
Reconstituirea istorică realizată de Tatiana Niculescu vine să adauge tușe noi portretului regelui-playboy Carol al II-lea, care apare în culori diferite de cele cu care am fost obișnuiți.
Carol al II-lea a fost fiul lui Ferdinand I Întregitorul și tatăl ultimului rege al românilor, Majestatea Sa Mihai. A avut o tinerețe zbuciumată, marcată de scandaluri sexuale (cazul Zizi Lambrino), renunțarea la tron, fuga în Europa, o căsătorie de conveniență cu Principesa Elena a Greciei (mama lui Mihai).
De când a cunoscut-o pe Elena Lupescu, însă, în 1923, Carol – arată lucrarea Tatianei Niculescu – a fost omul unei singure mari iubiri.
Elena Lupescu, căreia i se spunea Duduia, era de origine evreiască, o origine care în contextul epocii interbelice a inflamat și mai mult spiritele în jurul tânărului domn.
Carol al II-lea s-a întors în 1930 pe tronul României, luându-i locul fiului său Mihai (care avea doar nouă ani pe atunci).
A domnit până în septembrie 1940, când a abdicat tot în favoarea fiului său, după ce România Mare pierduse deja Basarabia, nordul Bucovinei și nord-vestul Transilvaniei.
În 1947, Carol II s-a căsătorit cu Elena Lupescu. A murit în 1953 în exil, la Estoril, în Portugalia, la șaizeci de ani. Duduia i-a supraviețuit încă douăzeci și patru de ani, săvârșindu-se tot la Estoril, la 82 de ani.
Am selectat din cartea Tatianei Niculescu zece fragmente care deschid o fereastră către lumea acestor doi oameni care au marcat istoria României.
Se alintau unul pe celălalt în franțuzește: Chou și Chouchoutte.
I. Elena Lupescu s-a născut în familia unui farmacist evreu
În primii ani de viață ai Elenei, familia se mută des, dintr-o localitate în alta, după cum se ivesc prilejuri pentru deschiderea vreunei spițerii. Nicolae Lupescu se orientează mai cu seamă către nodurile comerciale unde schimburile de mărfuri înfloresc, taxele și impozitele sunt mici și afacerile se dezvoltă rapid.
Începutul secolului XX (n.r. – Elena Lupescu e născut în 1895) găsește familia Lupescu la 160 de kilometri de Iași, în județul Dorohoi, într-un târgușor în care evreii aveau de mulți ani un statut privilegiat, pentru că participaseră cândva la întemeierea așezării.
Se numea Darabani, aproape de granița cu Bucovina, provincie a Imperiului Rus, și cu Bucovina, provincie a Imperiului Austro-Ungar.
II. Întâlnirea dintre Carol și Duduia și poezii de Alfred de Musset sub clar de lună
În vara anului următor (n.r. – 1923), pe terenul de tenis al vilei Carola de la Sinaia, Elena Lupescu (n.r. – la acea dată soția căpitanului Ion Tâmpeanu) i-ar fi fost prezentată principelui moștenitor de Ionuț Plopeanu, un tânăr care studia Dreptul la Paris (Plopeanu va fi, ulterior, una dintre victimele pușcăriilor comuniste).
Carol are 30 de ani. E un bărbat înalt, zvelt, blond, cu buza cărnoasă de sus acoperită de o mustăcioară ca mătasea porumbului și cu ochi albaștri, melancolici. Uniforma de ofițer îi vine turnată.
Femeile se dau în vânt după el, fiindcă e un bărbat cultivat și inteligent, vorbește engleză, franceză și germană cu ușurință, iar în română îi plac mult cuvintele neaoșe și buruienoase. E gata oricând să-i recite unei femei ca Leny, sub clar de lună, versuri din poetul său preferat, Alfred de Musset.
O altă versiune situează momentul unei prime întâlniri dintre Elena Lupescu și Carol în aceeași perioadă, la cazinoul din Sinaia. Părul ei de culoarea aramei, ochii verzi-albaștri, care devin violet după cum cade lumina, pielea albă ca laptele și mersul studiat, unduios, nu trec nicăieri neobservate. În plus, e o femeie veselă și o foarte bună jucătoare de cărți.
IIII. Curiosul caz al apetitului sexual al tânărului Carol (n.r. – legenda spune că regele a suferit de priapism sau măcar că a moștenit apetitul sexual aparte de la mama sa, Regina Maria)
La 30 de ani, când o întâlnește pe Elena Lupescu, Carol a trecut deja prin câteva relații sentimentale, ca majoritatea bărbaților de vârsta lui.
Urmând o regulă de familie care cerea ca la 16 ani bărbații să fie inițiați erotic, Carol I ceruse medicului Carol Davila să recomande o prostituată verificată medical pentru principele moștenitor. Mai târziu, politicianul neostenit în bârfe de alcov, Constantin Argetoianu, va scrie că femeia cu greu făcuse față calibrului sexual al lui Carol. Pentru un viitor rege putea fi, la o adică, o însușire flatantă, în deplin acord cu recuzita puterii.
Totuși, ca și mama lui, regina Maria, Carol e un romantic întârziat și, încă din adolescență, un cititor pătimaș de literatură și istorie, de cărți de știință și filozofie politică, lecturi spre care îl îndreptase fostul său preceptor elvețian.
De o inteligență sclipitoare și de o sensibilitate uneori maladivă, îl interesează tot, vrea să știe tot și are un mod de a gândi care li se pare unora de-a dreptul revoluționar.
Când se îndrăgostește de o femeie, îi scrie epistole înflăcărate în franceză, presărate cu fraze englezești și cuvinte de alint românești, se dă de ceasul morții așteptând un răspuns și visează nopți la rând o atingere de mână furată pe ascuns, trăiește muzica, arta, culorile aproape dureros, frumusețea îi dă vertijuri, își plimbă iubita prin poezia romanticilor și îi face cel mai pasionale promisiuni de eternă fidelitate, fuge cu ea în lume, într-o nestinsă dorință de a fi la înălțimea strălucitoare a mamei lui și de a umple un gol sufletesc care pare fără leac.
IV. Cum îl ajuta Dimitrie Gusti pe Caroll II să aibă escapade
Răzvrătit împotriva restricțiilor de viață sexuală la care-l supune soția lui și a nelipsitelor rubedenii grecești, Carol nu are de gând să-și ascundă dragostea pentru Elena Lupescu. Cumpără la București o vilă pe numele fratelui ei, ca să aibă un loc al lor de întâlnire. Adesea rămâne cu ea de seara până în zori, urmărit de oamenii lui Brătianu.
Uneori, se văd, poate, și în casa etnologului, antropologului și profesorului de sociologie Dimitrie Gusti, cu care Carol discută proiecte de dezvoltare a satelor și organizarea de “cohorte”, “legiuni” și tabere de cercetași, în cadrul Fundației Culturale Regale Principele Carol.
Gusti se va căsători ulterior cu Elena Miletineanu, verișoară primară a Elenei Lupescu.
V. Cum se alintau Carol și Duduia
Duduii îi plac cărțile de popularizare a științei, folclorul românesc și romanele pasionale și misterioase ale lui Maurice Dekobra, un scriitor francez celebru în epocă. Ia lecții de engleză de la Carol.
Altminteri, între ei vorbesc franțuzește. Ea îl alintă numindu-l Chou. El îi spune Chouchoutte. Scumpu’ și Scumpetea sau Puiu’ și Puica…
VI. Scrisorile de dragoste
Scrisorile lui Carol către Elena Lupescu din perioada iunie-august 1930 sunt formulate în franceză și presărate cu fraze în limba română. Ici și colo apar și propoziții în engleză.
În ce o privește, urmărită ani de zile fie de agenții Siguranței, fie de ziariști, Elena Lupescu se teme și nu știe să se lase în voia scrisului.
Amestecă mult mai des decât Carol româna cu franceza, folosește uneori și expresii englezești sau germane, face aluzii pe care știe că numai el le poate pricepe sau pur și simplu joacă teatru, pigmentând scrisorile cu jelanii, exprimări de chivuță pri fantasme de roman siropos. Totul ține însă de codul lor de comunicare.
Schimbul de scrisori se face prin mesageri de încredere și se întâmplă adesea ca răspunsul la o scrisoare să fie pe drum în timp ce unul din ei o scrie deja pe următoarea. Printre mesageri se numără un anume Manfou, și singurul indiciu pentru o posibilă identificare e că era ofițer. Celălalt mesager de încredere e poreclit Țiganul.
VII. Problema identității evreiești a Duduii
Revenirea lui Carol în țară a pulverizat viața politică, fragmentând partidele în vreo 10-15 facțiuni procarliste și anticarliste.
Proiectele de țară, orientările ideologice, marile viziuni pe termen lung sau soluțiile de ieșire din criza economică par reduse la o unică problemă, care împarte opinia publică și politică în două tabere: tabăra împăcării și tabăra divorțului, tabăra soției și tabăra amantei, susținătorii Elenei, principesa Greciei și susținătorii libertății regelui Carol II.
Partidul lui Iuliu Maniu susținuse revenirea lui Carol, dar pusese de la început condiția ca întoarcerea lui să însemne și o întoarcere la principesa Elena, chiar dacă ea fusese aceea care, la îndemnurile liberalilor, divorțase.
În orice caz, anul 1930 nu se arăta deloc a fi cel mai potrivit pentru o tulburare a apelor prin expunerea publică a unei femei cu rădăcini evreiești în intimitatea regelui.
VIII. În jurul unui interviu
Alexander L. Easterman era, la începutul anilor ’30, redactor al ziarului britanic Daily Express pentru știrile internaționale și corespondent-șef de politică externă al cotidianului londonez Daily Herald.
Știrea că România, o țară semnatară de ani buni, împreună cu regatul Iugoslaviei și cu Cehoslovacia, a unui acord de cooperare economică și ajutor mutual (Mica Antantă), ia măsuri împotriva evreilor a alarmat redacțiile de pe Fleet Street.
Formată în bună măsură în baza relatărilor din presă, impresia occidentalilor despre Carol este că, pe terenul politicii, regele României este un vlăstar domnesc iresponsabil, nepriceput, cu capacitate intelectuală redusă, lipsit de viziune, un aventurier afemeiat care mai mult încurcă raporturile internaționale, stârnind când confuzie, când uimire.
(…) Ascultând argumentele regelui și înțelegându-i treptat gândirea politică, Easterman e cuprins de o mare admirație.
Toate clișeele care făcuseră deliciul presei de scandal internaționale ani de zile, portretul de plaboy regal, care sporise tirajele ziarelor, zvonurile despre viața lui desfrânată, încurajate adesea de la București, expuzarea din Anglia cu ani în urmă și defăimarea lui la curtea fostului rege George V se prăbușeau sub ochii jurnalistului, care avea suficientă experiență ca să nu se lase păcălit de aparențe.
Regele fusese atât de prietenos, de direct și de deschis pe parcursul conversației lor, încât, luându-și toate precauțiile de politețe și diplomație, Easterman nu se poate abține să nu-i pună și întrebarea cea mai delicată:
“Se spune, atât din România, cât și din străinătate, că o anumită doamnă din anturajul dumneavoastră intim joacă un rol de o importanță covârșitoare în politica din România și exercită asupra Majestății Voastre și a conducerii statului o certă influență…”
Atinsese coarda sensibilă. Exasperarea lui Carol în legătură cu acest subiect e atât de mare, încât întrebarea îi provoacă o izbucnire de mânie: lovind cu pumnul în masă, se apleacă spre interlocutor și, pierzându-și cumpătul, îi strigă într-o engleză marcată limpede, de data aceasta, de accentul german:
“E o minciuna sfruntată! Un fals desăvârșit! Doamna Lupescu nu ia și nu a luat niciodată parte la deciziile politice. Nu are nicio influență asupra lor. Cât despre influența ei asupra mea… Toate astea sunt prostii!”
IX. Renunțarea la tron în favoarea lui Mihai
În noaptea de 3 spre 4 septembrie, ferestrele Palatului Regal rămân luminate până în zori. Seara, sergentul de la poarta Palatului fusese atacat și rănit cu un foc de armă. Regele, Duduia, tânărul Mihai auzeau afară păcănitul caracteristic pistoalelor Mauser de fabricație germană.
Au loc atacuri eșuate la Palatul Telefoanelor și la sediul postului național de radio. Timp de câteva ore, comunicațiile sunt întrerupte Din câteva orașe din țară vin vești că legionarii au atacat autorități locale și au ocupat sedii ale unor instituții de stat.
“Parcă ceva mai puternic decât voințele noastre năștea evenimentele”, își amintește peste ani Elena Lupescu. În timp ce Carol crede că se mai poate ajunge la un compromis (n.r. – cu legionarii), Duduia începe pregătirile de plecare.
Cu toții știu că e o plecare pe termen lung. Ernest Urdăreanu (n.r. – peste ani, familiei Urdăreanu va rămâne averea Elenei Lupescu) e trimis să supravegheze selecția și împachetarea obiectelor din vila ei, iar ea se ocupă de bunurile lui Carol de la Palatul Regal.
Regele încă mai speră că are armata de partea lui și, călcându-și pe inimă, îl cheamă la palat pe generalul Antonescu, în care nu are încredere, dar despre care știe că se află în bune relații și cu legionarii lui Horia Sima, noul conducător al Gărzii de Fier, și cu Iuliu Maniu și Dinu Brătianu.
Guvernul Gigurtu își dă demisia, iar generalul preia frâiele statului. Spre surprinderea regelui, manifestațiile din stradă nu numai că nu se domolesc, dar par să ia avânt, iar o bună parte a ofițerimii se dovedește a fi de partea Gărzii de Fier.
Antonescu cere atunci puteri depline, “prin care el devine complect stăpân pe țară, eu rămânând un simplu figurant, cu drepturi mai mult decorative”, notează Carol în jurnal cu mocnită revoltă, asistând neputincios la o situație care se deteriorează de la o oră la alta.
X. Moartea Regelui în exil
Într-o după-amiază de aprilie a anului 1953, abia întorși acasă după o ieșire în oraș, regele și Duduia sunt alarmați de o durere pe care Carol o simte sfârtecându-i parcă pieptul și brațul stâng. E chemat de urgență un medic.
Duduia a intrat în panică. Sesizându-i îngrijorarea, regele îi cere medicului să se ocupe de ea mai întâi. Lui parcă i-a trecut durerea. În timp ce doctorul căuta s-o liniștească pe ea, regele, scoțând un icnet, se stinge “prăbușit într-un fotoliu, cu ochii larg deschiși, minunații lui ochi albaștri, acum fără strălucire”.
Doctorul încearcă să-l readucă la viață, dar e prea târziu. Îngenuncheată lângă Carol, Duduia îl roagă plângând să n-o părăsească. “Câteva zile am fost pe altă lume, parcă înnebunisem”, avea să-și amintească.
Apoi, după ce îl îmbracă “într-un costum închis, în dungi”, îi taie cu o foarfecă o șuviță de păr, șoptindu-i pierdută: “Adieu, amour de ma vie”.