Caracal, 1901-1915 | Foto: J. Mihalovitzki / imagoromaniae.ro

La începutul secolului XX, când a plecat la drum prin teritoriile Vechiului Regat (n.r. – Regatul României înainte de Primul Război Mondial), istoricul Nicolae Iorga nu s-a gândit la turism, adică la promovarea unor orașe sau trasee – deși textele sale au primit în timp eticheta de cărți de căpătâi ale turismului nostru poetic

A fost mai degrabă o călătorie de cunoaștere a ceea ce în câțiva ani avea să devină România Mare. O călătorie de cunoaștere pentru autor, dar și pentru români. Nicolae Iorga a plecat să-i caute pe români. În toate orașele prin care a trecut, după o scurtă trecere în revistă a clădirilor, parcurilor, arhitecturii, Iorga iscodea după români. 

Din textele sale se conturează cu ușurință portretul străinului (evreul, grecul, turcul) afacerist, bancher, comerciant care se bucură de frumusețile și bogățiile unei țări care nu-i aparține. De partea cealaltă e românul sărac, neșcolit, murdar, cetățean de mâna a doua în propria lui țară. Aceste descrieri care se desprind din rândurile călătorului Nicolae Iorga vor sta la baza viitoarelor sale discursuri rasiste.

Parte din călătoriile istoricului se găsesc în volumul Drumuri și orașe din România, publicat în 1904. Am ales pentru acest episod din Pixul cu mină descrieri ale unor orașe pe care puțini le-ar cataloga ca fiind turistice. Acum 120 de ani Nicolae Iorga le găsea fermecătoare. 

Despre români și pământul românesc

Suntem un popor care nu se cunoaște pe sine și nu-și cunoaște țara. Dacă le-ar cunoaște, le-ar prețui și ar căpăta o încredere în viitor care îi lipsește. 

Oricine e dator să înlăture pe cât se poate această neștiință plină de urmări rele. Am crezut deci că folosesc celor din țara mea și din neamul meu, vorbindu-le despre români și pământul românesc, liber sau suspus altora. 

(…) Închei dorind ca această cărticică să nu se împărtășească de indiferența ce a primit și a omorât pe altele, ci să răzbată. Nu pentru mine însumi, ci pentru binele pe care sunt sigur că, oricum, îl poate face. 

Caracal

Țara Oltului, podoaba regatului român, face aceeași impresie bună până la acest sfârșit al său. Stradele sunt curate, acoperite din belșug cu nisip. Pompierii orașului stropesc cu o dărnicie care face pe trecători să părăsească și trotuarele pentru a se adăposti în curți. 

Casele, înconjurate de grădini și fără pustiul murdar al maidanelor care să le despartă, apar vesele și gătite cu flori la ferestre. 

Ca pretutindeni, Statul a înălțat din cheltuiala cam cu risipă a împrumuturilor de odinioară clădirile tipice pentru o capitală de județ. Se vede un Palat al Justiției, sau mai bine fațada masivă, cu totul disproporționată, a unei case cu două rânduri, de loc mare, unde se dă dreptatea de reprezentanții zeiței cu cumpenele în mână. 

Apoi un gimnaziu încăpător, pe frontispiciul căruia se citește cu o adevărată uimire acest ciudat titlu, care trebuie să dispară cât mai curând – Gimnaziul Joniță Asan. Ce să fie această ciudată împerechere de nume într-o ortografie ciudată?

(…) Uitam teatrul din Caracal, împodobit cu stucaturi și inscripții, teatru cochet care cheamă trupe rătăcitoare și e o intenție bună de care trebuie să se ție seamă.

Sămânța viitorului

În grădinița din mijlocul orașului, revizorul școlar a organizat o expoziție de produse agricole, care arată minunile cele mai vrednice de luare aminte pe care le-a săvârșit gospodăria învățătorilor. 

Câțiva dintre dânșii sunt acolo de așează lucrurile aduse de dânșii, și, când li vorbesc de nevoia de a se strânge și de dânșii rămășițele trecutului bogat în datine propriii ale noastre, chipurile lor se luminează. 

Cu adevărat în mâinile lor stă buna sămânță a viitorului. Și câtă deosebire între acești săraci, în cari începe a se trezi spiritul apostolatului, și între trufașul profesor de gimnaziu, de liceu, boierul care face politică și bani. 

Turnu – Măgurele

A fost o străveche strajă războinică, a romanilor latini, a romanilor greci, a barbarilor, a turcilor la sfârșit.

Acum turnul temut atâta vreme nu mai e nicăieri, nici măcar ca o podoabă de grădină cum e celălalt turn de la Severin. Orășelul nou, crescut de pe la 1830 încoace, contemporan în modernitate cu Brăila, Călărași, Giurgiu și Severinul, se ascunde vederii între arborii săi încă verzi. 

Desfășurarea străzii mari dă la iveală o minunată catedrală nouă, de piatră, cu acoperișul turnurilor de aramă roșie, cu tăietura generală și podoabele săpate ale Curții de Argeș. Nicio capitală de județ nu are un așa de impunător monument religios, care să fi fost făcut numai în timpurile nouă. 

Prăvăliile scunde poartă firme românești, care ascund de multe ori o proveniență bulgară a proprietarului. Numele evreiești nu lipsesc nici ele, și mi se spune că mulți dintre grânari se țin de neamul pe care Iehova l-a binecuvântat spre înmulțire și îmbogățire și pe pământul nostru. 

O amintire a altor timpuri

Jos se întinde acuma portul, vama, magazine, pontoane, pârghii. 

În față, stânca Nicopolei răsare pânditoare din valuri. Într-o adâncitură, casele târgușorului sărăcăcios și sălbatec se înfig în râpă, risipite ca o turmă de oi, pe când fațada lor de clădiri mai mari, oarecum europene, se oprește în marginea țărmului. De acolo vin turcii în haine albastre, roșii, galbene, care apar în portul și pe șoseaua Turnului, ca o amintire a altor timpuri și a altei lumi. 

(…) La întors, orașul nostru se vădește în sfîrșit cu ce are mai fraged și mai frumos, cu livezile, cu biserica splendidă, cu casele albe, cu întinsele cazărmi acoperite cu table roșii. O nevastă în port ardelenesc stă înaintea unei căsuțe. Alături se pleacă încet cumpăna unei fântâni de țară. Iar din curtea cazărmilor te salută armonios și mândru sunetul reunit al tuturor goarnelor, care deprind cântece de luptă. 

Focșanii

Strade minunate și multe dintre dânsele chiar drepte. Iarăși frumoase clădiri administrative, printre care se deosebește o prefectură care e un adevărat palat de mic dinast german. 

(…) Sunt trei Focșani. Focșanii vilelor, cuprinzând de-a lungul a două strade paralele edificiii boierești de toată frumusețea. În acest colț parfumat, gătit, înflorit, e apoi atâta liniște, atâta seninătate, pe care o respiri cu aerul însuși…

Apoi Focșanii mahalalelor, cu căsuțe, flori de nalbă și de rujă, cu fete în haine de duminică, sorbind răcoarea cu ochi mari negri în umbra porților. Aici ar fi bine să iei dulceți moldovenești, să bei un pahar cu apă rece și să pleci făcând un compliment. 

Și în fine – cruță-ne Doamne de întinderea molimei – Focșanii rasei rătăcitoare a lui Sem, Focșanii mizeriei, goanei flămânde după bani, mirosurilor de ghetto, de ciumărie asiatică. (…) Abia ici și colo, un brutar, un cizmar, un bărbier e neamul nostru. Încolo, pe trotuar, în prag sau în dosul ferestrii vezi nasurile coroiate, ochii fără gene, revărsarea de cărnuri ale învingătorilor noștri economici. 

Brăila

Niciun oraș din România n-are astăzi o astfel de piață, și ea își află cu greu pereche chiar în centrele mai mici ale Apusului. În mijloc e un parc desăvârșit întreținut, care se desface la acest ceas de noapte, sub cerul mânios, în lumina felinarelor ce clipocesc slab, ca o masă întunecată. 

Drumuri o străbat în toate sensurile și o înconjură strade neobișnuit de largi, alcătuind un dreptunghi. Clădiri înalte, unele deosebit de monumentale, ca teatrul Rallu, Hotelul Frances, formează zidurile care domină; cafenelele, cofetăriile, tutungeriile, prăvăliile de stofe, de brânzeturi, de haine, de pălării, librăriile au încă vitrinele lor luminate. 

Cumpărătorii și clienții sunt români, greci, italieni, ba chiar olandezi din Rotterdam, care cer în franțuzește și englezește cărți poștale cu vederi din Brăila și lipesc pe ele, cu deosebită plăcere, mărci poștale cu chipul Regelui Carol. 

Fără boierime

Români din țară sunt mulți și săraci, căci boierimea brăileană veche n-a fost firește, niciodată. Îi vezi în cojoace sau în zdrențe, unde e munca mai grea, mai grosolană și mai puțin răsplătită, biet substrat indigen, autohton al unei civilizații economice pestrițe. Pe când armatorul, bancherul grec sau italian își ia mândru masa sub lumina electrică, în sălile luxoase ale Hotelului Frances sau Splendid.

(…) Dar, în lungul șir de prăvălii pentru cumpărători cu bani pe fundul pungii, care sfârșește spre câmp frumoasa, larga Cale Regală, vezi adeseori negustori români, care, la mica lor tejghea, fac bani și se înnalță, spre binele lor și al nostru, care avem atât de multă nevoie de mici burghezi ca aceștia.  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.