Δ Foto: Margaret Bourke-White / Life Archive

Paul Morand (1888-1976) a fost un diplomat și un scriitor francez în vogă în Interbelic.

Membru al Academiei Franceze (din 1968), între 1943 și 1945 Morand a fost ambasador al guvernului de la Vichy la București și Berna. Dar legătura sa cu România era mult mai veche, fiind căsătorit cu românca Elena Șuțu (născută Chrissoveloni) încă din 1927.

Scriitorul Paul Morand a publicat o bogată proză de călătorie, de pe tot pământul (de la New York la Londra și până în Indii). Francezul a fost diplomat inclusiv în Thailanda. Debutul său în volum (proză scurtă) a fost prefațat de prietenul său, Marcel Proust.

Pentru că această personalitate enciclopedică era înzestrată cu un excelent simț al observației, am ales astăzi câteva fragmente din volumul București (publicat în limba română la Humanitas, în 2015).

Paul Morand explică, pur și simplu, capitala României restului lumii – iar cartea sa e o lectură tulburătoare, fiindcă Bucureștiul interbelic pare nu cu (aproape) o sută de ani în urmă, ci, dimpotrivă, cu mult mai aproape de tristele noastre timpuri.

Δ Imagine din Bucureștiul anului 1940. | Foto: Margaret Bourke-White / Life Archive

Ochiul francezului vede în București și petrecăreții (cu damele lor), și lacheii (cu stăpânii lor), și țiganii dezrobiți (cu libertatea lor îndoielnică), și moșierii risipitori (cu marile lor averi topite pe femei și jocuri de noroc).

Iată (notă: intertitlurile aparțin redacției).

I. Ce zboruri uneau Bucureștiul de lume

Când ajungi pe aerodromul de la Băneasa, poți vedea, sub hangarele lor de beton, aparatele celor două mari companii care leagă Bucureștiul de restul Europei: Air France, spre Paris, și compania poloneză Lot, spre Mediterana sau Baltica.

Căile ferate se depărtaseră de aceste trasee istorice, în schimb rețeaua aeriană a revenit la ele, iar Bucureștiul și-a reluat locul ocupat de veacuri, la întreierea drumurilor ce leagă vestul de est, de la Viena la Constantinopole, și nordul de sud, de la Stockholm și Varșovia la Atena.

II. De ce nu este Bucureștiul un oraș dunărean

Bucureștiul ar fi trebuit să fie un oraș dunărean sau măcar legat de marele fluviu printr-o autostradă (!) sau un canal ca acela de la Versailles și lung de cinci leghe.

Dar voievozii români se temeau să facă din el un oraș de graniță, expus acelorași pericole ca Belgradul, de pildă (unul major fiind topirea zăpezii, în urma căreia fluviul se umflă aproape cu un kilometru); tot ce-și doreau aceștia era să fie cât mai departe de turci.

Prin capitală trece doar un afluent mărunt, Dâmbovița, care la rândul ei se varsă în Argeș; un brâu de lacuri și mlaștini e tot ce amintește de marele fluviu din sud.

III. De ce a ajuns Bucureștiul capitala românilor

Dar România nu s-a dezvoltat spre nord-est, poartă naturală a invaziilor barbare; spațiul ei predilect a fost Dunărea și afluenții ei, Argeșul, Oltul, Jiul, care coboară din munții crenelați, din marile păduri de brazi transilvani.

(…) Aici se află obârșia eroică a unui popor care a trebuit să aștepte aproape două mii de ani dreptul la existență.

Aici se află micurile târguri fortificate Câmpulung, Curtea de Argeș, Târgoviște, care prefigurează Bucureștiul și au fost pe rând capitale până când țara și-a găsit echilibrul, iar Bucureștiul s-a consolidat în centrul amfiteatrului valah apărat de marele arc carpatic, înconvoiat ca spinarea unui hamal turc, și sprijinit, la temelie, pe fluviul hrănitor trecut cândva de împăratul Traian, părintele românilor.

IV. Rezistând barbarilor

Un mileniu de invazii cumplite, dintre care chiar și una singură ar fi putut extermina un popor obișnuit, zece veacuri întunecate și aproape necunoscute.

În fața istoriei, românii apar cu cetăți rase de pe fața pământului, cu biserici distruse, arhive risipite, tradiții înăbușite; o epocă neagră din cele care înghit popoare dispărute pentru vecie; pentru a înțelege ceva din viața acestui popor, a trebuit cercetată limba lui, cuvânt cu cuvânt, la fel cum sunt studiate uneltele și oasele omului din paleolitic.

V. Un oraș de dansatori și dame cu deprinderi mondene

În 1806, ca să obțină postul de vistiernic, un mare boier din Valahia își vinde fiica unui general rus. Iar când generalul Kutuzov pune ochiul pe soția unui înalt dregător, acesta i-o aduce chiar el viitorului învingător de la Borodino.

Nu-i de mirare că generalul se declară, în scrisori, încântat de șederea sa în Valahia:

Iată-mă la București, printre valahi. Orașul e mare, mai mare decât orice oraș rusesc, afară de capitale. Peste tot vezi mulțimi animate, câteva dame cu deprinderi mondene, multe alte femei. Unele sunt drăguțe, altele amuzante; întâlnești și câteva rusoaice cu nasul pe sus și o mulțime de greci. Iar toată lumea asta se dă în vânt după dans.

Generalii ruși, care maimuțăreau manierele galante ale ofițerilor francezi din vremea Primului Imperiu, dădeau tonul în balurile românești.

Străinii erau primiți aici cu brațele deschise și se distrau copios. Profitând de generoasa ospitalitate a valahilor, beau și dansau până noaptea târziu; apoi servitorii îi duceau la trăsuri ținându-i de subsori, ca pe beizadele, în timp ce lachei cu torțe îmbibate cu petrol le luminau drumul.

VI. Curiosul caz al bonjuriștilor

Această poreclă bizară (n.r. – bonjuriștii) îi desemna, la București, pe tinerii dandy români întorși de la Paris și care, spre amiază, pe Podul Mogoșoaiei, în drum spre cafenea unde luau micul dejun, se salutau cu bonjour în loc de bună ziua, în amintirea salonului Grand Seize de la Café Anglais sau așa-numitului Bolevard du Crime.

Nu e o glumă: acest du-te-vino între Paris și București avea să ducă la independența românilor. După ce, mai întâi, au trezit naționalismul românesc și au încurajat ideile avansate, dar numai pentru a servi cauza panslavismului incipient, rușii au încercat apoi să înăbușe, la București, un liberalism ce-i îngrijora.

Iar tinerii români, dezamăgiți, n-au mai putut spera decât în sprijinul Franței. Făceau șaizeci de zile de drum pentru a-i întâlni pe Edgar Quinet, poetul istoric al epopeilor democratice, ori pe Saint-Marc Girardin, eroul de la Journal des Débats.

VII. Cum a văzut Morand țiganii

În acest Orient Apropiat, ei sunt Orientul extrem. Prin secolul al XIII-lea, s-au oprit pe malurile Dunării. Veneau din Egipt, din Urali? Fugeau din India invadată de Timur Lenk? (Triburile lor nomade sunt numite, până astăzi, hoarte țigănești).

În Europa au ajuns ca robi ai tătarilor. Și chiar dacă s-au răspândit până în Scoția și în New York, par să aibă o preferință pentru aceste ținuturi din jurul Traciei unde vrăjitorii sunt regi, pentru munții Transilvaniei unde aurul doarme ascuns sub pământ, pentru aceste ținuturi rurale unde oamenii simpli cântă și atunci când suferă, și atunci când sunt fericiți.

Nedespărțiți de instrumentele lor muzicale, cântă la ele cu un talent uimitor. Printr-un paradox straniu, acești nomazi care dorm la umbra căruțelor au ajuns să înalțe casele altora. Îi vezi mișunând peste tot, pe lângă schele, bărbați și femei, desculți și goi sub zdrențele lor, îndoiți sub povara cărămizilor de aceeași culoare și cu același miros de lut ars ca ei, asemenea unor șiruri de furnici roșii.

După multe veacuri în care au fost robii boierilor, au primit libertatea, acum aproape un secol, ca pe un dar îndoielnic, căci au rămas niște paria.

VIII. Pietonii ținuți în lanțuri

Bucureșteanul indisciplinat coboară la șosea fără teamă de vehicule și, ca să admire o femeie frumoasă, nu ezită să provoace un ambuteiaj.

Dar pietonii au rareori prioritate în fața mașinilor și nu ajung să le blocheze, ca la Belgrad, Sevilia sau Buenos Aires. Oricum, încurcă circulația des, iar în anumite momente, ca să nu se reverse în stradă, a fost nevoie de lanțuri de fier pentru a-i ține pe trotuare.

IX. Pe Lipscani

Explorând acest cartier, am ajuns să înțeleg ce înseamnă Broadway pentru New York și Commercial Road pentru Londra.

Cine caută origini pentru Down Town și Est End le poate găsi în aceste cartiere comerciale din Europa Răsăriteană, modelul lor fiind Lipscanii, strada negustorilor din Lipsca, chiar dacă Lipsca (Leipzig) nu mai trimite aici mare lucru.

Blănurile vândute la București sunt mai puțin frumoase și mai scumpe ca la Paris.

X. Soarta flăcăilor tomnatici

Flăcăii tomnatici din București sunt săraci.

Banii li s-au scurs printre degete: femeile și jocurile de noroc au topit marile averi ale boierilor, părinții lor. Creditul agricol i-a finanțat o vreme, apoi le-a poprit moșiile puse zălog.

Celibatarii Bucureștiului se consolează evocând zilele când ofereau dineuri fastuoase, când primeau cele mai fine licori din Cognac cu butoiul, când trufele soseau de la Paris cu Orient Expresul, iar capitala avea treizeci de baluri pe sezon.

1 COMENTARIU

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.