în afacerile tranziției? Cine să fie: un verișor al soției primarului sectorului 6 care dăduse practic dispozițiile de împroprietărire a țerților sau părinții unei stele politice în ascensiune (Ramona Mănescu, care avea să devină ministru și europarlamentar).
Cercul se închide mai bine de un deceniu mai târziu, când RISE Project publică în serial povestea retrocedărilor dubioase, expunând și alte aventuri comerciale (pe bani publici) întreprinse de rude ale Ramonei Mănescu.
Lezată, politiciana îi acționează în judecată pe jurnaliști, susținând că – atenție! – corelarea tuturor faptelor de mai sus se bazează doar pe o interpretare tendențioasă a întâmplărilor. Ramona Mănescu nu poate avea nicio legătură cu părinții săi, cât timp nu poate fi probată cu acte o asociere formală. Prin urmare, jurnaliștii ar comite o faptă ilicită susținând că Mănescu a acționat prin interpuși.
Și pentru că suntem în România – și pentru că justiția română este cea care este -, în martie 2021 jurnaliștii chiar pierd procesul (în faza de apel), după ce îl pierduseră și la fond. Mai au un mijloc de contestare – recursul – și apoi varianta CEDO, dar logica aplicată de instanțele care au judecat până acum e un fapt care rămâne pentru totdeauna.
“Simpla afirmaţie sau presupunere a (RISE Project) că funcţiile deţinute de (Ramona Mănescu) şi de soţul ei au determinat crearea unor relaţii cel puţin de prietenie, atât în mediul politic, cât şi în mediul administraţiei publice, cu precădere administraţia publică locală de de la nivelul Sectorului 6 al municipiului Bucureşti, nu pot constitui o bază factuală suficient de susținută la originea afirmațiilor privind efectuarea de către (Ramona Mănescu) de afaceri imobiliare suspecte prin interpuşi.
(…)
Faptul că între (Ramona Mănescu) şi unele din persoanele care au făcut aceste tranzacţii imobiliare există legături de rudenie şi presupunerile (RISE Project) că aceste rude aveau o situaţie materială medie, locul unde au avut loc aceste tranzacţii imobiliare, data la care au avut loc tranzacţiile şi care ar fi coincis cu ascensiunea politică a (Ramonei Mănescu) şi a soţului acestuia şi cu ocuparea de către aceştia a unor funcţii publice, nu constituie o bază factuală suficient de verosimilă.”
, se arată în decizia instanței de apel.
În opinia mea, sunt multe lucruri nelalocul lor în argumentele folosite de judecătorii care au analizat până acum speța. Se arată, la un moment dat, inclusiv că jurnaliștii nu și-au dovedit buna-credință prin simpla contactare a persoanelor despre au scris, pentru a le confrunta cu faptele documentate și a le solicita explicații / justificări. Ar fi trebuit să facă mai mult (?!) – dar instanța nu spune exact ce și nici n-ar putea să spună, din moment ce niciun jurnalist nu va ține nepublicat un articol doar pentru că partea despre care scrie refuză să comunice.
Există chiar și pasaje în care judecătorii livrează considerații despre cum se formulează un titlu de presă (și dacă el trebuie să formuleze concluziile documentării sau doar să exprime dubitativ lucruri).
