Folosim în continuare volumul I.L.Caragiale despre lume, artă și neamul românesc, dar ne mărginim în acest episod la câteva citate despre prostul nostru românesc și despre reaua-voință a moftangiului carpato-danubiano-pontic.
Ca să nu rămânem totuși cu o notă exclusiv tristă, notăm și această vorbă mare a lui Nenea Iancu, prea iute uitată când vine vorba despre noi:
Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefăcut încă; nu e pân-acuma dospit cumsecade.
Și ca să vedeți că a mai avut Nenea și vorbă bună când a pus lupa, nu doar ocară, vă mai dăm una:
Noi, românii, de exemplu, suntem o națiune plină de excelente calități.
Cei din Ardeal muncesc bine; cei de pe Olt negustoresc bine; cei de pe Siret și Prut fac politică bine; cei din susul Ialomiței, de pe la Târgoviște, vorbesc bine – gură vestită!, – cei de pe Ialomița de jos călăresc minunat: e greu să-i ajungi – au și loc de alergătură. Fiecare regiune are deosebită aplecare; și după loc, deosebite apucături s-au dezvoltat.
În genere, românii sunt bravi și sobri, răbdători și cuminți; pricep ușor; sunt spirituali și vorbesc o limbă foarte colorată și elegantă.
Îndeajuns cu lauda.
Ne întoarcem la proștii noștri.
În care se constată firea prostului
Pentru prost, lucrurile nu sunt afirmări fatale, al căror înțeles omul trebuie să-l caute; ci întrebări ingenioase, la care el e dator pentru demnitatea lui să răspundă cât se poate pe mai negândite – spre a epata pe alții.
Vrând să fie grav și personal, caută în fleacuri copilărești și în locuri comune (“legile simetriei, necesitatea echilibrului, logica și consecvența stilului” și alte baliverne râncezite) independența ce i s-ar părea pierdută dacă, cu absolută sinceritate, ar suferi pur și simplu impresia, favorabilă sau nu, și ar trece cu gura închisă mai departe, să mai vază cu ochii deschiși și altceva.
Omagiul de admirație, ori o simplă mărturisire a unei mediocre satisfacțiuni, or(i) indiferența fără comentarii ar fi o abdicare, o scădere a demnității lui. Se umflă și se crește pe sine; îi trebuie o reparațiune promptă pentru mândria lui atinsă, pare-i-se, de înfățișarea lucrului ce-i stă dinainte neclintit, cu atâta brutală nepăsare de judecata trecătoare a unor trecători. Ce este lucrul e un moft; cum judecă dumnealui e important.
Ascultă-mă pe mine, iubitule, lumea nouă, cu frumusețile și ororile ei, cu toate durerile și voluptățile ei, cu toate minunile ei tele – și microscopice, în fine cu toate ale ei, toată – nu sunt nimic! El, prostul, el este totul! El este buricul Universului…
Nu mai umbla deci cu explicații, pe departe – teapă, rasă, mediu, educație, vițiu – zi-i scurt: prost! și dă-i pace numa, că nu se mai ghereje, mă rog!
În care se constată că nu se poate nici măcar glumi cu prostul
Se poate glumi?
Da și nu.
Se poate – când ai a face cu oameni sănătoși.
Nu se poate – cu oameni bolnavi.
Se poate – cu oameni veseli și bine dispuși.
Nu se poate – cu oameni posaci și mâhniți.
Se poate – cu oameni de spirit.
Nu se poate – cu oameni proști.
Se poate – cu literați și artiști.
Nu se poate – cu gloabe literare și artistice.
În care se constată că fanatismul proștilor își dă mâna cu reaua-voință
Am zis odată și o mai repetăm: între cele mai mari neplăceri ale vieții omenești este desigur și polemizarea cu minți radicale, care pe lângă lipsa de judecată se mai bucură și de darul relei credințe.
În care se constată pe ce se clădesc reputațiile la români
Într-o țară ca a noastră, unde când afirmi ceva nu ți se cer și dovezi, unde spiritul public nu are niciun element serios de control mai ales asupra luptelor ivite pe tărâmul științei de stat, reaua credință este de multe ori o bună temelie pentru clădirea unei frumoase reputațiuni.
Ca să treci drept cel mai curat, n-ai decât să ponegrești cu ori fără drept pe alții; ca să te crează lumea om cinstit și de treabă, n-ai decât să ocărăști și să osândești în vileag purtarea altora, chiar dacă dânșii au o bună purtare și mai ales în cazul acesta. Dacă vrei să înșeli lumea, a zis un filozof, înșal-o gros, că subțire nu ți se prinde.
E mult numai până să-ți faci o reputație frumoasă, și în urmă poți fără grijă să săvârșești însuți păcatele de care osândeai pe alții nevinovați.
În care Caragiale face o sumbră profeție despre copiii copiilor noștri
Să dea Dumnezeu să fiu eu prooroc mincinos, dar tare mi-e că bieții copii o să regrete în curând că nu i-am învățat bulgărește.
Este drept ! Imi place ..