Se prelungesc distanțarea socială și autoizolarea, nu ne slăbesc deloc nenorocita ciumă a pangolinului din Wuhan (sau ce va fi fost) și măsurile de urgență adoptate de Guvernarea (ce ironie!) liberală Iohannis-Orban.
La acest final de lună ar fi trebuit să găsiți aici, la Pixul cu mină, un nou episod din O lună în timp, seria noastră în care am fi văzut cum a fost în România în luna mai din ultimul veac.
O lună în timp nu poate exista, însă, fără orele petrecute în bibliotecă, printre ziarele și revistele românești din ultima sută de ani. Iar Biblioteca Centrală Universitară este închisă până pe 15 mai.
Iată-ne – în disperare de cauză! – înapoi la Emil Cioran, cel etern aflat pe culmile disperării.
Filosoful Cioran a avut o manie epistolară. De la Paris, a întreținut o corespondență bogată cu cei de acasă (Scrisori către cei de acasă, Editura Humanitas), dar și cu numeroșii săi admiratori.
Zeci de ani a scris la aceste scrisori.
Când nu scria scrisori, Cioran nota în jurnalul său despre ce înseamnă a întreține o corespondență (Caietele au fost publicate tot la Editura Humanitas).
Câteva dintre aceste gânduri (despre care scrie bine și Dan C. Mihăilescu, în Despre Cioran și fascinația nebuniei, publicată tot la Humanitas) ne-ar putea fi folositoare în vremea de acum.
VEDERE DIN 1938: CIORAN CĂTRE JENI ACTERIAN
Pentru mine, viața n-are rost decât ca sete de nefericire, pentru deliciile melancoliei și pentru acele voluptăți care îmbină undeva extazul și distrucția. Sunt un om leneș, incapabil de muncă și de sacrificii, risipit în fragmente și sugestii. În plus, n-am fost niciodată la înălțimea tristeților mele.
VEDERE DIN 1966: CIORAN DESPRE A SCRIE SCRISORI
A scrie o scrisoare mă îmbolnăvește, deși a fost o vreme când nimic nu-mi plăcea mai mult. Motivul este că ființele mi-au devenit indiferente și nimeni nu mă interesează într-atât încât să-mi dau osteneala să-i vorbesc de un subiect sau altul.
VEDERE DIN 1970: SCRISORI ARSE DE FRICA SECURITĂȚII
Locuiam într-un oraș de provincie, de unde-i scriam unei prietene din București, actriță și… metafiziciană (n.r. – Sorana Țopa), lungi scrisori despre condiția mea de nebun fără nebunie – starea tipică a celui devastat de insomnie.
Ei bine, acum câțiva ani mi-a spus că – pradă unei frici prea puțin metafizice – a aruncat în foc toate elucubrațiile mele epistolare.
Astfel avea să dispară singurul document scris în românește despre anii mei de infern. Cele cinci cărți pe care le-am scris în românește în acei ani îmi sunt mai mult sau mai puțin străine și mi se par deopotrivă vii și ilizibile. În fond, cărțile sunt accidente; scrisorile – evenimente: de aici și suveranitatea lor.
VEDERE DIN LUMEA CELOR CARE ÎI TRIMITEAU SCRISORI LUI CIORAN
Nu cred să fi primit nicio scrisoare de la un necunoscut normal. De la acei necunoscuți, bineînțeles, care mi-au scris ca niște apucați, cărora le-am oferit ceva și care-mi mărturiseau că simt că au afinități cu mine.
Epave, decăzuți, nefericiți, bolnavi, sfâșiați, incapabili de inocență, măcinați, loviți de tot soiul de infirmități secrete, căzuți la toate examenele din această lume, târând după ei proaspăta sau foarte vechea lor exasperare. Nu mi-au cerut niciodată nimic, fiindcă știau că nu le pot oferi nimic.
Voiau doar să-mi spună că m-au înțeles.
VEDERE DIN 1981: CIORAN (70 DE ANI), ÎNDRĂGOSTIT DE FRIEDGARD THOMA (35 DE ANI)
Tocmai am recitit scrisoarea Dumneavoastră îmbibată de poezie – și am plâns (plâng atât de mult de când Vă cunosc). (…) Ați devenit centrul vieții mele, zeița unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire și nefericire întâlnite vreodată.
După ce am vorbit ani în șir cu sarcasm despre asemenea… lucruri ca iubirea (etc.) trebuia să fiu pedepsit într-un fel, și chiar sunt, dar nu regret. Punctul principal al programului meu e disoluția…
VEDERE DIN 1987: DESPRE RENUNȚAREA LA SCRIS
În sfârșit, înțelepciunea (n.r. – Cioran avea 76 de ani). Nu-mi mai fac niciun plan, nu mai scriu un rând. Cincisprezece cărți, cincisprezece cadavre – cred că ajunge.
