Acum, când un partid politic nou clamează pompos ca doctrină neopașoptismul, nu ar fi tocmai rău să ne întoarcem la “vechii” pașoptiști. Cine au fost și ce au voit aceștia?
La Pixul cu mină ne-am propus să aflăm și să înțelegem. Cea mai bună lucrare la zi pe tema personajelor de la 1848 a fost publicată anul trecut la Editura Humanitas: Așteptând Revoluția, de Ioan Stanomir.
Am decupat din volumul profesorului Stanomir câteva tușe din portretele pașoptiști (din partea a doua a cărții, Viețile de apoi ale statuilor).
Vă recomandăm să citiți întreg volumul – e tot ce mai bun astăzi în librării cu privire la această generație excepțională (mai ales dacă o privim dinspre astăzi).
Asachi
În 1869, anul morții sale, lumea lui Gheorghe Asachi era o amintire. Protectoratul rusesc fusese înlăturat, iar Mihail Sturdza nu se mai afla pe tronul Moldovei. Asachi era, în pragul dispariției sale, o umbră ce bântuia pe malurile Styxului. Meritele sale țineau de un alt ev. Ostilitatea lui față de Revoluție și Unire cântărise dramatic în receptarea posterității.
Asachi este o ființă scindată, un intelectual ce privește simultan spre secolul al XVIII-lea, din care vine, dar și spre secolul romantic, în care se va stinge. În mediul modelat de rusofobia pașoptistă, rusofilia lui Asachi are ceva respingător.
Oficial al unui regim politic stigmatizat, cel al lui Sturdza, Asachi este prins în purgatoriul tranziției. Opera sa literară pălește în comparație cu cea a generației de la 1840. Extravaganțele sale îl descalifică. Asachi este, în momentul morții sale, un scriitor ilizibil.
Dacă Negruzzi, nu mai puțin reticent față de radicalismul pașoptist, se salvează intrând în canon, Asachi este elogiat cu prudență, ca un om al începuturilor. Numele său trăiește în instituția ieșeană a Politehnicii. Fiica sa Hermiona Asachi a fost soția lui Edgar Quinet – puntea dintre iluminismul tatălui și elanul romantic al fiilor este întruchipată de destinul ei.
Asachi este unul dintre primii români moderni și unul dintre cei care experimentează accelerarea istoriei românești ce urmează anilor 1821-1822. Asachi este îndatorat educației central-europene. (…) Asachi este, ca și Heliade, un italienizant; el ambiționează să trezească în limba română geniul dormitând al strămoșilor.
Eleganța versurilor din poemul La Italia, datând din 1809, este remarcabilă. Stângăcia lui de mai târziu este absentă aici. Ceea ce crește și durează este elanul zidirii unui limbaj care să ofere românilor ceva din noblețea Romei. Asachi deschide o tradiție a Sudului – îi vor urma, în felul lor, Alecsandri, Macedonski și simboliștii.
Heliade-Rădulescu
Turnat în statuia ce se ridică în Piața Universității, Heliade-Rădulescu atinge în posteritate majestatea unui părinte al națiunii. Memoria lui se confundă cu evocarea pioasă a întemeierii unei limbi, literaturi și identități colective. Din umbra lui Gheorghe Lazăr și din truda de la “Sfântul Sava” se hrănește respectul de care umbra sa este înconjurată.
Inamicițiile încep să se stingă, excentricitățile sunt iertate în numele acestui devotament obsesiv față de România. Urmașii îl închid pe Heliade-Rădulescu în panteonul respectabilității, acolo unde figurează, invariabil, Zburătorul său.
Și totuși, undeva, în adâncul acestei marmure venerabile, palpită un suflet romantic, obsedat de ambiții ciclopice și măcinat de uri teribile. Fondator, Heliade-Rădulescu a fost înainte de toate profetul ce a visat la cosmogonii și la dominație totală.
(…) Legenda neagră a lui Heliade-Rădulescu se naște în chiar momentul apoteozei sale de la 1848. Mai în vârstă decât pașoptiștii, marcat de ambiguitatea educației autodidacte în care se amestecă iluminism și romantism, om al Regulamentului (n.r. – Regulamentul Organic), dar și critic al acestuia, stâlp al societății și proprietar de tipografie, Heliade este cooptat în conjurația revoluționară din rațiuni ce țin de căutarea respectabilității patriotice.
El este semnul că puntea dintre generații se clădește, iar unitatea națiunii este țelul care îi adună pe toți.
Câmpineanu
Din amintirea lui Ion Câmpineanu, cel în jurul căruia se aduna la 1838-1840 speranța întregii Valahii, nu mai rămâne astăzi decât numele unei străzi centrale bucureștene. Deja istorie la 1848, atunci când generația pașoptistă se îndepărtase de el, Câmpineanu este așezat în raftul amintirilor patriotice.
Luptele sale sunt elogiate astăzi pe tonul egal și neutru al unei dări de seamă birocratice.
(…) Biografia lui Câmpineanu, în primul deceniu regulamentar, este semnificativă pentru noutatea acestui timp de provocări și de interogații. Ceea ce ne pare la început ca un moment al promisiunilor lasă loc neliniștilor și îndoielilor.
Regulamentul organic este, cu fiecare an care se scurge, semnul vizibil și înjositor al suveranității ruse. Domniile naționale sunt punctate de ingerințele brutale ale proconsulilor ruși.
Schimbarea de percepție se operează acum, iar mișcarea lui Câmpineanu din jurul anului 1838 reprezintă hârtia de turnesol care probează ridicarea unui sentiment patriotic anti-rus în Valahia.
Goleștii
Un boier cu veșminte încă orientale veghează asupra fiilor săi îmbrăcați nemțește și având acea aură de eleganță glamour a pașoptiștilor: statuia Goleștilor spune istoria unei familii în ale cărei avataruri se poate citi nașterea României înseși. Un secol de istorie națională este închis în această imagine.
Solidaritatea patriotică îl leagă pe Dinicu de fiii săi. Ceea ce îi separă sunt reperele pe care educația occidentală le introduce în spiritul tinerilor Golești. Dar statuia de pe bulevardul bucureștean este doar o parte a acestei povești dedicate inventării României.
Din blocul statuar lipsește fratele Iordache Golescu, al cărui fiu, Golescu-Negru, nu este mai puțin ilustru decât verii săi. Prin cele două ramuri, Goleștii ilustrează extraordinarul potențial de devoțiune și altruism ce definește un segment al aristocrației muntene.
Grigore Alexandrescu
În țara de animale și de oameni a lui Grigore Alexandrescu, păcatul capital este acela al lucidității. Aventura tărâmului din care oglinzile sunt alungate, spre a oferi răului și urâtului confortul propriei lor siguranțe, evocă imaginea unei patrii din care adevărul însuși este surghiunit.
(…) Fabula tulbură și neliniștește, interogând natura umană și alcătuirea socială. Revolta oglinzilor este revolta simțului critic împotriva acestei conspirații țesute de vicii și prostie.
Bolintineanu
În ceea ce are nordic și romantic-tenebros, în direcția baladelor sale fantastice și a epopeilor dacice, Bolintineanu îl cuprinde pe Eminescu. Mai mult decât oricare dintre pașoptiști, Bolintineanu a aclimatizat modelul german al fantasticului macabru, prin mediere franceză. Intuițiile sale din Mihnea și baba sunt impresionante.
După cum la fel de ambițioasă, deși uneori alunecând în ridicol galant, este tentativa de a organiza o mitologie autohtonă precreștină. În gesturile sale se poate citi lecția herderiană. Geniul poporului este inseparabil de folclor, de eresuri și de mituri. Poetul nu este doar un revoluționar, dar și vizionarul ce redescoperă pietrele strămoșilor săi.
Rosetti
Sejurul parizian va fi decisiv pentru cariera lui revoluționară. Rosetti aparține ramurii de stânga radicale a republicanismului francez, iar amiciția cu Louis Blanc, Michelet sau Quinet este o probă a afinităților sale.
România la care visează, pe când se afla la Paris, este una în care renașterea națională se va face sub semnul emancipării sociale și al libertății. Rosetti este bântuit de aceste viziuni regenerative, formulate avântat și utopic.
Rosetti este apoi revoluționarul de la 1848, cel care se avântă în luptă, având în cuvânt arma redutabilă cu care poate mișca munții și ridica conștiințe la luptă. Ideologia sa pune în scenă confruntarea titanică între extremele europene: Țara Românească este un avanpost al libertății, un far alimentat de lumina care vine dinspre malul francez.
Energic și utopic, Rosetti atacă, apără, convoacă și reunește.
Bălcescu
La un secol după 1848, regimul de democrație populară își construia panteonul istoric care avea să îi ofere imaginea grandioasă a trecutului său de lupte democratice. Comunismul din România devenea, odată cu această vastă operațiune de reciclare ideologică, încununarea unei evoluții (…). Anexarea pașoptismului este parte din aceste operațiune de reinventare orwellliană.
(…) Bălcescu este, pe parcursul întregului ev comunist, Martirul, acel personaj care, prin moartea sa tragică, răscumpără ezitările și erorile unei generații. Temeliile stalinismului național sunt așezate și prin editarea corespondenței sale, dominate de accente rusofobe.
Bălcescu este util în fiecare treaptă a comunismului. Ideologia sa socială este celebrată. Căutările sale din Ardeal, prietenia cu Avram Iancu, nașterea efigiei lui Mihai Viteazul sunt tot atâtea repere de care ideocrația comunistă se servește, spre a face să se nască mitul.
Ion Ghica
Viața lui Ghica este, până la un punct, opera sa cea mai însemnată și fascinantă.
Ea se întinde aproape pe durata unui veac, încheindu-se abia la 1897. Ghica împarte cu Alecsandri, Ion C. Brătianu sau Kogălniceanu acest privilegiu al supraviețuirii peste timp și epoci. El este un om-punte, un om paradoxal și curios, care se contaminează de pasiunile lumii pe care o descoperă.
A existat, în viața lui Ghica, un paradox al identității scindate. Ghica este, prin genealogie și mediu familiar, un os domnesc, un aristocrat ce are în trecutul său amintirea suveranilor care au urcat pe tron, acționând fie tiranic, fie în numele solidarității naționale. Ghica a nutrit, mai mult sau mai puțin secret, un vis al propriei sale apoteoze ca domn.
Acuzele care l-au urmărit în exil și în anii de după 1857 sunt ecoul ambiției care îl domină și îl sufocă, în anumite ocazii. Singurul teritoriu peste care Ghica domnește, ca un pașă, este domeniul din Samos, acolo unde reveriile sale de reformator pot fi puse în practică, în fine. Este un parcurs care evocă istoriile din nopțile arabe.
Bolliac
(…) Cezar Bolliac este un pașoptist exemplar. Cariera sa literară și publică se suprapune peste intervalul regenerării naționale. În pofida exagerărilor de umor involuntar, Bolliac ilustrează, în ratarea și în delirul său de grandoare, un monument cultural.
Figura sa, minoră în comparație cu a celor din jurul său, are atributele exemplarității. Lui Bolliac nu îi sunt străine intuițiile, după cum nu i se poate nega patima care i-a animat efortul publicistic.
În epoca realismului socialist, Bolliac a fost omagiat ca precursor al angajării sociale. În atenția sa față de cei oprimați s-a citit elanul umanitar.
Ion C. Brătianu
Până la 1948, în momentul în care democrația populară a hotărât să-și impună, prin demolare, ponegrire, crimă și uitare, propriul panteon național, Ion C. Brătianu a fost o statuie.
Majestatea sa era imortalizată în monumente, memoria sa era dusă mai departe de așezămintele care îi purtau numele. Brătianu era, de la fine de veac XIX, în centrul canonului, efigia în jurul căreia se articula întregul imaginar al regenerării naționale.
Amici și inamici, cu toții omagiau în destinul său o întruchipare a energiei naționale. România modernă se ivea din munca de prometu a generației pe care Brătianu o ipostazia.
Dumitru Brătianu
În panteonul pașoptist, Dumitru Brătianu stă în umbra statuii fratelui său mai mic. Canonizarea lui Ion C. Brătianu a însemnat progresiva lui eclipsă. Evocarea sa este invariabil legată de clipele în care romantismul politic muntean se exprimă, hiperbolic, în anii revoluției și ai exilului.
Triumful lui Ion C. Brătianu este acela al pragmatismului și al tenacității. Eșecul lui Dumitru este prețul plătit de un visător: iată istoria pe care o moștenește posteritatea. Alături de C.A. Rosetti, Dumitru Brătianu a fost una dintre vocile autohtone marcate de patosul revoluționar.
În pofida volutelor și a repoziționărilor, Dumitru Brătianu rămâne fidel crezului radical hrănit de tinerețea pariziană.
Negruzzi
Costache Negruzzi trăiește, mai mult ca oricare dintre pașoptiști, la răscrucea dintre lumi.
Viața sa se întinde între epoci care par separate de un abis. Adolescentul care se naște în Moldova de Vechi Regim și întâlnește, în scurtul său exil, basarabean, pe Pușkin însuși trăiește sub regimul regulamentar spre a-și încheia drumul ca scriitor laureat, înscris în panteonul Societății Academice Române.
Posteritatea lui Negruzzi este inseparabilă, prin figura fiului său, Iacob Negruzzi, de la Junimea: moderația sa trece în curentul moderației ce ajunge la apogeu odată cu generația lui Maiorescu sau a lui Carp.
Russo
Posteritatea lui Alecu Russo, ca a atâtora dintre pașoptiști, este paradoxală și înșelătoare.
Accidentul istoric a făcut ca unul dintre textele atribuite lui, încărcat de patetism patriotic și mesianism romantic, Chemarea României, să dea numele festivalului grandios prin care regimul ceaușist își celebra propria impostură propagandistică.
Redus la efigia unui scriitor ce omagiază trecutul de luptă al patriei și anticipează măreția evului comunist, Russo era exilat în spațiul raftului literar secund pe care nu îl va părăsi niciodată.
Kogălniceanu
În familia de spirite pașoptiste, Kogălniceanu exprimă, matur și elocvent, partea de sensibilitate politică a Moldovei. În el sunt întrunite valorile care definesc ramura modernă și istorizantă a mișcării.
Niciodată limbajul său nu este bântuit de hiperbolele muntenilor. Niciodată himerele utopice nu îl atrag. Singura utopie în care Kogălniceanu se investește este cea a Istoriei – din acest raport cu tradiția, reinventată romantică, se hrănește imaginarul său intelectual.
Educația germană îl pregătește pentru această sinteză de liberalism moderat și de tradiționalism. Kogălniceanu se dedică ideii de emancipare a țăranilor, la fel ca și Bălcescu. Patria la care visează este o comunitate de mici proprietari rurali, uniți prin comunitate de memorie și de limbă.
Tentațiile conspiratoriale ale muntenilor îi sunt străine.
