
Cella Serghi a trăit optzeci și cinci de ani, din 1907 până în 1992. A debutat în Interbelic, cu un roman care nu a trecut neobservat: Pânza de păianjen, publicat în 1938.
Mai mulți scriitori importanți i-au salutat cu entuziasm proza. Printre ei, Camil Petrescu, Mihail Sebastian sau Liviu Rebreanu.
Toți aceștia, dar și alți oameni de litere importanți (Hortensia Papadat-Bengescu, Mihail Sadoveanu sau Eugen Lovinescu) sunt personaje în cartea de memorii a Cellei Serghi.
Volumul autobiografic Pe firul de păianjen al memoriei a fost publicat pentru prima dată în anul 1977, pe când Cella Serghi avea șaptezeci de ani. Cartea a fost (re)publicată la Polirom în anul 2018, ediție pe care o folosim în episodul de față din Pixul cu mină.
Scriitoarea Cella Serghi a fost îndrăgostită de Camil Petrescu, pe care l-a cunoscut pe când era adolescentă, la un ștrand – și pe care l-a mărturisit în memoriile sale.
Sunt puține cuvinte mai frumoase care s-au scris vreodată despre autorul romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, tocmai de aceea am selectat câteva fragmente care îl arată pe complicatul Camil în ochii îndrăgostiți ai Cellei.
Întâlnirea de la ștrand
A doua zi la ștrand, la Kiseleff, îmi scosesem pantoful și-l scuturam de nisip pe balustrada cabinelor de sus, când cineva de lângă duș s-a dat un pas înapoi și mi-a făcut semn cu degetul arătător, de parcă ar fi spus: „Nu ești cuminte”.
Era Finți, „copilul teribil”. Dar peste umărul lui au apărut niște ochi albaștri cum parcă nu mai văzusem. Am coborât în grabă cu pantoful în mână, încercând să mă scuz. Ochii albaștri mă priveau cu un fel de mirare și încântare.
Scriitorul Camil Petrescu! mi l-a prezentat Finți, cu importanță, teatral, de parcă l-ar fi anunțat pe Ludovic al XIV-lea.
Era un nume pe care-l auzeam pentru prima dată, deși capul mi-era tobă de cărți și de autori. (…)
Un scriitor la ștrand?! Era de neconceput! Și apoi ce nume! Nu-l cunoșteam decât pe Camille Desmoulins, ghilotinat pe vremea lui Danton! Puteam să ghicesc că tânărul bronzat, cu ochi albaștri, scrisese o piesă de teatru Danton, pe vremea când eu învățam abecedarul?
„În ce clasă ești?” mă întrebau parcă toți ochii albaștri. (…)
Și-a luat bacalaureatul! a răspuns în locul meu actorul.
Deci, nu uitase. Ce bine-mi părea!
„Unde ai stat ascunsă până acum?” întrebau ochii celuilalt, atenți și uimiți. Parcă spuneau: „Cunosc toate fetele frumoase din lume, cum de mi-ai scăpat?”
Eram gata să răspund: „pe Calea Moșilor”, dar Finți m-a salvat:
Vrea să se înscrie la Conservator! (n.r. – la Conservatorul de artă dramatică, la teatru)
Scriitorul s-a încruntat, de parcă n-ar fi auzit bine.
Reîntâlnirea de la Lido
Pe Camil l-am reîntâlnit un an mai târziu, într-una dintre cele mai frumoase zile de toamnă și tot la ștrand, la Lido.
Nora! (n.r. – Cella îi spusese că vrea să dea la Conservator, ca să joace în Nora de Ibsen). Te-am căutat peste tot. Și la Conservator. Credeam că ai să dai examenul de producție cu Nora lui Ibsen.
M-am înscris la Drept, am intrat în anul doi. M-am măritat! am spus cu un sentiment de vină.
Dar el n-a auzit. Credeam că din cauza valurilor artificiale și a aglomerației de lângă bazin. (n.r. – de fapt, Camil era surd de o ureche)
Te-am căutat la toate premierele.
N-am fost niciodată la o premieră.
În toate restaurantele, seara după spectacol, în toate barurile.
N-am fost niciodată într-un bar. Numai de nu m-ar întreba dacă am citit vreuna dintre cărțile lui!
Dar soțul meu apărea întotdeauna când mă simțea în primejdie. I l-am prezentat lui Camil.
Inginer? Tocmai de un inginer aveam nevoie! s-a bucurat scriitorul. Fac acum corecturile în șpalt la romanul meu și mi-ar trebui câteva amănunte tehnice.
Și îi explica foarte precis împrejurarea în care cineva cere un instrument.
Ce s-ar potrivi?
O bormașină, a precizat soțul meu.
Camil a fost încântat.
Portretul lui Camil în câteva tușe
Nu era înalt și asta îl supăra poate tot atât de mult cât și surzenia. Avea un mers sacadat. Umerii înțepeniți, ochii apropiați, atenți, vrând parcă să audă cu ei și protestând în permanență, vehement, împotriva a tot ce se întâmpla în jurul lui, în țară, în lume.
Nu înțelegea de ce soțul meu, inginer, care în promoția lui fusese cel dintâi, renunțase la construcții pentru un salariu la o societate de asigurare.
Ca să construiești îți trebuie capital sau un antreprenor care să te angajeze.
Și ca să fii actriță, am spus.
Camil m-a privit cu o afecțiune care m-a tulburat.
Să nu-ți pară rău.
Asta nu era posibil. Regretul va dăinui până în ziua când Pânza de păianjen va apărea în vitrina librăriei. Dar ziua aceea era departe.
Defectele lui Camil
Nu, Camil nu era infatuat. Dar vanitos, orgolios, da, fiind prea contestat.
Din oroarea de a fi bagatelizat, minimalizat, exagera importanța a tot ce era el, ceea ce-l va face pe Lovinescu să spună cu răutate și exagerare:
„Când strănută, Camil Petrescu privește în jur cu satisfacția unei acțiuni inedite. Orice ai face a fost făcut înainte de către dânsul, și orice idee ai exprima a fost exprimată de el într-un vechi articol de cel puțin cinci ani.”
Cum reacționa Camil la ce se scria despre el
Piesa a avut succes, dar Camil era veșnic nemulțumit: nicio cronică nu era destul de entuziastă, orice rezervă îl scotea din sărite. El, care nu auzea bine, sesiza orice nuanță, orice intenție; orice „bunăvoință” îl jignea. În ochi apăreau fulgere albastre.
Ai văzut? Mă bate pe umăr ca un boxer de categorie grea pe unul de categoria muscă: bravo, băiețaș, la mai mare!
Dar te apreciază, Camil.
Îmi pune note, imbecilul, îndrăznește să-mi pună note!
Îți pune zece!
El la catedră, eu în bancă.
Îl scoteau din sărite și prietenii cei mai buni, când nu erau cu totul alături de el, de părerile lui, împotriva lumii întregi, când nu simțea adeziunea și admirația lor totală.
Cum o privea Camil pe Cella
Camil mă privea uneori ca de pe alt tărâm, alteori parcă era gata să mă îmbrățișeze.
Într-o clipă mă tachina, începea să se joace cu mine, să mă chinuie și să mă descompună ca pe o jucărie, ca să-mi cunoască toate rotițele, să fie ale lui. Dar el, nu al lor, nu al meu, el al nimănui.
E sigur de el, sigur și ușor ironic. Sigur și puțin trist. Ca un om în fața unei vitrine, admirând o bijuterie care-l fascinează. Ar vrea s-o aibă, dar știe bine că asta nu se poate. Îi desparte o vitrină, adică o lume. E durere și furie în privirea lui.
Cum era Camil la mare
La mare, Camil era de nerecunoscut. Ochii mai albaștri, mai senini decât cel mai luminos cer, decât marea cea mai liniștită! Era la el acasă. Cuta dintre sprâncene dispăruse, obrajii erau în nuanțele aramei, pielea întinsă pe pomeți. Zburda ca un copil.
O notă din jurnalul lui Camil
21 iulie (1931): „Absolut nicio perspectivă. Un furuncul în dreptul rinichiului drept mă deprimă și mai mult. Proprietarul nu a plătit apa și nu avem, pe căldura asta, apă (de altfel, nici eu nu i-am plătit chiria). Mi-e silă nesfârșită de tot. Nu pot găsi, de trei zile caut foile manuscrise ale romanului început anul trecut.”
Este vorba de prima versiune a romanului Patul lui Procust, care o să apară în 1933 și care la început se numea Patul lui Procust, femeia.
tocmai voiam sa dau share, da ce sa vezi, gandacul boia