Dincolo de acest maniheism de grădiniță – binele absolut Laura Codruța Kovesi în luptă cu răul absolut corupții (mai ales dacă sunt alde-pesediști) – anticorupția în România nu e un eșec decât dacă o compari cu nimicul dinaintea ei.
Am făcut și noi anticorupție cum ne-am priceput, măcar am încercat, jucând ca întotdeauna la mica ciupeală.
Și mică ciupeală a rezultat, adică un efort instituțional de asanare care a sfârșit prin a se auto-sabota din pricina mijloacelor discutabile folosite spre – chipurile – atingerea scopului.
Istoria democrațiilor știe totuși mai bine: niciodată scopul nu scuză mijloacele (asta cred și fac, de obicei, dictaturile). Mai ales în domeniul înfăptuirii justiției, unde legalitatea obținerii și corelării probelor e la fel de importantă ca ilegalitatea faptelor dovedite.
Sigur, la suprafață e acum vizibil cazul Kovesi, această tentativă de răzbunare de golani în curtea penitenciarului, care isterizează pe social media masele largi, populare.
Adevărul e însă că aproape în nicio circumstanță publică nu ne interesează adevărul dacă el nu corespunde propriilor percepții deja formate și înrădăcinate. Mai bine greșim cu Laura Codruța Kovesi decât să avem dreptate alături de penali.
Masele largi, populare se isterizează lesne pe social media și sfârșesc prin a nu ține minte multe și nici mult. Trăim într-o buclă a isteriei, în care întotdeauna e foarte important să decapităm conducătorul (și camarila lui), nu contează prin ce mijloace, nici a cui e mâna care ține securea.
Azi e Dragnea, ieri a fost Ponta, alaltăieri a fost Băsescu, înaintea lui Năstase (păi, ce camarilă avea Năstase!), Iliescu, Ceaușescu și alte nume proprii, forme în care s-au întrupat aceleași reflexe.
Problema de fond a rămas: incapacitatea societății românești de a da un stat care să depindă de reguli și proceduri transparente, nu de voința (sau lipsa voinței) cârmacilor din diferitele instituții.
Cu atât mai mult justiția trebuie să fie o sumă de metode legale, aplicate obiectiv, altfel ceea ce obținem nu e domnia legilor, ci domnia oamenilor și a bunului lor plac.
Și după cum oamenii vin și pleacă, bunul plac se tot perindă pe la vârful instituțiilor noastre.
Bâjbâim de aproape trei decenii după un stat aflat în slujba cetățenilor egali în fața legii, nu a grupurilor de interese, bugetofagilor, sinecuriștilor, fiilor și fiicelor, nepoților, cumetrilor, finilor și afinilor, verilor și fraților, amanților și amantelor.
Cum ajungem noi mereu aici, cum e mereu posibil așa ceva?
Răspunsul e ca întotdeauna cunoscut, dar ignorat:
lipsa educației (școlare și civice), mersul și așa, nu știe stânga ce face dreapta, o mână care spală pe alta și amândouă fața, apetitul pentru rapt individual și în colectiv, jumătate de țară abandonată și apoi arătată cu degetul că e nemâncată, nespălată și cu orizontul bovin, lipsa solidarității și a unui sens împreună, neînțelegerea crasă a statului de drept, plus eterna speranță pusă necondiționat în chipuri cioplite (arhanghelii dreptății care se dovedesc nu tocmai drepți).
Și nici aroganța auto-suficientă cu care descind noii salvatori ai galaxiei noastre nu anunță semne bune, fiindcă descind pe un pământ deja captiv într-o plasă de interese mici, mijlocii și mari țesute în prea mult timp.
Ca să gestionezi o astfel de țară trebuie mai întâi să o înțelegi (cu scopul de a nu o înfunda și mai tare în propriile psihoze) și nu pare să fie cazul.
Suntem un păianjen autodevorându-se, suntem un bebeluș urlând isteric autoritățile, autoritățile!
Ar trebui, în loc, să urlăm către sine și să o luăm de la capăt către singurul lucru care ne-ar putea salva de destinul nostru caracalean: educația, ca mijloc de a putea observa, interoga, cântări și înțelege lucrurile din jurul nostru.
În lipsa ei, rămânem mereu fără repere – iar acolo unde nu sunt repere, nici linia de demarcație între alb și negru nu există.
Români, educați-vă copiii și, mai ales, statul! Așa ne-ar zice și interlopii de odinioară, dacă nu ar fi intrat un pic, demonstrativ, pe cameră, pentru a face loc altei generații de interlopi, mai adecvată cu societatea la zi.
Iată și recomandările săptămânii.
Ce nu poate lăsa în urmă Oana Dan
Ceva amuzant și ironic
AICI.
Recomandări pentru părinți
Ce faci când îl apucă nervii pe copil? Câteva sfaturi foarte utile.
O melodie
De ascultat pe repeat.
Un interviu
Despre relații, cupluri, părinți, dragoste, iertare și abuz. AICI.
Ce nu poate lăsa în urmă Diana Oncioiu
Nimeni nu o să te creadă
The Atlantic despre abuzurile sexuale comise de regizorul Bryan Singer. Documentarea arată la virgulă mecanismele prin care regizorul își făcea rost de adolescenți, dar și pe cele prin care îi ținea aproape. Arată și cum aceste abuzuri i-au afectat pe termen lung pe tineri, dar și cum industria a tolerat apucăturile regizorului pentru că filmele sale aduceau bani.
Presă, mesaje, poze nud, șantaj, expunere
Sunt ingredientele celui mai recent scandal din Statele Unite ale Americii. În rolurile principale, Jeff Bezos – cel mai bogat om din lume – și un tabloid – The National Enquirer. Ar mai fi și câteva roluri secundare. Pentru toate detaliile intrați , AICI și AICI.
Ce nu poate lăsa în urmă Andrei Crăciun
Un film mai vechi, dar superb
Inside Llewyn Davis (din 2013). Al fraților Coen. De revăzut iar și iar. Preferatul meu din ultimul deceniu.
Încă un film al fraților Coen
O, brother, where art thou (din 2000). O epopee în care un alt Ulisse ajunge în America Ku-Klux-Klan-ului. Cu un George Clooney surprinzător de bun.
Un film italian de văzut la cinema
Dogman.
Și încă un film de văzut la cinema
Papillon.
Un spectacol de teatru
Această Sonia. La Green Hours. Cu Letiția Vlădescu. De Lia Bugnar.
O carte
Omul în căutarea sensului vieții, de Viktor E. Frankl, Vellant, 2018.
Ce nu poate lăsa în urmă Vlad Stoicescu
Reconstituirea unei operațiuni de manipulare
