Celelalte fețe ale Revoluției din 1989

Vine decembrie, luna Revoluției române din 1989.

O alcătuire inseparabilă de lumini și umbre, momentul fondator al democrației noastre (care se poate constata deplin astăzi) nu a fost doar o tragedie. Ca de fiecare dată când apar mulțimi mari de oameni în împrejurări revoluționare, la răscularea românilor și-a făcut simțită prezența și comedia. Așa că revoluția noastră s-a transformat în ceea ce au fost dintotdeauna și pretutindeni revoluțiile: o tragicomedie. 

Sigur, au fost eroi și martiri și sânge a curs pe străzi, și lupta pentru libertate a fost demnă și înălțătoare și a spălat parțial rușinea de a fi îndurat național-ceaușismul, comunismul nostru original. Dar Revoluția a fost mai bogată în evenimente. Am mai scris noi, la Pixul cu mină, despre cum trecutul recent românesc poate fi văzut ca o sumă de scene ale balconului.  

Pentru a înțelege, așadar, ce altceva s-a mai întâmplat în acel decembrie 1989 în unele orașe și sate din țara noastră, ne întoarcem la lucrarea Teroriștii printre noi (autori: Grigore Cartianu, Andrei Crăciun, Cristian Delcea, Mihai Voinea), publicată la editura Adevărul Holding, în urmă cu nouă ani. 

Iată câteva din fețele tragicomice ale Revoluției din 1989.

Mulțimea a intrat în sediul Județenei de Partid și a început să fure și să devasteze. 

“Unii dintre cei pătrunși în Casa Albă (n.r. – porecla sediului) nu urmăreau decât ce ar putea să sustragă. S-au furat de toate: televizoare, covoare, inclusiv obiectele de îmbrăcăminte din cuiere. Astfel, Lucian Cristea a adus ofrandă Revoluției cojocul său de oaie. Cristea lucra, pe vremea aceea, într-un birou de la parterul Comitetului Județean al PCR. Ceea ce m-a surprins a fost faptul că, deși pereții din birouri erau decorați cu tablouri de valoare, nimeni nu s-a atins de ele”, spune revoluționarul Dan Mihăescu.

Unul dintre cei mai vehemenți manifestanți a fost Lazăr Cercel, un lăutar de etnie romă care în momentul izbucnirii Revoluției se afla în anticamera primului-secretar și aștepta să intre în audiență. Văzând că lumea pătrunde în clădire, Cercel s-a adaptat imediat situației. S-a așezat în fruntea revoluționarilor și a intrat în biroul primului-secretar Marina, pe care l-a amenințat cu un briceag și a încercat să-l arunce de la balcon.

Au fost momentele de delir ale Revoluției constănțene, momentele în care masele au reacționat instinctiv, descătușate după atâția ani de frustrări. Oamenii se treziseră cu libertatea pe cap și habar nu aveau ce-ar putea face cu ea.

În centrul Brăilei se află un monument pe care au fost sculptate în marmură numele celor care au murit la Revoluție în acest oraș. Eroii-martiri, carevasăzică. Pe bucata de marmură s-a strecurat, aproape nebăgat de seamă, și numele unui anume Iulian Lupu. O vreme, nimeni n-a știut nimic. L-au plâns și pe Lupu ca și pe restul morților.

Cu timpul însă, s-a aflat că el este omul care a cioplit în marmură numele eroilor martiri din Brăila. “Ăsta și-a trecut numele pe monument. Dar el trăiește în comuna Tescani. Un nenorocit”, spune Cristian Popescu, fostul lider al revoluționarilor din Brăila. Popescu a încercat să scoată placa din cadrul crucii în care se află, dar a fost gonit de gardieni.

Martirajul lui Iulian Lupu continuă. Chiar și el, sculptorul, mai varsă câte o lacrimă când trece prin fața monumentului pe care e trecut în lumea celor drepți. Și pleacă mai departe, gândindu-se cât e de greu să fii și viu, și mort…

În 1989, sub trista dictatură a lui Ceaușescu, Mariana Baboș era șefa curvelor din Galați. Grație unor calități indiscutabile, toată lumea o cunoștea drept Mariana-Cur-de-Fier.

Gălățenii își amintesc că, în tinerețe, fusese o curvă deosebit de frumoasă. Două generații de gălățeni au frecventat-o și nimeni n-a avut nimic să-i reproșeze. Când a venit Revoluția, Mariana trecuse de 40 de ani și, sătulă de meserie, se reprofilase în “peștoaică”. Proxenetă.

Mariana și fetele ei își făceau treaba în fața Hotelului Dunărea. Când a auzit matroana că “Ole, ole, Ceaușescu nu mai e!”, s-a dus glonț spre balconul Consiliului Județean, unde se strânsese crema orașului să preia puterea. 

Actorul Vlad Vasiliu, zis “Artistul”, a fost unul dintre miile de martori ai apelului făcut de Mariana Cur-de-Fier în centrul Galațiului, la microfon, pe 22 decembrie 1989, în jurul orei 16.00.

“Când a reușit să pună mâna pe microfon, a început să strige: Futeți-vă, fetelor, că nu ne mai oprește nimeni! E libertate, e bine! Futeți-vă! Ăsta era limbajul ei. Când am auzit așa, am luat-o la fugă, zig: Bă, dracului, e Revoluție, ne facem de tot rahatul! I-am spus: Mariana, te rog frumos, dă-mi microfonul, că trebuie să fac o comunicare importantă. Ea: Gata, eu am terminat! Îi dau cuvântul Artistului.

Și când i-am luat microfonul, am auzit de jos, din mulțime, vocea doctorului Dumitru Iușchievici: Futeți-vă, fetelor, că eu vă chiuretez! S-a auzit perfect, pentru că doctorul avea o voce puternică, de bariton. Lumea râdea și aplauda”, povestește actorul Vlad Vasiliu, colg de balcon cu revoluționara Mariana-Cur-de-Fier.

Revoluționarii din Giurgiu n-au avut parte numai de un aparat de partid care a cedat ușor. Și teroriștii au fost ceva mai blânzi decât în alte părți, ba chiar unul dintre ei s-a predat și a dezvăluit întregul plan pe care trebuia să-l pună în aplicare.

Ion Drăgan, zis “Așchie”, a trăit Revoluția ca orice marinar care se respectă: cu pletele în vânt și cu arma în mână. Unde era pericolul mai mare, acolo era și el, înfruntând aventură după aventură. Are multe amintiri din acele zile, dar mai presus de toate este o întâmplare petrecută în dimineața zilei de 23 decembrie.

“S-a primit un telefon că e un terorist la restaurantul Ancora. Omul mânca o friptură și i se vedea încărcătorul la piept. Mânca liniștit, dar se vedea. Poliția era dezarmată, noi, revoluționarii, asiguram ordinea. Și m-am dus eu, am intrat în restaurant și m-am îndreptat cu arma spre el. Ăilalți au rămas afară, mă urmăreau prin geam, să vadă ce se întâmplă”, povestește Ion Drăgan.

Nu vom ști niciodată cum a arătat într-adevăr această scenă antologică a Revoluției române, dar ni-l putem închipui pe plăpândul revoluționar giurgiuvean înaintând cu vigilență către mercenarul care își savura în liniște friptura, cu cinismul omului antrenat pentru orice fel de situație.

“Când am văzut că nu zice nimic, m-am așezat lângă el. I-am zis: Sunt evenimente în țară, fierbe lumea și ție ți se vede arma la piept. Nu te supăra, pune-o pe masă măcar! Omul a zâmbit și a zis că aștepta să vină unul la el, ca să se predea. Că el copilărise prin zonă și că fusese luat de mic la București. Mi-a povestit multe. Că o să se tragă din turla bisericii de către doi care au venit cu el. Și într-adevăr s-a tras.

El de-aia venise, să facă diversiune. Omul a scos arma, am luat-o eu și l-am lăsat să termine de mâncat, după care l-am predat la unitatea militară”, mărturisește “Așchie”.

Sunt unii care spun că Revoluție a fost doar la Timișoara, la București și în alte câteva mari orașe ale țării. Preotul Costel Balaban nu se numără printre ei. El crede că Revoluție a fost peste tot, inclusiv la el, în comuna Motoșeni, județul Bacău, și cere să i se “deie” drepturile pe care le merită.

În decembrie 1989, părintele Balaban avea 29 de ani și o parohie frumoasă în Motoșeni, localitate cu peste 3.000 de locuitori. Veștile care veneau dinspre Timișoara, începând cu 17 decembrie, l-au prins într-un moment ușor delicat. 

“Umblam cu Ajunul în perioada aceea. Cu o zi înainte avusesem un mic accident: am rămas fără frâne pe niște dealuri și m-am dus cu mașina într-o turmă de oi. Când am auzit ce se întâmplă la Timișoara, mi-a trecut supărarea și am zis că trebuie să vină și la noi”.

Părintele Balaban a aflat de la televizor de fuga lui Ceaușescu. Și-a reamintit instantaneu că bunicului său îi luaseră comuniștii calul și căruța din curte.

“După ce l-am văzut pe Caramitru la televizor, am acționat. M-am dus la dascălul meu, nea Ifrim, să vedem ce facem. Nea Ifrim, cu frică mare, căci avea 70 de ani, mă lua cu stai, ușurel!, nu prea voia, dar l-am luat pe sus și am plecat spre Primărie. 

Am intrat frumos pe ușă, că era deschisă, și ne-am dus la primar. Blând ne-am dus, nu cu ghioaga. Când ne-a văzut, zice: Ce, popo, ai venit aici ca uliul? Te împușc! Nu m-am speriat și le-am zis să plece, că s-a terminat cu ei. N-au avut încotro și au plecat acasă”, povestește părintele Balaban.