Vă propunem – la Pixul cu mină – să ne întoarcem la una dintre excelentele cărți apărute în ultimul deceniu: „Umbrele Paradisului. Scriitori români și francezi în Uniunea Sovietică”, de Angelo Mitchievici.
Volumul lui Mitchievici, prefațat de Vladimir Tismăneanu, se ocupă de un subiect prea puțin studiat: ce au văzut scriitorii români și francezi în Uniunea Sovietică.
Lucrarea nu are în vedere doar scriitori care au pus propriu-zis piciorul în URSS (precum Panait Istrati, unul dintre primii dezvrăjiți de utopie), ci și autori care au frecventat Uniunea Sovietică doar la nivel de idei, meditând asupra transformărilor de la Sankt Petersburg și Moscova.
Unul dintre ei: Emil Cioran.
Cunoscut ca filosof, autor de eseuri, sceptic, nihilist, precum și pentru rătăcirile sale ideologice de extremă dreaptă din tinerețe (principalul cap de acuzare fiind acea laudatio indimenticabil făcut „Căpitanului” Corneliu Zelea-Codreanu, liderul legionarilor), Emil Cioran a reflectat îndelung și asupra revoluției bolșevice și a lui Lenin.
Ce a avut Cioran de spus despre această tulburătoare răsucire de destin a rușilor în secolul XX se poate citi în „Schimbarea la față a României”. Sperăm, de aceea, să lecturați integral și cartea lui Angelo Mitchievici, precum și să revizitați „Schimbarea”, care, în definitiv, încearcă să răspundă la întrebarea „cum ar putea, după milenii de absență, să intre în sfârșit și românii în istorie?”.
Când a scris această carte, Cioran avea doar douăzeci și cinci de ani. Scriitorul a murit la Paris, pe 20 iunie 1995. În curând se vor împlini douăzeci și șase de ani de la marea sa trecere.
Pentru acest text am folosit fragmente din volumul lui Angelo Mitchievici publicat la editura Humanitas în 2011.
Iată câteva rânduri despre Cioran și fascinația pe care i-a provocat-o patosul bolșevic.
NEAJUNSUL MODELULUI FRANCEZ
Deși admiră modelul cultural francez, Cioran nu optează pentru el, deoarece eufemizează estetic vitalismul de care are nevoie o cultură tânără, opunându-i modelul cultural german, ca fiind unul al geniilor care irup într-o mare de barbarie, care se realizează tragic.
Defectul culturii germane stă în mesianismul său localist, parohial. Or, pentru Cioran, adevărata legitimare se realizează prin exportul propriului mesianism, trăirea sa la o scară universală, ceea ce în tipologia călătoriilor propusă de Tzvetan Todorov ar constitui tipul asimilatorului, bazat pe universalitatea propriei sale culturi, colonizându-l pe celălalt oricare ar fi el.
Spiritul francez se exersează în eleganța saloanelor, este speculativ, digresiv, educat, dar în același timp civilizat prin civilizație. Cioran caută însă elementul revoluționar fondator, în cultură, cel care distruge ordinea și încalcă regula, și nu cel care o instaurează.
În Un trecut deocheat sau Schimbarea la față a României, o excelentă analiză a derapajelor totalitare ale tânărului Cioran, Marta Petreu pune în circulație iraționalismul ca numitor comun al elogiului pe care Cioran îl face atât militarismului german, avându-l ca exponent pe Hitler aflat în plină ascensiune în 1933, când Cioran vizitează Germania cu o bursă Humboldt, cât și revoluției bolșevice, avându-l ca exponent pe Lenin, căruia filosoful român îi concede viziunea corectă asupra industrializării rapide a Rusiei prin punerea „la teasc” a propriului popor.
TÂNĂRUL CIORAN ȘI FASCINAȚIA FAȚĂ DE MODELUL RUSESC
Și Rusia, în accepția lui Cioran, pornește de la zero pentru a face totul într-un timp extrem de scurt. Și Rusia suferă de „plaga” bizantinismului, cu efect retardant, care face un aliaj bizar pentru ruși cu tradiția orientală, asiatică, iar pentru români cu cea latină.
Cu excepția Germaniei naziste, Rusia se constituie în adevăratul model pentru România și pentru că a reușit de pe o poziție de inferioritate să escaladeze și să elimine decalajul, să se impună în cultura europeană și chiar să o bulverseze.
„Dacă România vrea cu adevărat să-și croiască un drum în istorie, țara de la care poate învăța cel mai mult este Rusia. Întreg secolul al XIX-lea, rușii au frământat, până la obsesie, problema destinului lor. Și deodată cu chinul lor teoretic, Rusia a pășit efectiv în istorie, pentru ca prin revoluție să se fixeze în centrul ei.
Gândirea religioasă rusă, slavofilismul și occidentalismul, nihilismul, narodnicismul etc., toate s-au învârtit în jurul misiunii Rusiei (…). Este mai mult decât evident că Rusia a fost sortită unei meniri monumentale în lume. Tot secolul al XIX-lea rusesc vădește o conștiință turburată și profetică, o adevărată istorie mesianică.
Orice popor care intră în istorie când celelalte sunt la maturitate suferă de un dezechilibru, provocat de inegalitățile de nivel istoric. Rusia se năștea la viață. După ce dormise – întocmai ca România – secole întregi. Nu i-a rămas altceva de făcut decât să ardă etapele.
(…) Plaga mare a Rusiei – ca și a României – a fost tradiția bizantină, suflul spiritualității bizantine, care altoit într-o cultură streină devine anchiloză, schematism abstract, iar pe plan politic și cultural, reacționarism organizat” (Cioran, Schimbarea la față a României, Editura Vremea, București, 1936)
TÂNĂRUL CIORAN ȘI „AGRESIUNEA CU STIL”. PLUS: DE CE CITESC ROMÂNII DOSTOIEVSKI?
Cu alte cuvinte, Rusia lipsei de măsură va deveni o măsură a ascensiunii sau a decadenței națiunilor europene, va măsura succesul sau eșecul și va desena noile linii de predicție.
Cioran nu pune însă succesul Rusiei pe seama revoluției, ci pe Rusia ca „fenomen uman și destin istoric”, filozoful nu este atras în mod special de modelul politic, de noul totalitarism, ci de nivelul pasional al întregii întreprinderi, nu de omul nou, omul sovietic, ci de „complexul rusesc”, lucrând la scara tipurilor, a condensării reflexelor mentalitare, a acțiunii politice și direcțiilor culturale ca fapte de stil, sau ceea ce Cioran numește agresiune cu stil.
În acest fel, pentru Cioran nu contează atât proiectul sovietic, cât cariera mesianică a poporului rus, vertijul afectiv transformat prin alchimia pasiunii în fapt de cultură. Termenul-cheie în acest caz este isteria, manifestarea febricitată, de o maximă intensitate, a vitalității necontrolate focalizate într-un atac.
Cioran încearcă o raportare „culturală” a României la Rusia. Ce anume din sufletul românesc ar putea corespunde sufletului rus? Cioran realizează limitările sufletului românesc, limite care nu-l califică pentru o experiență de aceeași anvergură cu cea rusească.
„Cum se explică totuși că nu este țară în care literatura rusă să se fi bucurat de o circulație mai generală? Să ne fi mânat oare golul nostru înspre complexitatea sufletului slav, cu toate atracțiile unei compensații sau oare capriciul nostru să fie flatat, în analogiile lui exterioare, cu iraționalul psihologiei rusești?
Cineva spunea că românii iubesc romanele lui Dostoievski numai pentru dezmățul din ele. Într-adevăr, capriciul exterior și complexitatea de suprafață, atât de specifice sufletului românesc, sunt furate numai de teatralul dramei rusești, numai de aparența tragediei interioare.
Românii au desigur mai puține luminișuri decât francezii, dar ascunzișurile lor sunt departe de a-i apropia de firea turmentată a rușilor. Dezmățul este climatul natural al României” (Emil Cioran, Schimbarea la față a României, Editura Vremea, 1936)
ELOGIU LUI LENIN (ȘI LIMITELE ACESTEI ADMIRAȚII)
Rusia reprezintă o criză, un impas, un virus, un deranjament nervos al organismului, isterie, psihoză, confuzie, o manifestare violentă, emfatică etc… toate aceste asocieri pentru Cioran devin elocvente pentru a măsura lipsa de măsură cu valoare ontologică.
(…) Pe Cioran îl preocupă adaptarea anvergurii proiectului bolșevic la scara geografică și mentalitară a României și modalitățile prin care se poate produce o „trezvie” a conștiinței unei națiuni ca aceasta să-și joace oportun rolul istoric.
„Este un merit definitiv al revoluției rusești de a fi creat în țara cea mai reacționară, pe ruinele celei mai sinistre autocrații, o conștiință industrială, cum, în nota ei unică, n-a mai cunoscut istoria. Lenin, care a fost un pasionat și un fervent al industrializării, dorind până la manie electrificarea Rusiei, a înțeles, cum niciun revoluționar, condițiile accesului la putere a unei națiuni.
Și pentru ca Rusia să devină o mare putere, Lenin a făcut mai mult decât toți reprezentanții sfintei și tristei Rusii, minus Petru cel Mare. Acela care crede că pricepe problemele viitorului României, fără a fi studiat cu simpatie antecedentele și realizările revoluției ruse, este prada unei mari iluzii.” (Emil Cioran, Schimbarea la față a României, editura Vremea, 1936)
Cu tot elogiul lui Lenin, discursul lui Cioran nu capătă accente bolșevice. Filosoful român vede în Lenin liderul providențial capabil să facă justiție socială optând nu pentru războiul între națiuni, ci pentru războiul între clase pe care-l reprezintă revoluția, și mai ales prin partiția maniheistă a societății în bogați și săraci și apropiata răsturnare a raportului de forțe, nejustificat numeric, printr-o dictatură a proletariatului, ca dictatură a săracilor a căror „prezență orbitoare” o anunță.
Oroarea lui Cioran față de proprietate și proprietare se întâlnește astfel cu proiectul bolșevic al dizolvării proprietății private în magma posesiei colective, nediferențiate și al „urii de clasă” care constituie legatul antiburghez al revoluției proletare.
TÂNĂRUL DIN BIBLIOTECĂ ȘI FASCINAȚIA BRUTEI
Obsesia lui Cioran este naționalizarea proletariatului și revoluția proletară care să desființeze inegalitatea dintre clase, practic să elimine burghezia, văzută într-o țară a crizelor parlamentare drept inamicul numărul unu.
Lenin oferă modelul de dictator luminat al unui imperiu constituit din anexări repetate de teritoriu în urma unor invazii; în fond „tătarul” Lenin, educat în spiritul strategiilor militare moderne ale lui Clausewitz, îl imită astfel pe hanul mongol, pe Ginghis-Han.
În ce fel se potrivește acest lucru cu edificarea unei noi civilizații este foarte greu de spus, numai că recursul la barbaria dirijată reprezintă pentru Cioran o soluție mai bună decât o evoluție democratică, o consolidare a instituțiilor și o politică externă bazată pe realitatea unor vecinătăți ostile.
Cioran înțelege agresiunea ca un mijloc eficient de legitimare, uitând faptul că România Mare era rezultatul unui concurs favorabil de împrejurări, al unei activități diplomatice intense, a unei negocieri între și cu marile puteri și nu doar al unei voințe politice de sine stătătoare.
Oricum, filosoful român, ca mulți intelectuali admirabil formați în biblioteci, altfel burghezi cuminți, suferă de un sindrom tipic: fascinația brutei.
