“Combinatia” lui Dan Sociu: alcool, speranta, Dumnezeu

Il gasiti in toate antologiile de poezie contemporana, e baiatul care scrie simplu si percutant despre betie, dragoste, despartiri, fantasme sau despre lucruri mult mai banale din viata. Are mai multe carti de poezie si romane in biografie, plus cateva premii importante. E un scriitor tradus si citit, dar nu isi face vreun titlu de glorie din asta. Nu e nici boem, nici popular, ar vrea sa traiasca din scris, dar fara „sa o arda deferent pe la evenimente cu toti basitii”, oricum stie ca tot ce e pe val azi, maine va fi sub val.

E atent la tot ce se intampla in jurul, il doare migrarea romanilor care desface casnicii si familii, are cate un vis domestic si uneori, foarte rar, ar vrea sa mai bea, doar pentru senzatia aia misto in care uiti tot si iti permiti tot ce e nepermis altfel. Alcoolul l-a ajutat sa agate gagici si sa scrie versuri bune, pe urma i-a stricat casa si viata si l-a bagat in spital de unde nu credea ca mai scapa. A iesit viu, a reinvatat sa traiasca si deodata rutina vietii a devenit fermecatoare.

Are 34 de ani, e poet, prozator si jurnalist si il cheama Dan Sociu.  Pe 20 septembrie a aparut cel mai recent roman al sau – „Combinatia”. Iar in octombrie a fost publicata ultima carte de versuri, “Poezii naive si sentimentale”.

 

ALCOOLUL. „Doamne, da-mi puterea fustei scurte”

Sociu, stand pe o canapea intr-un atelier al unui amic artist, membru MISA, plecat pentru doua ore la yoga. Sociu, cu alura unui adolescent timid, vorbind incet, rar, negrabindu-se nicaieri, trecand timpul altfel. Sociu, tragand dintr-o tigara, band dintr-o sticla de ceai verde Lipton, deschizandu-si viata, sertar cu sertar.

Dan Sociu s-a apucat sa bea prin liceu si a facut asta constant, timp de 10 ani. Voia sa agate gagici. Ce stimulent al conversatiei mai bun decat alcoolul? Acum are raspuns la intrebarea asta: „Eram super timid, iar daca beam mi se parea ca as avea super curaj. Nu aveam. Ore intregi beam, ma uitam la o tipa si nu aveam curaj sa o abordez”.

A baut ca nebunul cativa ani in Botosaniul natal. Pe urma, a continuat la Iasi. In total, vreo zece ani in care a iubit si a scris scaldandu-si ficatul in alcool. La 29 de ani a facut pancreatita,  o boala „care se face de la 50 in sus, dupa o viata super hardcore. Era improbabil daca te gandesti. Si am si scapat de asta, si e la fel de improbabil sa scapi, iar chestia asta sfideaza orice logica”.

Dupa o luna de stat in spital si altele de recuperare, a reinvatat sa traiasca luand-o practic de la zero. Atunci si-a pus intrebari. Multe. „E ca si cum un ucigas in serie de blonde omoara la un moment dat un tip chel. Medicina e destul de dura si clara si cand se intampla abateri din astea cauti alte explicatii. Pancreatita este o chestie care te omoara, dar eu am scapat”.

Si astazi, uneori, revine tentatia alcoolului. Din acest motiv, Dan Sociu nu merge in crasme. Cand ajunge, intamplator, langa oameni care se imbata se simte marginalizat, exclus. Stie insa ca nu mai poate vreodata sa regaseasca starea aia bahica a deceniului de la 19 la 29 de ani.

„Era frumos, ma imbatam, disparea totul. Stateam  o noapte intreaga cu un milion de oameni, vorbeam si faceam tot felul de chestii, dar nu tineam minte nimic a doua zi. Era blackout complet. Si faceam chestii pe care in mod normal nu le-as fi facut. Intr-o vreme cand eram ziarist in Botosani, aveam un aparat foto si seara fotografiam lumea din jur, iar a doua zi ma uitam ca intr-un jurnal, habar nu aveam cine sunt oamenii aia”.

Asa s-au nascut versuri.

Doamne, da-mi puterea fustei scurte. 

Sapte barbati asteapta in crasma garii.
Asteapta privind tulbure peste pahare –
picioarele ei sint grosolane,
batrine, stainse in ciorapi gauriti.
Se lalaie sub fusta scurta,
patata de bere.

Si toti sapte viseaza cum,
pentru o clipa, le-ar lua cu ei
in compartimentul cald,
cu perdelele trase.

In drumul spre casa.

 

SPERANTA. Sa mergi, sa faci sex

Sociu, apasat de amintirea vie a anilor de betiv inchisi intr-o cutie de boala. Sociu, spumos ca un mic geniu constient de sclipirile sale. Se fataie pe canapea, are stare, n-are stare. Asculta intrebarile cu detasare. Uneori, face ochii mari si pune un zambet ingaduitor.

Slabit si ipohondru, dar inca in viata, in 2008 Dan Sociu a plecat trei luni in Germania cu o bursa. Mai intai in Stuttgart. Pe urma a mai ars-o cinci luni la Berlin, intr-un fel de ascetism. „N-aveam dus si oglinda, erau numai saltele pe jos. Era misto. De un an de zile ma lasasem de baut si trebuia sa invat sa ma readaptez la realitate si stand eu singur acolo m-am analizat. A fost si o perioada mistica, eram mistic”.

S-a gandit la anii trecuti, la plusuri si minusuri, la ce-a fost de cacat si ar fi putut fi altfel, la felul in care s-a purtat. „Stii cum sunt dorintele betivului? In timp ce bei o bere te gandesti la urmatoarea bere. Asa eram. Si nu mai exista prezentul efectiv. Nici lumea reala, concreta. Pe urma am inceput sa regasesc chestia asta concreta, am inceput sa am grija de mine din nou”.

Punctul culminant se consumase in spital. „Acolo fusesem privat de toate chestiile fundamentale: nu mai puteam sa mananc, nu mai puteam sa ma pis, nu mai puteam sa ma fut. Eram imobilizat, nu puteam sa merg, mergeam ca un bebelus. Iar chestia asta mi-a deschis si un soi de apropiere de lucruri”. Si atunci s-a produs declicul.

Si-au aparut alte versuri.

Inca mi se mai intampla sa cred ca in curand mi se vor trezi superputerile: zborul, invizibilitatea, intoarcerea-n timp, superelasticitatea, trecerea prin ziduri, dragostea ta […]

 

DUMNEZEU. Speranta a sperantei

Sociu isi prinde capul in maini si muta greutatea corpului in coate, apasandu-le pe genunchi. Nu zice nimic secunde bune. La picioare are sticla de Lipton aproape goala si cateva ambalaje de bomboane invelite in fulgi de cocos. Intinde mana dreapta, pipaie canapeaua, cautand ceva. Intuiesc ca ar fi bricheta, „vezi ca e in stanga”. Salta capul spre mine. Are privirea aprinsa, capruie, grea.

Dumnezeu exista, trebuie sa existe, si-a spus Sociu atunci. Reinvata sa fie viu,misca, traia.

„Stii care e treaba cu Dumnezeu? E ultima iluzie. Cand toate s-au scurs, asta e ultima iluzie. Tot ce simt eu despre mine este ca nu pot sa dispar pur si simplu. Nu poate sa fie asa de nasol pana la urma. Sunt momente din viata in care ti se arata ca poate sa fie foarte bine. Si cand primesti indicii. Eu recunosc ca e absurd sa crezi chestia asta, pentru ca experienta ne arata ca ne degradam intruna. Si asta contrazice orice. Dumnezeu e asa un fel de speranta a sperantei”.

Speranta de a crede, de a scrie, de a visa, de a trai o viata linistita, de a fi tu. „Visul meu domestic cel mai profund este sa fii in orasul tau, sa gasesti o gagica, sa faci copii si sa traiesti toata viata in acel mediu extrem de familiar, cu oamenii aia care te stiu foarte bine si te tolereaza”.

„Sigur, te fut la cap, e psihotic, dar, in acelasi timp, e asa de bine si de linistitor”, corecteaza putin Sociu. Speranta moare ultima.

Din cliseul asta, mai apar niste versuri.

Doamne, fa-ma tare

ca tastele unui automat de poker.

Mi-am baut banii de drum
si ploaia a ruinat toate chistoacele.

Sa-mi adun destul curaj
cat sa ies din buda autogarii
si sa-i zambesc unui sofer:
adevarat iti spun tie, frate –
astazi vei trece cu mine prin Hlipiceni.

 

INTERVIU. “Suntem idealisti. Asta ne face nefericiti si destepti”

Dela0.ro: Austeritatea?

Dan Sociu: E gresita psihologic. Romanii sunt saraci, nu aveau nevoie de discursul asta despre taieri, reduceri. De-asta nici nu au reactionat la austeritate. Protestele au fost firave. Dar fiecare are mecanisme de supravietuire.

Institutia protestului?

E o forma de a rezolva ceva. In Occident e cliseu, dar la noi e ceva, poate deveni eveniment.

Tactica de supravietuire in Romania?

Tactica cea mai functionala este plecatul din tara pentru multe familii. Dar e super nasoala si pentru familii si pentru tara. Dar sa stii ca nu e vorba de optiuni aici. La mine in Botosani sunt o gramada cu familiile in doua, jumatate in tara, jumatate in Italia si de multe ori divorteaza. Plecarea din tara mie mi se pare fenomenul social cel mai important la ora asta. Este fenomenul care o sa determine cel mai mult viata in Romania. Se schimba relatiile dintre oameni, in cupluri, in familii.

Dar plecarea creierelor?

E ca o colonizare. Tarile bogate ne iau mintile stralucite. Dar eu o vad mai global asa, poate e mai bine, devin doctori mai buni, cercetatori mai buni si cine stie, poate se intorc in tara. Nu poti sa stai toata viata plecat, trebuie sa iti schimbi creierul, departarea de familiaritatea ta se resimte.

Ce e misto?

Sa bei. Dar eu nu mai beau. Si dragostea e misto.

Ai cunoscut marea dragoste?

Fiecare femeie cu care am fost a fost marea dragoste.

Ce distruge dragostea?

Dracu stie.

Rutina?

Nu, rutina e placuta.

Esti fericit?

Am fost de multe ori. Nu imi trebuie asa mult ca sa fiu fericit. Dar nu pot sa fiu fericit in sensul profund.

De ce?

Nu exista fericire si n-o zic in sensul ala cinic. Nu exista niciodata o stare de echilibru, lumea e pe jumatate, intotdeauna lipseste jumatatea, in toate situatiile. Si nu suntem multumiti cu jumatatea pe care o avem. Suntem idealisti, asta ne face si nefericiti si destepti.

Cum ai invatat sa scrii?

De mic, am citit mult. Mimetic.

Poti trai din scris in Romania?

Singurul care face asta e Mircea Cartarescu. E greu sa traiesti din scris, ai multe obligatii, trebuie sa mergi la tot soiul de evenimente, sa o arzi deferent cu toti basitii.

Mai citesti?

Da, enorm. As vrea sa fiu lasat in pace sa citesc. E placerea mea pe viata.

Ce citesti?

Imi plac astia din generatia mea. Citesc orice, chiar si cand bat campii.

Michel Houellebecq?

E misto, are simtul umorului.

E o optiune sinuciderea?

Unde am crescut eu (la Botosani, n.r.) cand cineva se omora iti era mila de el, dar il si considerai prost, tampit. Sunt anumite tipuri de conditii de viata in care m-as sinucide. Cand e prea de cacat ce se intampla, alegi solutia mai buna. E ca marele analgezic.

Tentativa de sinucidere a lui Adrian Nastase?

Facatura.

Dan Sociu continua sa scrie versuri.

Beau pentru morti

cam atit stiu sa fac
dar o fac profesionist,
cu migala –

beau pentru cei doi adolescenti
care s-au aruncat, imbratisati,
de pe un bloc din Craiova.
Inainte de a
Aluneca in statistici
si-au ars buletinele,
certificatele de nastere,
diplomele de bacalaureat.
Si, desigur, politia si presa
au tras, imediat, concluzia
ca erau satanisti.

Crucea intoarsa e semnul generatiei mele.
[…]