Cochilia melcului. Ce a văzut la ei Mircea Cărtărescu

Chiar în debutul acestei cărți de două sute șaptezeci și două de pagini, Mircea Cărtărescu plasează câteva rânduri într-un colț de pagină altminteri goală. Negru pe alb. Un motto.

„Nu sunt în stare să-mi bat singur inima: altcineva o bate pentru mine. […] Nu-mi scriu eu cărțile: ele cresc din mine cum crește cochilia din trupul melcului”, notează începutul cărții. Cititorul are deja dreptul să fie intrigat.

Volumul e intitulat „Creionul de tâmplărie” și a fost publicat la Editura Humanitas în anul 2020.

Este o carte vie, nimic nu e artificial în paginile sale – totul e melancolie, și totul e frumos pentru că e adevărat. 

Este o carte în care e vorba despre literatură și, mai ales, despre cum i-a întâlnit (fie și doar citindu-i) Mircea Cărtărescu pe unii dintre prozatorii și poeții care au scris, totuși, istoria literaturii române.

Vă recomandăm, ca de fiecare dată, să căutați cartea și să o citiți. La Pixul cu mină v-am selectat doar câteva fragmente, ca să vă faceți o idee ce pierdeți necitind-o.

În armată l-am întâlnit pe Mircea Dinescu. Comandantul unității, lent-colonelul Boboc, era un original de felul lui. Îi plăcea să aibă musafiri de toate felurile. Nu trecea săptămână să nu se-ncingă câte-un chiolhan la popotă. De fapt, întindea mese de câte ori sosea în unitate vreun superior (meteahna cu nea Boboc era gradul său foarte mic: orice pârlit de colonel aflat în trecere putea spăla pe jos cu el). 

(…) Cum trebuiau bifate și niscai evenimente culturale, o dată pe an erau invitați scriitori, mai locali, cât de cât. Nu știu ce oameni importanți a născut Feteștiul, dar la o aruncătură ceva mai zdravănă de băț era Slobozia, așa că invitarea lui Dinescu a fost naturală.

Înainte să vină în vizită tovarășul poet (cum i s-a zis tot timpul), ni s-a făcut, nouă, filologilor de la termen redus, un amplu instructaj. Sub niciun motiv nu trebuia să scoatem vreo vorbă. Vreo doi dintre noi au primit pe hârtiuțe întrebări pe care, la un semn discret al locotenentului nostru, Burnaru Vasile, trebuia să le punem poetului: ʺCând ați început să scrieți?ʺ, ʺDe unde vă vine inspirația?ʺ etc.

În fine, tovarășul poet s-a arătat, însoțit de nea Boboc. Ne-am ridicat în picioare. Aveam pe-atunci 19 ani, deci Dinescu trebuie să fi avut 24. Purta un pulovăr de mohair verde și arăta afurisit de prosper. Era deja faimos, ʺcopilul teribil al poeziei româneștiʺ. Era însoțit de o fată foarte elegantă. Mai târziu mi s-a spus că ar fi fost poeta Daniela Crăsnaru. Din anonimatul nostru prăpădit și chinuit, din bocancii noștri ce ne făceau răni, din izmenele noastre găurite ne uitam la ei ca la două făpturi din altă lume…

După ce invitații s-au așezat, nea Boboc a scos din buzunar o foaie de matematică și-a început să citească de pe ea o modestă producție proprie. Începea cu versurile: ʺDragi poeți din București,/ Ați ajuns iar la Fetești… ʺ, și a ținut-o tot așa vreo douăzeci de minute bune. Dinescu a citit și el o poezie prin strungăreața sa cât strâmtoarea Bering și după acest ʺmoment poeticʺ am fost încolonați și trimiși pe arătură ca să ne băgăm mințile-n cap…

Pletele și geaca de piele a lui Nedelciu mergeau foarte bine în atmosfera barului (n.r. – Havana Club din București), dar contrastau ciudat cu felul lui de a vorbi, cu seriozitatea lui lipsită de orice afectare. Era tot numai inteligență, când copilăroasă și când brutală.

Mă surprindea mereu prin puterea lui de a îmbina sofisticarea intelectuală extremă cu un fel de frustețe rustică, și de a întrerupe mereu câte o idee înaltă cu o aluzie obscenă sau un banc. Am avut atunci numai intuiția unui nou tip de intelectual, deosebit de clasicul șoarece de bibliotecă, o alianță de James Dean – da, cu el semăna, de fapt, cel mai mult Nedelciu pe atunci – și (știu eu?) Nabokov. 

Mai târziu, aveam să aflu că Nedelciu venea de la țară și că multă vreme și-a petrecut vacanțele la Fundulea, legând la vie și săpând pământul. Cred că forța și bunul simț tipic țărănești s-au echilibrat întotdeauna în el cu intelectualitatea și au produs împreună scrierile lui deopotrivă realiste și textualiste. În acest echilibru stă, poate, valoarea lui ca prozator.

Iar ultima dată când l-am văzut a fost la sfârșitul primăverii lui 1999, când am fost la el acasă. Era în fotoliul pe rotile și vorbea mereu la telefonul care suna neîncetat. La felul cum acum mi-e imposibil să cred că Mircea a murit (nu e deloc o frază-clișeu, ci pura realitate), pentru că el a fost mereu cel mai viu dintre noi, n-am putut crede niciodată în imobilizarea lui într-un cărucior. Păi el era mereu pe drumuri, mereu alerga în toate părțile, încât te-ntrebai când mai are timp să scrie. În cărucior părea mereu că doar se odihnește un pic, ca să se ridice în clipa următoare.

(…) O ultimă amintire. Suntem în centru, la o terasă de pe lângă Inter, bem bere la halbă, eu am vreo 22 de ani, el vreo 28 și plănuim să mergem undeva în munți. Suntem extrem de serioși, stabilim traseul, logistica, deși știu prea bine – și știe și el probabil – că noi doi n-o să plecăm niciodată împreună undeva, că suntem total incompatibili, că eu voi fi mereu complexat de inteligența și forța lui, iar el, plictisit de veșnicele mele tăceri.

Dar stăm cu capetele aplecate asupra unei hărți, și deasupra noastră fâlfâie în vânt copertina de la Société Générale, și e un soare puternic de primăvară, și noi suntem încă foarte tineri…

Unul dintre poeții uitați pe nedrept, după ce în timpul vieții a avut o bună imagine și a făcut mult bine, este Florin Mugur. Acest scriitor infirm, suferind, cu o soție care timp de zece ani a făcut dializă, acest om care se bărbierea la frizer, pentru că mâinile-i tremurau permanent, a fost unul dintre oamenii pe care i-am iubit cel mai mult și care-au rămas pentru mine vii și puternici în amintire. 

L-am întâlnit la cenaclul meșteșugarilor pe care-l ținea de ani de zile, iar apoi, pentru că-i plăcuseră poeziile mele citite acolo, am continuat să ne vedem, la el la birou, la Editura Cartea Românească, unde eu tocmai debutasem în volum. Plecam uneori amândoi deodată, pe jos, prin primăvara bucureșteană, către locuința sa de lângă Mitropolie. Vorbeam mult pe drum, știa multe despre lumea literară, dar nu bârfea pe nimeni, niciodată.

De altfel, sunt greu de imaginat bunătatea și înțelepciunea acestui om greu încercat de viață. Și mai greu de înțeles era pentru mine optimismul lui, faptul că era mereu cu zâmbetul pe buze, cu un fel de fericire extatică pe chipul care, de multe ori, totuși se crispa de durere. Mugur era un om ʺfericit în nefericireʺ, cum l-a descris Max Brod pe Kafka. 

Se zicea despre el că e fricos, că se teme și de umbra lui, că ține foarte mult la postul său de la editură. Nu știu cum era cu alții. În ceea ce mă privește, știu sigur că a apărat cărțile mele, în calitate de redactor, cu o energie extraordinară.

Am fost martorul discuțiilor lui cu cenzorii (ascuns, într-una dintre împrejurări, rocambolesc, într-o cameră de la etaj a editurii, de unde se auzea totul), am asistat uimit la spectacolul pe care omulețul acesta ce șchiopăta și tremura tot îl dădea ca să-i îmbuneze: le cânta versurile, îi ducea cu vorba, schimba subiectele de câte ori deveneau primejdioase, nu se lăsa până nu obținea aprobarea cărții.

Fiindcă știa că, la fel ca milițienii cu amenzile, cenzorii aveau normă la pagini tăiate din cărți, nu o dată Mugur m-a îndemnat să bag în manuscrise pagini pe care nu le doream, de fapt, ca să poată renunța, la o adică, la ele și cartea să treacă. Stratagema asta simplă mi-a salvat zeci de pagini din volumele de versuri pe care le-am scos cu Mugur până în 1989.

După ce sunai la ușa lui, auzeai un fel de țopăit venind din fundul apartamentului, foarte bizar dacă nu fuseseși prevenit din vreme. Țopăitul dura mult, cineva se apropia parcă sărind într-un picior, cu mare greutate, de holul de la intrare. Gâfâitul ființei de dincolo de ușă parcă o curba înspre noi și în sfârșit o făcea să se dea larg la o parte. În prag apărea un om incredibil de chinuit și de bolnav, în pijama cu dungi, umflată de un pântec enorm.

În ciuda luptei pentru aer din plămânii săi, la capătul țopăitului într-un picior (pe când celălalt, și parcă și o mână, atârnau paralizate) bătrânul zâmbea larg în barba albă, nerasă de zile-ntregi, cu singurul dinte, galben și strâmb, rămas în toată gura. Îl urmam în sufragerie, unde două femei, una devastată de vârstă, cealaltă încă frumoasă și plină de bunătate, se îngrijiseră să-ntindă o masă opulentă. Oaspeții uitau însă adesea să mai mănânce.

Căci acel bătrân cu corneele galbene, stângaci ca o focă pe uscat, devenea altul din momentul în care se planta pe scaun. Din acel moment nici nu se mai ridica toată noaptea. Și tot din acea clipă începea să vorbească, și vorbea până dimineața. Foarte rar aveai loc să mai vâri și tu vreo deșteptăciune îndelung ticluită, în magma compactă de cuvinte revărsate val după val de Paul Georgescu asupra comesenilor.

S-a dus și bietul Nino Stratan, poet pe care l-am iubit și de care mă leagă cei mai frumoși ani ai vieții mele. De-a lungul a peste două decenii, nimic n-a putut zdruncina admirația mea pentru inteligența lui extraordinară prin care strălucea printre noi în tinerețe, ca și pentru talentul său sofisticat și rar de microfizician al cuvintelor.

Chiar și când s-a-nșelat asupra mea, eu nu m-am înșelat asupra lui, chiar și când m-a detestat am continuat să-l iubesc, și am scris despre el întotdeauna cu egală și constantă căldură.

Nimeni, într-adevăr, nu mi s-a părut vreodată mai inteligent decât Nino. Diabolic de inteligent, maladiv de inteligent, poate, junele poet din Facultatea de Litere de la sfârșitul anilor ʹ70 îi fascina, în orice caz, pe toți. A fost unul dintre primii colegi pe care i-am remarcat: înalt, voinic și suplu, purtând plete și mustață de haiduc, cu un cojocel mereu strâns peste pulovăr, cu ceva neliniștitor în ochi, Nino avea un aer de lider, de șef de generație.