Nu au trecut nici trei luni de când telescopul spațial James Webb a început să transmită imagini uluitoare captate în spațiu, dezvăluind detalii pe care oamenii nu le-au văzut niciodată în mileniile de când privesc deasupra, la cer.
Probabil că, în următoarele decenii, cel mai puternic observator cosmic construit vreodată va schimba radical felul în care înțelegem spațiul stelar. Universul pe care ni-l dezvăluie James Webb ne apropie, în sens practic, de secretele evoluției stelelor și planetelor – dar ne racordează, tainic, și la frumusețea neasemuită a vastului spațiu cosmic.
Privind în sus, oamenii au căutat mereu explicații, chiar dacă n-au avut decât târziu acces la știința capabilă să-i lămurească. Ce credeau țăranii români, acum mai bine de un secol, despre văzduhul de deasupra și despre petele luminoase răspândite puzderie pe el? Ce credeau despre pământ, despre lună și despre soare?
Ne-am pus aceste întrebări – și am purces, ca de fiecare dată, la Biblioteca Centrală Universitară în căutarea unor răspunsuri. Nu știam dacă vom găsi resurse documentare, dar am descoperit că spre finalul secolului XIX și începutul secolului XX mai mulți autori români au strâns și publicat observații despre credințele țăranilor referitoare la cer și stele.
“Astronomia este, după etimologia cuvântului, acea parte din științele matematice care se ocupă cu studiul legilor cărora sunt supuse astrele. La început, pentru că preoții Orientului făceau din această știință o artă ocultă numită astrologie, prin care voiau să explice influența soarelui, lunii și constelațiilor asupra vieții și destinelor fiecărei persoane, această știință s-a considerat ca speculă neîntemeiată”, scria la 1893 Theodor Popescu în volumul Curs de cosmografie.
Dincolo de interpretările luptei cosmice dintre bine și rău, de conexiunile între viața pe pământ și cea din cer, țăranii români găseau în lumea cerească și utilitate: măsurau timpul cu ajutorul stelelor. În mod esențial, însă, văzduhul rămânea pentru ei o cu totul altă lume, una care de pe pământ se vedea prea puțin și la care accesul venea doar odată cu moartea.
Cerul era promisiunea unui necunoscut grozav, un tărâm de joacă nemărginit pentru legende.
Cunoștințele țăranului român
Țăranii consideră stelele și constelațiunile numai după cum răsar ele, după cum sunt ele pe cer, de cu seara, la miezul nopții, și în zori, în timpul Iunie-Septembrie, și mai ales în Iulie și August, în toiul muncii agricole. Numai ciobanii mai țin socoteală și de restul anului. Iar pe stelele pe care le au ciobanii mai mult în vedere, ceilalți țărani le numesc stele ale ciobanului.
(…) Câteodată, Pleiadelor li se zice și Stelele Ciobanului, căci ciobanii observă primăvara când acele stele apun în amurg, și atunci zic că oile pot să se hrănească cu iarbă. De altfel și sătenii zic: Când înnoptează, și Găinușa e la toacă (adică la înălțimea la care e Soarele când bate toaca de seară la biserică), atunci oamenii știu hotărât că oaia se satură de iarbă. (Credințele țăranului român despre cer și stele, I. Otescu, 1907)
Calea Laptelui
La legenda cerului găsirăm o explicare ce se dă acestei fâșii alburii, care despică cerul în două cam pe la mijloc și care se vede bine și complet numai în nopțile senine și fără Lună. Vederea ei parcă, nu știu cum, te mișcă, parcă îți insuflă un fel de respect pentru cer. Îți umple inima de un fel de maiestate, pe care o simte un drept credincios când intră într-un templu măreț, unde vede o lume întreagă plină de o mută evlavie.
Această maiestate evlavioasă nu a putut scăpa poporului român. Și ca să nu fi întrevăzut in ea pe Traian, nu ar fi fost în firea și simțirea lui. De aceea el numi această fâșie alburie Troian sau Troianul cerului sau Calea lui Traian sau Drumul Robilor, poporul închipuindu-și că prin Troianul ceresc e arătat pe cer drumul pe care a venit Traian în Dacia, și că tot pe acest drum ducea el pe robii din Dacia la Roma, punându-i în cele două Care, Carul Mare și Carul Mic. (Credințele țăranului român despre cer și stele, I. Otescu, 1907)
Pământul
Țăranii nu au deloc ideea sfericității Pământului și izolării lui în spațiu, ci au asupra lui credințe care reamintesc pe ale celor vechi. Astfel pentru ei Pământul e plan sau, cum zic ei, întins ca fața unei mese, iar marginile Pământului se îmbină cu cerul.
Dedesubt pământul stă rezemat pe ceva:
Unii cred că stă rezemat pe stâlpi, care sunt în număr de trei, fiind după unii de fier, iar după alții de lemn sau de ceară. Pe acești stâlpi, chiar de fier, îi roade din când în când o zgripțuroaică bătrână de când lumea, și rosul ei produce cutremurele de pământ.
(…) Alții pun în locul zgripțuroaicei pe Iuda Iscariotul. Iar alții spun că Pământul e făcut din felurite lucruri la un loc, pe care le-a amestecat Dumnezeu și le-a pus pe apă ca să stea. El e ținut ca să nu se scufunde pe spinarea unui pește mare. Iar când se cutremură Pământul, e pentru că atunci se mișcă peștele. (Credințele țăranului român despre cer și stele, I. Otescu, 1907)
Cerul
Pentru țărani, cerul e material și mărginit acolo unde se îmbină cu pământul. El e așternutul picioarelor lui Dumnezeu. Cei mai înaintași însă în gândire recunosc că noi nu vedem chiar cerul, ci numai albăstrimea lui, căci el e foarte departe și desigur că e albastru.
În ideile lor, cerul e un pod, de la care în sus e lumea cerească și în jos e cea pământească.
(…) Unii își închipuiesc că cerul nu e dintr-o singură bucată, ci din două bucăți care se îmbină, ceea ce îi permite să se deschidă. Iar Calea Laptelui arată tocmai locul pe unde se face îmbinarea.
Cerul e locuit ca și pământul, însă nu de oameni, ci în cer locuiește Dumnezeu cu Îngerii lui și cu toți Sfinții. Și tot acolo, la Dumnezeu, cred că se duc după moarte și sufletele oamenilor. (Credințele țăranului român despre cer și stele, I. Otescu, 1907)
Stelele
Stelele sunt pentru țărani niște lumânări, dar ca un fel de candele, fiecare om având steaua lui în cer ca o candelă, după cum fiecare creștin are o candelă la icoana lui cât trăiește, sau la capul lui după ce moare. Candela unui om, cea din cer, se aprinde odată cu nașterea lui.
Și după cum e vreun împărat, sau mare dregător, sau simplu muritor, și steaua lui e un luceafăr, o stea mai mare, sau una mică-mică. Iar când omul moare, steaua lui din cer cade, adică i se stinge și candela lui din cer, cum o fi, mare, mică. (Credințele țăranului român despre cer și stele, I. Otescu, 1907)
Soarele
Pentru popor Soarele e o ființă vie și sfântă. El e un tânăr foarte frumos, a cărui față e atât de strălucitoare încât luminează Pământul. Soarele se plimbă zilnic pe bolta cerească, ca să lumineze Pământul. Și în această călătorie, el nu merge pe jos, ci călare.
(…) Când descalecă seara, Soarele mănâncă un colț de prescură și bea un pahar de vin. După ce a cinat Soarele își urmează apoi călătoria pe tărâmul celălalt pe jos, înconjurând Pământul pe la marginea lui, până ajunge iar la Răsărit, unde sosește dimineața și-și reia din nou calea din ajun.
(…) Iată și o explicație fizică a soarelui. Soarele este format din raze fierbinți și foarte strălucitoare și prin ajutorul lor el încălzește și luminează Pământul. Sau e un glob înconjurat de raze și prin puterea lui Dumnezeu ni le trimite nouă. (Credințele țăranului român despre cer și stele, I. Otescu, 1907)
Luna
Ca și Soarele, și Luna e o sfântă care luminează noaptea. În închipuirea poporului Luna este fecioara frumoasă și e sora geamănă cu Soarele. Frăția Soarelui cu Luna și faptul că aceste două corpuri cerești nu se întâlnesc pe cer a dat naștere la mai multe legende.
Soarele a vrut să se însoare cu sora Luna, dar a fost împiedicat de ceva în cele din urmă, și nunta nu s-a mai făcut, iar de atunci Luna fuge mereu de Soare, și nu se mai văd între ei. (Credințele țăranului român despre cer și stele, I. Otescu, 1907)
Utilitatea cerului
Din toate informațiile pe care le-am trecut în revistă un fapt pare a reieși cu evidență. Rolul de cronometru – care poate fi îndeplinit de oricare din constelațiile local cunoscute – este rezervat aici pe seama unui număr restrâns dintre ele.
Acestea sunt Nusceafărul de dimineață (Lucifer), Rarițele (n.r. centura lui Orion împreună cu stelele Rigel, Saiph și Bellatrix), uneori Sfredelul (centura lui Orion cu steaua Betelgeuse), Crucea (n.r. constelația Lebăda), dar mai cu seamă Găina (n.r. Pleiadele). Ea se arată a fi cel mai des întrebuințat și cel mai sigur cronometru de noapte. (Reprezentarea Cerului, Ion I. Ionică, 1944)
Constelațiile, orele și anotimpurile
Epoca de toamnă târzie e epoca la care munca câmpului e încheiată. Acum doar bărbații se duc la pădure după lemne. Dar în sat, odată cu serile lungi, se începe tot mai intensă viața socială interioară. E șirul șezătorilor. E timpul torsului pentru femei.
La acea dată încă Găina se vede tot mai mult. Acum ea este aproape tot timpul pe cerul de noapte. Ea se ridică până la meridian. (săteancă)
Iar după ce trece de el se apropie orele dimineții. Cu cât intrăm în iarnă încă, cu atât se ridică mai repede la meridian.
La epoca aceasta sătenii care pornesc înaintea zorilor sau de către ziuă cu carul cu boi la pădure, după lemne, văd măsurându-le orele matinale Nusceafărul de dimineață și iarăși Găina, coborând acum de la amiază.
Apoi seara când se duc boresele în șezătoare văd din nou Găina, de astă dată pe arcul ascendent și țin seama, după ea, pentru orele de noapte, până la vreme de întors acasă. Găina este adevăratul ornic (n.r. – ceasornic) al satului.
Vara și toamna ea indică orele de dimineață împreună cu Nusceafărul, cu Rarița, cu Sfredelul. Toamna și iarna când e nevoie, orele de seară și de noapte. (Reprezentarea Cerului, Ion I. Ionică, 1944)
Găinușa
Din Pleiade, poporul face o constelație deosebită, numită în general Cloșca cu pui, Găinușa sau Găina. Cloșca e constelația de căpetenie a țăranilor.
Unii țărani cred că cel ce va vedea răsăritul Cloștii la Duminica Mare va avea mare noroc. Și cine se scoală în fiecare dimineață în postul Sfântului Petru ca să vadă cum răsare Cloșca, acela nu va duce lipsă de nimic, având timp prielnic să-și facă toate treburile. (Credințele țăranului român despre cer și stele, I. Otescu, 1907)
Legenda cerului
La facerea lumii, cerul era foarte aproape de pământ, însă omul cum e nesăbuit din fire, nu și-a dat seama de această bunătate dumnezeiască. (…) Nesinchiseala a ajuns așa departe, că într-o zi o femeie a aruncat spre cer o cârpă murdărită a unui copil, cârpă cu care era cât pe-aci să mânjească cerul. Și atunci Dumnezeu s-a mâniat foc și a depărtat cerul atât de mult că nu degeaba zicem: departe cât cerul de pământ.
Depărtându-se cerul, câzând această nouă pacoste pe capul bietului om, și tot din cauza femeii, că de aia-i femeia poale lungi și minte scurtă, omul, pentru că nu putea pune prea mult preț pe sfatul femeii, mai ales că femeia nu-i prea pricepută decât la rele, și gândindu-se că i-ar fi fost foarte de folos povețele lui Dumnezeu, de cari simțea multă lipsă, a plecat să se ducă la Dumnezeu, urcându-se până la EL, sus în cer.
Știind că o să-i fie drumul lung, că de la pământ până la cer e mult, mult de tot, și că va avea zăbavă nu glumă până se va întoarce acasă, plecând omul și-a luat cu dânsul: carul mare cu patru boi, carul mic, candela din părete, crucea de pe biserică, fântâna din răscruci, barda, sfredelul, spințelnicul, secera, coasa, plugul și rarița, dulăul de la târlă, cățelul din curte, cloșca cu pui.
(…) Drumul pe care a mers omul se vede bine în nopțile senine și fără Lună. El se numește Calea Laptelui. (Credințele țăranului român despre cer și stele, I. Otescu, 1907)
