„Au fost alesi cei mai rai dintre romani?”

Octombrie 2012. Am tot sunat-o pe Ana Blandiana in dimineata aceea. Stiam ca nu se simte prea bine. A doua zi urma sa se interneze si sa fie supusa unei operatii chirurgicale, nu foarte complicate, dar orisicat. Si Ana Blandiana nu raspundea.

Am pornit, totusi, spre sediul din Bucuresti al Fundatiei Academia Civica. Poeta avea telefonul inchis si, concentrata la ce avea de scris, a si uitat sa il mai consulte. Si adevarul e ca tot clacheaza telefoanele astea noi! Ana Blandiana nu s-a enervat, nu a hulit, cum am fi facut noi, ci s-a mirat cu o sinceritate de care doar poetele sunt, uneori, capabile. „Extraordinar! Chiar e  inchis!”. Si asta a fost.

Am vorbit cu Ana Blandiana despre toate si despre inca ceva: poezie, pentru care se pare ca – slava zeilor! –  inca nu e prea tarziu. Interviul acesta incepe oricum cu o sentinta pe care editorul acestor randuri o considera definitiva si irevocabila: Ana Blandiana este autoarea celei mai frumoase scurte poezii scrise in limba romana. Versurile ei sunt asa:

 

„Sunt

asemenea

nisipului clepsidrei

care

poate fi timp

numai

in

cadere”.

 

Ideile Anei Blandiana, exprimate in toamna lui 2012 pentru seria publicistica „Ce facem cu Romania”, realizata in parteneriat cu ziarul Adevarul, au ajuns la acest inceput de primavara la o maturitate de necombatut. A meritat asteptarea. Poeta spune ca a rezistat prin naivitate. Si ca a luptat in fiecare zi sa si-o pastreze. In plus, marturiseste ca, daca i s-ar propune sa candideze pentru Parlament, ar considera ca „a trait destul”. 

 

Partea I: in care Ana Blandiana da un deceniu din destinul ei celorlalti

O sa scriem mai multe articole prin care vom incerca sa descriem diferite tipuri de conflict din societatea romaneasca. Dupa 2007, de la aderarea la Uniunea Europeana, parca ne lipseste un proiect comun, parca nu mai avem un catalizator de energii. Nu credeti?

Ba da, desi tocmai acum ar fi trebuit sa avem.

Suntem foarte departe de a avea o idee despre cum va arata viitorul nostru in 2030 sau chiar mai aproape. Desi idealurile pentru care dumneavoastra ati luptat in Piata Universitatii, integrarea in NATO, in Uniunea Europeana, s-au implinit.

Da si nu. Suntem membri in NATO  si in Uniunea Europeana, dar am fost primiti fara sa ne fi facut toate temele, in timp ce noi visam aceste intrari ca pe niste examene a caror trecere sa ne transforme esential. Dar ce ma impresioneaza e ca tot ceea ce ceream noi prin anii `90 in proclamatii, pe puncte, e ce ne cere inca Uniunea Europeana acum. Eram cu cincisprezece ani in avans, noi, cei care le ceream. Iar din moment ce trebuie cerute in continuare, nu s-au implinit, din pacate.

Care este conditia intelectualului astazi in Romania?

Hai sa va spun ceva. Eu sunt un om care mai bine de zece ani am fost de dimineata de la 8 pana seara la 11 la „Alianta Civica”. Si toti eram asa, nu stateam singura acolo. Era aglomeratie ca in Gara de Nord. Si toti o faceam neretribuiti, voluntar. Am dat mai bine de un deceniu de viata sperantei, iluziei ca vom reusi sa schimbam ceva in tara. Am sperat  – intr-un mod incredibil, uluitor – ca vom reusi sa schimbam compozitia chimica a puterii.

Ati reusit sa schimbati aceasta compozitie?

In mod evident, nu. „Alianta Civica” este acum total uitata, in manualele sumbre de azi se vorbeste doar in termeni lemnosi despre”societatea civila”. Ziaristii sub 40 de ani nici nu pot sa-si imagineze intensitatea entuziasmului si gandirii politice de atunci, cei peste 40 de ani nu mai au puterea sa-si aminteasca. Am fost atat de naivi! Si atat de profunzi in naivitatea noastra. Vreau sa va spun ca toate observatiile pe care le fac acum sunt pe marginea unei casete pe care am gasit-o recent, de a carei existenta nici nu stiam. O caseta care contine discursurile mele  din balconul Universitatii. Ei bine, in mod evident, dupa „Duminica Orbului” (n.r. – 20 mai 1990, data primelor alegeri libere), noi, Piata, am cazut in depresie.

Dar daca o sa comparam Parlamentul iesit  atunci cu cel de acum, in cel de atunci gaseai multi oameni pe care puteai sa ii respecti! Erau specialisti, erau oameni politici adevarati, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Ticu Dumitrescu, Sergiu Cunescu, Ion Ratiu, proveniti din partidele istorice, fosti detinuti politici. Liberalii aveau niste parlamentari grozavi, unul si unul, doctorul Sabin Ivan, Sorin Botez, Popescu-Necsesti, atatia intelectuali de tinuta moral-politica, oameni absolut respectabili. Nu  sunt in stare sa dau  astazi nici pe departe atatea  nume pe care le respect integral in Parlamentul Romaniei. Deci, trendul este profund descendent, lupta noastra a fost, asadar, in mare masura o iluzie.Si ceea ce este cutremurator este faptul ca, ascultate azi, discursurile mele din balconul Pietii Universitatii suna deprimant de actual.

A fost o optiune corecta ca intelectualii din Romania sa se angajeze in lupta politica?

Sunt doua raspunsuri. Cazul meu e particular. Dupa ce am dat mai mult de un deceniu din viata, chiar cu rezultate sub asteptarile mele, pot totusi sa fiu obiectiva. Sa nu exageram. Fara „Alianta Civica” nu exista rotatia la putere si fara rotatia la putere nu exista, pentru noi, nici Uniunea Europeana, nici NATO, nici nimic. Deci nu a fost degeaba. Un deceniu din viata furat propriului meu destin si oferit celorlalti este destul.

Sigur ca rostul intelectualilor nu este sa fie implicati politic. Sunt mai importante cartile decat ceea ce pot face ei intr-un partid. In acelasi timp insa, a fi indiferent nu a fost niciodata o solutie. Si este clar ca una e sa fii intelectual intr-o societate asezata, cu reguli clare, cu legi peste care nu se trece, si atunci chiar poti sa iti permiti sa nu pierzi timpul in forum, si alta e sa traiesti momente de care depinde cu adevarat ce se va intampla cu tara ta maine.

 

Partea a II-a: in care Ana Blandiana constata spiritul suicidar al Europei

Cand privim spre anii `96-2000 ignoram ca atunci a fost o schimbare de destin istoric, dar nu uitam momentele de declin economic. Cum trebuie sa cantarim acei ani, fara sa fim nedrepti?

Imediat dupa alegerile din 1996  am scris un articol despre principalul handicap al noii Puteri, pentru care s-au suparat pe mine toti prietenii. Spuneam ca soarta celor care castigasera alegerile, cei din Conventia Democrata, va fi extrem de grea, pentru ca nu au fost alesi politic, ci aproape religios. In 1996 nu s-a votat intre partide sau coalitii politice, ci intre Bine si Rau. Iar ei reprezentau Binele. Cei care au beneficiat de un asemenea verdict nu aveau sa fie iertati pentru nimic. Cea mai neinsemnata greseala va deveni o catastrofa, ziceam, si chiar asa s-a intamplat! Greselile au fost mici, dar au fost multe, desi obiective.

Au ajuns la Putere oameni care nu condusesera decat, cel mult, catedre universitare, pe cand adversarii lor aveau Puterea chiar si genetic, in sange, erau fii de nomenclaturisti, sau erau ei insisi nomenclaturisti, activisti, securisti, si asa mai departe. Lupta a fost extrem de inegala si este clar ca perspectiva asupra acelor ani este prea severa. Cu siguranta atunci s-a intamplat apropierea de Uniunea Europeana, atunci s-a intamplat apropierea din NATO. A fost razboiul din Serbia, a fost nevoie de curaj ca Romania sa actioneze cum a actionat.

In acelasi timp e adevarat ca cei care au ajuns atunci la Putere i-au dezamagit in primul rand pe cei care ii dusesera acolo. „Alianta Civica”, motorul Conventiei Democrate, s-a retras, tocmai pentru ca avea o privire tot mai critica asupra felului in care evoluau lucrurile. Partenerii din CDR, constienti de faptul ca-si datorau victoria „Aliantei Civice”, erau tot mai iritati de ochiul ei critic, iar adversarii CDR o urau mai mult decat pe partidele adversare.

Acum alegerile au devenit intre rau si mai rau? Mai stim unde e binele? Binele pare mai putin evident decat in anii `90.

Aveti dreptate. In toate alegerile noastre de dupa `96  s-a ales raul cel mai mic, care nu insemna ca nu e rau. Iar cu timpul s-a petrecut o uniformizare a clasei politice de natura sa puna sub semnul intrebarii insasi utilitatea alegerilor. Ceea ce mi se pare mie esential in alegeri, nu doar in Romania, si nu numai acum, este ca trebuie sa avem in permanenta grija de a nu da nimanui o parte din putere atat de mare incat sa apara tentatia de o lua intreaga. Democratia e un sistem in care diversele voci ale momentului trebuie sa dialogheze si sa ajunga de fiecare data la un compromis care sa fie spre binele interesului public.

Problema noastra este ca interesul public nu mai exista. Uneori mi se pare ca nu mai exista nici macar interesul de partid. Exista doar interesul personal, care se confunda adesea cu coruptia, si dezvoltarea exploziva a mijloacelor de manipulare, reusind sa duca in acest an (n.r.- 2012) la inspaimantatoarea si originala situatie in care democratia se opune cu violenta statului de drept. Sentimentul dominant e ca traim un tur de magie neagra.

Interesul public este confundat cu interesul publicului. Traim o videocratie completa?

Da. Nu cred ca mai exista vreun om politic in Romania care sa isi puna cu adevarat problema interesului public sau a doctrinei in numele careia activeaza. Exista nu numai traseisti, ci si navetisti. Exista parlamentari de meserie care au trecut prin 5-6 partide, parasindu-le, intorcandu-se, parasindu-le din nou. Totul este aiuritor. Cel mai greu an din viata mea a fost anul 1990, care a fost infernal. Totusi era un an in care notiunea de traseism nu se putea imagina. Partidele aveau inca o doctrina.

Partidul de la Putere continua practicile comuniste, taranistii erau taranisti, liberalii erau liberali, sociali-democratii lui Cunescu erau social-democrati adevarati. La un moment dat si-au dat seama ca pot functiona intr-un loc geometric al democratiei si s-a creat Conventia Democrata, dar ideea ca poate un taranist sa treaca in FSN, FDSN, PDSR sau cum se numea pe atunci, sau  un liberal sa devina taranist era de neinchipuit. Nici nu le putea trece prin cap!

 Cum credeti ca ar urma sa arate Romania? Cum credeați atunci, in 1990, ca o sa arate?

Eu am fost in general pesimista pe termen scurt si destul de optimista pe termen lung. Odata cu criza economica, suprapusa cu criza notiunii de Europa, lucrurile pe termen  lung nu mai sunt nici ele luminoase. Am ajuns in Europa cand Europa nu mai stie cine este si are un spirit suicidar destul de accentuat. Europa daca dispare, dispare fiindca se va sinucide. Dispare respectul pentru propria ei cultura si traditie, disparitie care se explica printr-o aberanta political correctness care genereaza frica de a nu jigni celelalte culturi si traditii. In Anglia a fost interzisa de curand purtarea cruciulitei la gat in public, dar nu si purtarea valului musulman: prima este considerata o forma de binecrestere fata de necrestini, cea de-a doua ar fi considerata o incalcare a drepturilor omului.

Corectitudinea politica?

Pare frumos, dar este absolut gresit. Corectitudinea politica este similara cu ceea ce in comunism era cenzura interioara, adica una  dintre cele mai periculoase forme de represiune, de care mi-a fost intotdeauna frica. Romanul „Sertarul cu aplauze” l-am scris cand nu puteam publica. Nu mi-am pus niciodata problema sa il public, eram convinsa ca se va publica dupa moartea mea, dar simteam nevoia sa fiu absolut libera, sa scap nu numai de amenintarea cenzurii, ci si a cenzurii interioare. Corectitudinea politica e o forma de spalare a creierului care nu duce la nimic bun niciodata, niciunde.

 

Partea a III-a: in care se observa ca luptam contra noastra

Vreau sa va intreb despre viitor.

Iertati-ma, am divagat si nu am mai raspuns. Atunci, in `90, totul era ingrozitor, dar in pofida mineriadelor, a manipularilor, a macularilor, aveam sentimentul ca timpul curge pentru noi.

Acum pentru cine curge?

Acum e mai greu de spus, dar atunci eram sigura ca ne aflam de partea buna a istoriei, ca suntem pe linia corecta, ascendenta, pe cursul raului. Problema acum nu mai e chiar atat de sigura. Lech Walesa, cand polonezii au sarbatorit in 2008, cu fast, douazeci de ani de la primele alegeri libere, a tinut un discurs care m-a impresionat foarte tare. El vorbea ca un om simplu si tocmai de asta era extrem de impresionant. Era un tip de gandire la limita profunda a lucrurilor, tocmai pentru ca era foarte simpla.

Ei bine, in discursul din Parlament care a deschis festivitatile, Walesa a spus: „Daca incerc sa compar muncitorul care eram acum douazeci de ani, arestat, in greva, cu omul politic de acum, un fost presedinte al Poloniei, cunoscut in toata lumea, si incerc sa spun care este deosesbirea dintre ei, as spune asa: daca atunci totul imi era clar, acum nu mai  imi e clar nimic. Atunci luptam pentru libertate, era valoarea noastra suprema, ne dadeam viata pentru ea, iar acum despre libertate pot sa spun un singur lucru: de libertate raul profita mai mult decat binele”.

Mi se pare o judecata de valoare de-a dreptul tulburatoare. Este tragedia libertatii, fiindca nu putem opta decat pentru ea, insa este evident si ca nu putem crea criterii libertatii, iar atunci raul profita de ea. Este ceea ce ni se intampla astazi. Daca intrebarea dumneavoastra era politica, va raspund ca, indiferent cat de mult s-a degradat atmosfera din Romania, – si ea s-a degradat dincolo de limitele imaginatiei noastre trecute – libertatea trebuie sa ramana o valoare netulburata, dar definita cu rigoare.

Pare si o problema de vocabular. Niciodata inainte cuvintele nu au fost la un nivel atat de jos, chiar josnic. Cum vedeti problemele de vocabular acum, cand discursul public a atins aceasta vulgaritate?

Revoltata este un cuvant bland. Am depasit si starea de revolta, si starea de dezgust. Sunt deprimata de-a dreptul pentru ca limbajul nu e un dat in sine, limbajul e forma de expresie a starii celor care vorbesc. Si problema atunci este: cine sunt acesti oameni care vorbesc asa si in ce masura sunt ei reprezentativi pentru restul populatiei? Sau au fost alesi cei mai rai dintre romani? Sau asa sunt romanii?

Credeti ca sunt reprezentativi?

Intrebarea nu e absurda, iar raspunsul este aproape afirmativ. Din cauza acestei vulgaritati care depaseste orice limita, oamenii de valoare fac pasii inapoi. Nu se lasa amestecati in aceasta apa atat de murdara. Si atunci raman in lupta cei mai rai si cei care vorbesc asa cum gandesc si fac ceea ce fac, pentru ca dispretuiesc tot ce inseamna valoare, tot ce inseamna principiu, tot ce inseamna lege. Oamenii politici nici nu isi pun macar problema reprezentativitatii. Baronii locali nu se simt solidari cu cei in numele carora se imbogatesc, dovada ca fac un adevarat spectacol din sfidarea prin bogatie a acestora. Cat despre parlamentari…

De cele mai multe ori nu au nicio legatura cu oamenii care ii aleg.

Evident, drept dovada si lejeritatea cu care se muta dintr-un loc in altul. Dar extraordinara nu este aceasta sfidatoare lipsa de rusine, extraordinar este ca mai continua sa fie crezuti si votati de cei pe care ii sfideaza. Vreau sa va spun ca daca prin absurd as avea de ales intre a muri si a candida in Parlament as spune: „Consider ca am trait destul!”.

Nu ati putea sta in aceeasi banca parlamentara cu cei de acum?

Nu. Mi s-ar parea de nesuportat. Nu numai personajele, ci si atmosfera. Am vazut intr-o emisiune de televizor…

…va mai uitati la televizor?

Da, in pofida ororii si din nevoia de a o intelege. Era o doamna, editoarea operei lui Kogalniceanu, care povestea cum Kogalniceanu s-a dus in Parlament sa sustina reformele lui Cuza, care au pus bazele unei Romanii  moderne si asa mai drepte. Parlamentul era aproape in intregime impotriva lor. Dar a tinut un discurs atat de argumentat, incat la sfarsit  reformele au fost votate. Mi se parea ca ascult un basm. E cu putinta de imaginat asa ceva in Parlamentul de astazi? Poate sa vina un  geniu al oratoriei, purtator al celor mai extraordinare propuneri in interesul national, ca tot va fi aplaudat  numai de ai lui si huiduit de ceilalti, daca nu cumva acestia din urma vor parasi sala refuzand sa asculte.

Pentru nimeni nu mai conteaza argumentele, sensul lucrurilor. Pentru ei nu conteaza decat  interesele care ii leaga sau ii opun unii altora. Si m-am gandit: ce extraordinara forta au miturile noastre fondatoare! Spunem mereu: Caragiale e actual, e nemuritor, il retraim zi de zi. Dar nu numai Caragiale e actual. Retraim Miorita tot timpul, retraim Mesterul Manole. Ce este aneantizarea ICR, daca nu retrairea Mesterului Manole? Distrugem o institutie care abia se pusese pe picioare prin mari eforturi intelectuale si materiale, care realizase aproape prin absurd performante sincrone european. Dar ceea ce s-a construit ziua, noaptea s-a daramat. Miturile noastre fondatoare functioneaza ca niste blesteme!

Poate pentru ca sunt adevarate?

Sunt cu siguranta adevarate. Sesizeaza esenta. Urmeaza sa ma intrebati: „Dar de ce esenta este asta?”, iar eu nu o sa stiu sa va raspund decat cu celebra fraza a lui Herodot despre traci. Dar si aici e un paradox. Suntem  tot timpul dezbinati si incapabili de solidarizare. Totusi nu am renuntat, stand sub imperii diferite, nici la ideea ca suntem altfel decat ceilalti, nici ca noi suntem aceiasi. Fapul ca limba romana a ramas aceeasi in toate provinciile romanesti noua ni se pare cel mai firesc lucru, dar nu e asa!

In Franta se discuta serios ca in Normandia se vorbeste alta limba, nu franceza. Despre Italia nu mai vorbim. Limba din Veneto este aproape de neinteles pentru sicilieni. Ca sa nu mai zic ca s-au unit infinit de tarziu, iar nemtii nu s-au unit nici acum de tot! Pastreaza inca diferente mari intre landuri, desi aveau principi de aceeasi limba, ca si in Franta, ca si in Italia. In timp ce noi, rastigniti intre turci, austrieci si rusi, nu am renuntat. Avem in noi ceva paradoxal si straniu! E ca si cum am lupta numai cu noi insine si numai contra noastra.

 

Partea a IV-a: in care se arata cum este folosita libertatea impotriva libertatii

Piata Universitatii?

Eu venisem in Piata Universitatii direct de la Targul de la Geneva. Acolo, pe toate ecranele era Piata Universitatii. Venea dupa acel coup de foudre pe care l-au avut francezii pentru noi dupa Revolutie. De la aeroport am ajuns direct in Piata. Ne-am lasat bagajele literalmente in strada, fara sa ne gandim macar ca ar putea  fi furate. Apoi am fost purtata aproape pe sus in balcon. Am inceput prin a spune ce aura are Piata in strainatate. Ideea pe care voiam sa o transmit era insa ca  nu ceea ce cred altii, din strainatate, despre noi este important,ca important este ce crede poporul roman despre noi, cei din Piata, si, mai ales, ce crede poporul roman despre el insusi. Astazi am sentimentul ca suntem tot mai dezamagiti de noi insine.

Ne mai uneste ceva?

E o intrebare inspaimantatoare. Daca as avea curaj, v-as raspunde: ura. Dar n-ar fi decat un paradox in plus. Adevarul este ca datoria si sansa noastra este sa ne redescoperim radacinile care ne leaga. Viitorul nu are cum sa existe daca e rupt de trecut.

Dar este o intrebare legitima, merita sa fie pusa?

Da merita, pentru ca nu pot sa imi imaginez o viata fara cei dinaintea mea. Trecutul ne uneste. Sensul Memorialului de la Sighet acesta este. Toata obligatia intelectualilor de a se implica vine din faptul ca esti cu atat mai vinovat cu cat intelegi mai mult si nu incerci sa schimbi. Memorialul este o forma de  descoperire a trecutului pentru a-i intelege reziduurile din prezent.

Este Memorialul de la Sighet cea mai importanta realizare din viata dumneavoastra?

Nu. Adevarata mea realizare sunt cele 30 de carti aparute in zeci de editii romanesti si traduse in 24 de limbi.

„Cam peste tot in lume lipsesc marile personalitati. Cei care ar putea deveni marile personalitati nu mai intra in politica, fiindca politica a devenit ceva de nefrecventat. Ganditi-va la perioada de dupa razboi. Eu sper foarte mult de la aceasta criza, in sensul ca greutatile fac oamenii mai seriosi, mai responsabili. Dupa razboi s-a nascut acea pleiada de oameni politici care a creat Europa in care vrem noi sa traim acum. Adenauer, De Gaulle, Schumann, De Gasperi…  Exceptionala generatie! A mai fost o generatie la sfarsitul anilor `80: Reagan, Thatcher, Kohl, Papa Ioan Paul al II-lea. Si „tinerii” Havel, Walesa, iesiti din represiunea comunista”,

Ana Blandiana, poeta

 

Revin la o intrebare anterioara: credeti ca aceasta clasa politica noua este produsul televiziunii?

Eu am o teorie monstruoasa, inspaimantatoare.

Puteti sa ne-o spuneti?

Cred ca dupa ce, in secolul al XIX-lea, s-au creat statele nationale, cu timpul, prin eforturile intelectualilor, prin eforturile societatii civile, aceste state s-au transformat, devenind tot mai transparente. Un stat de drept e un stat transparent. Nu se poate ascunde nimic. Daca un ministru face o prostie trebuie sa demisioneze. Daca e cineva pus pe o lista de candidati, imediat ii sunt analizate viata de familie, amantele, casele, masinile, conturile bancare si asa mai departe.

Ei bine, va ganditi ca acum in lume exista institutii cu o putere infinit mai mare asupra maselor decat orice fel de partid politic sau stat? Sunt marile canale de televiziune care domina creierele si le transforma! Puteti sa imi spuneti cine le conduce? Cate amante au? Ce averi? Nu stim nimic despre ei.

Oamenii care au cu adevarat puterea reusesc sa ramana in umbra – asta vreti sa spuneti?

Parerea mea e ca globalizarea, care de altfel e un fenomen obiectiv, nu mai depinde de noi, a distrus statele nationale pentru ca in ele nu se mai putea ascunde nimic si s-a reinventat totul, puterea absoluta, adesea subliminala, care este azi  a audio-vizualului,  devenind complet netransparenta si fara limite, scapata de sub controlul oricui.

Traim intr-un totalitarism mai bine camuflat? Asa as putea traduce ceea ce imi spuneti dumneavoastra acum: ti se da atata libertate cat vrea sistemul sa iti dea.

Suntem invatati sa folosim termenul „totalitar” la sisteme care interzic libertatea. De data asta e vorba de o forma care cultiva libertatea dizolvand in ea totul. Problema e nu doar sa ajungi la libertate, ci si sa stii sa o tii sub control si sa stii ce sa faci cu ea. Televiziunile – si vorbesc in general, fiindca nu e cu nimic mai buna televiziunea italiana, sa zicem,decat cea romaneasca – nu arata, ci ascund. Ganditi-va la asta. Televiziunea este responsabila de foarte multe dintre relele societatii. Nu o sa ma apuc sa va spun banalitati.

Mie imi fac rau filmele de desene animate din zilele noastre, unde exista atata violenta! Daca vreau sa ma uit la desene, ma uit la „Tom si Jerry”, ceea ce pe copiii de acum ii plictiseste de moarte! Si va dati seama ce lucruri minunate s-ar putea face cu acest  instrument, daca ar fi pus in slujba binelui.

Cum ati rezistat?

Prin naivitate. Toata viata am facut eforturi teribile de a nu-mi pierde naivitatea.