Foto: Joe Mabel

Maia Morgenstern a publicat, la editura Litera, o carte. Se numește „Nu sunt eu”. Este un jurnal intim al actriței din ultimii ani (începând cu 2014), în care se împletesc memorii despre cele ce-au fost și observații despre cele ce sunt. 

Vulnerabilă și curajoasă, Maia Morgenstern deschide sertarul cu amintirile ei cele mai dragi, dar și cele mai dureroase. 

„Nu sunt eu” e autobiografia actriței – dar e și mai mult decât atât.

Ca de fiecare dată, vă recomandăm să citiți întreaga carte din care, la Pixul cu mină, am extras doar câteva pasaje.

Credeați că știți cine este Maia Morgenstern? S-ar putea să aflați că nu știați aproape nimic.

12 aprilie 2014

„Tatăl meu, Aaron Morgenstern, a dispărut. Într-o zi a dispărut, pur și simplu. L-au ridicat de pe stradă. Nimeni nu a mai știut nimic. Era în timpul războiului. Pe mine și pe mama ne-au deportat în Transnistria. 

Cea mai mare durere a mamei mele – bunica ta, Estera-Leah – a fost că soldații i-au aruncat scrisorile în râu. Scrisorile de dragoste ale soțului ei – bunicul tău, Aaron Morgenstern.

Mama mi-a spus că ea nu ura pe nimeni. Nu dorea răul nimănui. Dar nici n-a putut uita vreodată atrocitățile pe care le-a trăit.” (Dusea, tata)

Să nu uiți, asta am învățat eu de la tata. Să le povestești copiilor.

Să nu urăști. Asta mi-a transmis bunica.

Să le transmit trecutul generațiilor care vin. Iată moștenirea mea.

19 noiembrie 2015

Dacă aș fi avut talent, tare mi-ar fi plăcut să scriu o poveste. Pardon, un eseu, că așa e la modă. Ba nu, cel mai bine o piesă de teatru… deși d-acu’ o să cam dispară și spațiile neconvenționale, că doar alea convenționale sunt sigure. Mda, tot o piesă de teatru ar fi mai potrivită… 

Subiectul: tata stând de vorbă cu prietenul lui cel mai bun, domnul Nuri. Nuri Negimi. În Mangalia anilor ’70. Și mama chinuindu-se cu descâlcirea bețelor de cort, cu plodul miorlăit și bolnăvicios care eram, cu termosul, cu colacul și cu găletușa cu nămol.

Și domnul Morgenstern, cu domnul Nuri Negimi, discutând la nesfârșit, dezbătând, completându-se reciproc. Despre Biblie, Tora și Coran.

26 decembrie 2016

„Nes gadol haya poh” („O minune mare s-a petrecut aici”) – iată primele cuvinte ale cântecelor cu care copiii întâmpină sărbătoarea de HANUKA! 

„O, ce veste minunată!” – încep copiii să colinde de Crăciun. Minunat, copii! Minunat! 

11 octombrie 2017

M-am născut în anul 1962. La șase ani, m-au dat la școală.

În clasa a patra, am învățat despre Vasile Roaită. Un erou. Pozitiv. Comunist. Un martir. Sacrificiul suprem. Chiar rănit de moarte, sub gloanțele agenților Siguranței – ăia răi – el nu și-a descleștat mâinile de pe sirenă. Sirena lui Vasile roaită chema muncitorii la grevă. La extemporal am luat 10.

Scriam și plângeam. Scriam. Spitalul de lângă noi se numea “Vasile Roaită”. Și raionul.

Și au trecut niște ani. Nu se mai vorbea de Vasile Roaită ca despre un erou. Nu se mai vorbea despre Vasile Roaită. Au schimbat și numele spitalului. Și nu mai erau raioane, ci județe.  Am luat șapte în teza de la Istorie.

28 decembrie 2018

Amos Oz. L-am iubit și prețuit cu adevărat. Am învățat istorie și omenie citindu-i cărțile. Și le-am citit pe toate. Pe toate cele traduse în limba română.

Am vibrat estetic în fața măiestriei literare, am plâns pe înfundate, regăsindu-mi frânturi din istoria personală. Am râs cu hohote, pentru că are un umor nebun. Și un curaj pe măsură. Curajul de a face haz de necaz. Curajul de a râde de propriile defecte. Umorul de a ironiza păcatele, greșelile, derapajele, decalajele. Ale tale și ale altora. Curajul de a iubi: vecinul, aproapele, sinele. Are. Are. Are.

Mă doare sufletul. (n.r. – pe 28 decembrie 2018 a murit Amos Oz)

11 iulie 2019

Mirosul de ziare, amestecat cu aromă de cafea la ibric. Un colț de umbră și răbdare. Aștepți să treacă arșița amiezii și setea ți-o potolești cu pepene. Verde. Sau roșu. Sau galben. Sau cu dungi.

Tata avea răbdare. Și citea ziarul. Aștepta. Mă aștepta. Trebuia să-mi leg singură șireturile. Oricât ar fi durat, el aștepta. Nu mă grăbea, nu mă certa. Nu mă descuraja, dar nici nu făcea el nodul sau fundița în locul meu. Și nici pe mama n-o lăsa.

La descălțat mergea mai simplu… Le zvârleam din picioare. Sau trăgeam de șireturi până se făceau noduri. Dar după aceea, tot eu trebuia să le desfac. Și iar… răbdare. Lacrimile și foarfecile nu ajutau la nimic. Nu cu Dusea. Cred că mi-a folosit.

Acum am (avem cu toții, mari și mici) încălțăminte cu arici. Merge mai repede.

Da’ știu și eu?!

25 februarie 2020

Dusea Morgenstern – tata – nu știa să râdă. Pur și simplu, nu știa. Se îneca la propriu, își pierdea răsuflarea când îl făceam eu să râdă. Îi mai spuneam întâmplări vesele, îl mai imitam în toată sobrietatea (chiar tristețea) lui, când m-am făcut eu artistă comică. Bancuri nu accepta.

Cu greu accepta că poate să fie vesel, să râdă la poantele mele, dar n-avea încotro: îi provocam râsul. Râsul în hohote, pe care nu îl cunoscuse. Sau pe care nu și-l amintea.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.