- “Sunt multe prilejuri de a cunoaste sufletul uman”, mi-a spus la un moment dat Gheorghe Florescu, in ziua aceea cu soare inselator de martie in care i-am ocupat un metru patrat de magazin cu intentia de a-i cantari sufletul. Stateam in picioare, langa el, sprijinit de tejgheaua inalta si clientul numarul cinci abia parasise magazinul. Nu cred ca apucasem inca sa-l intreb ceva care sa iasa din categoria nimicurilor, dar intuise deja, fara sa-si dea seama, de ce eram acolo. Mie mi-au fost necesare aproape doua luni ca sa inteleg exact. “Cine sunteti, domnule Florescu?” ar fi fost, de la inceput, o intrebare ipocrita. Stiam cine este. Si stiam ca despre el nu mai era aproape nimic de adaugat. Randurile care urmeaza sunt rezultatul unui esec chinuitor. Acela de a nu putea scrie. La inceput, am crezut ca e doar o fatalitate. Zilele, insa, au trecut. Apoi saptamanile. Apoi am realizat ca numar deja lunile. Am fost pe punctul sa renunt la Gheorghe Florescu. Iata confesiunea unui ziarist.
Am vrut sa renunt. Stransesem prea multe notite, aveam prea multe personaje, ma demobilizau miile si miile de semne necesare sa explic toata increngatura de situatii, toate mirosurile si toti anii, toate sunetele de cafea fierbinte lovind plin smaltul interior al cestilor. M-am gandit foarte serios daca mai e cazul sa scriu povestea asta. M-am invartit printre variante, una si inca una si inca una, toate demne de uitare pentru ca nu spuneau nimic, iar totul fusese spus inainte. Hotarasem sa renunt, sa arunc la gunoi tot, notitele, personajele, semnele.
Toate acestea mi-au mai trecut prin minte si-n alte dati, si cu prilejul altor texte, inaintea unei cafele pe care mi-o prepar intr-un ibric rosu cu buline negre. Trei lingurite de cafea, cu varf, la o cana de apa. O lingurita de zahar brun, rasa cu generozitate. De multe ori, scriu cu jaluzelele coborate, intr-o atmosfera crepusculara desi e abia trecut de amiaza. Jaluzelele sunt din lemn, abia lasa lumina sa se strecoare printre incheieturi, iar in zilele calde, cand nicio tresarire de vant nu le face sa danseze pe sina de metal care le gazduieste cam plictisita, ai putea crede ca toata lumea s-a oprit in loc si nu mai poate continua decat plasmuita, in fiecare secunda, de bataia scurta a tastelor.
De data aceasta, insa, nici cafeaua din ibricul rosu cu buline negre, nici atmosfera crepusculara, nici incremenirea verticala a amiezii, abia tarandu-se pana sus, la mine, la etajul opt, n-au sarit sa ma salveze. La inceput, am crezut ca e doar o fatalitate. Ca trebuie sa las zatul sa se aseze, abia apoi sa ma apuc sa pun toata dezordinea in ordine. Iar zilele au trecut. Apoi saptamanile. Apoi am realizat ca numar deja lunile. Aveam totul pregatit, imi petrecusem ore bune cu el, ii citisem povestea, ii pusesem in ordine gandurile, stiam pana si cum suna fosnetul facut de degetele sale plimbandu-se printre sute de boabe de cafea abia prajite. Aveam toate acestea si totusi, incercare dupa incercare, nu iesea nimic. Am fost pe punctul sa renunt la Gheorghe Florescu.
M-am gandit de multe ori, in lunile care s-au asezat peste intalnirea noastra, daca Valentina, fiica lui, a intrat vreodata pe site sa vada daca am scris ceva? Sau poate a asteptat un telefon care n-a mai venit? Am fost furios pe raspunsuri, si nu pentru ca nu scrisesem, de fapt, nimic, ci pentru ca Vali avusese dreptate.
“Ce sa mai scrieti despre el?”, m-a intrebat la prima noastra intalnire, petrecuta undeva pe la inceputul anului. Nici nu se vedea la orizont pardesiul! Aveam barba ceva mai mare, poate cateva tristeti in plus, vreo doua kilograme in minus, dar tot m-a recunoscut. “V-am vazut la televizor, cumva?”. Probabil ca ma vazuse, dar atunci nici nu mai conta asta. Important era altceva: tocmai imi oferise ocazia sa evit raspunsul la prima intrebare. Adevarul e ca habar n-aveam ce sa mai scriu despre Gheorghe Florescu.
Totul fusese scris inainte.
Copilaria lui in Dudesti si Vitan, cand cartierele comerciale ale Capitalei erau inundate de cobilite oltenesti ale caror proprietari isi ademeneau clientela cu “stiuca caracalina mai frumoasa ca Gherghina”.
Adolescenta petrecuta pe Batistei la numarul 7, unde Ohanes Aznavurian i-a predat primele lectii in prelucrarea cafelei si unde a avut ocazia sa-si cunoasca mentorul, pe fostul furnizor al Casei Regale, armeanul Avedis Carabelaian.
Tineretea petrecuta ca impiegat de miscare la Agentia de Import Bucuresti, cuibul afacerilor Securitatii. Trecerea apoi, de cealalta parte a baricadei, de la furnizor la comerciant, de la Florescu Gheorghe la Gheorghe Florescu, purtatorul etichetei Avedis, omul excelentei negustoresti, “servitorul” lui Nichita Stanescu, Emil Botta, Marin Preda sau…Elena Ceausescu.
Povestea cutremurului din martie 1977, cu norocul fantastic al lui Florescu de a scapa cu viata, cu istoria blocului din Hristo Botev 10 si sticla de Ballantines care a supravietuit cutremurului in blocul in care Toma Caragiu a murit.
Comertul clandestin cu cafea din anii ce-au urmat, perioada petrecuta in inchisoare spre finalul dictaturii, Teodor Stanica, Marian Clita, Revolutia, replierea Securitatii, prezentul.
“Cine sunteti, domnule Florescu?” ar fi fost, de la inceput, o intrebare ipocrita. Stiam cine este. Si stiam ca despre el nu mai era aproape nimic de adaugat.
Douazeci si trei de personaje au calcat pragul magazinului de cafea al lui Gheorghe Florescu in cele aproape patru ore pe care le-am petrecut acolo, intr-o zi de la mijlocul lunii martie. Din cele 23 de personaje si 4 ore au ramas cinci pagini intr-o agenda, notate cu un pix care lasa pasta in tuse groase, aproape ondulate. M-am gandit de multe ori, in lunile care s-au asezat peste intalnirea noastra, la cele scrise acolo. Sunt tot felul de notite disparate, unite uneori de sageti, observatii personale, remarci despre diferite sunete, chiar intrebari retorice. E ca si cum as fi trait patru ore in burta unui peste biblic si, iesit de-acolo precum Iona, mi-am lasat un testament mie, celui din Ninive. Am inteles insa tarziu asta, aproape cand ma convinsesem ca nu mai e nimic de scris despre Florescu, ca am facut o greseala si ca ar trebui sa renunt la el.
“Sunt multe prilejuri de a cunoaste sufletul uman”, mi-a spus la un moment dat Gheorghe Florescu, in ziua aceea cu soare inselator de martie in care i-am ocupat un metru patrat de magazin cu intentia de a-i cantari sufletul. Stateam in picioare, langa el, sprijinit de tejgheaua inalta si clientul numarul cinci abia parasise magazinul. Imi amintesc: a fost o fata inalta, putin stearsa, careia ii datorez primul contact olfactiv din ziua aceea cu mirosul de cafea marca Florescu. In dreptul ei, pe una dintre paginile din agenda, am scris, inexplicabil, doar cuvantul “fizionomii” urmat de semnul intrebarii.
Nu mai retin de ce am lasat balta ideea, preferand sa notez repede observatia cafegiului despre felul in care poti surprinde esentialul in natura umana. Nu cred ca apucasem inca sa-l intreb ceva care sa iasa din categoria nimicurilor, dar intuise deja, fara sa-si dea seama, de ce eram acolo. Mie mi-au fost necesare aproape doua luni ca sa inteleg exact.
Sunt, asa e, multe prilejuri de a cunoaste sufletul, de a intelege din ce-i facut si cate forme poate lua. Veti rade, e doar un cafegiu!, dar Florescu face in Confesiunile sale ceea ce Stendhal reuseste in “Rosu si negru”: decupeaza ipocrizia si orneaza singurul lucru demn de luat in seaman, banii, cu secrete, minciuni, dorinte si amaraciuni. Lumea comunista pe care o vede si povesteste cafegiul e putreda, ar face si face orice pentru bani, desi valorile ei expuse public sunt puritane, conservatoare, egalitariste. In comunism, nimeni nu crede in comunism, ne spune Florescu la o cafea, cu stilul sau fermecator. Si e chiar asa, desi aici nimic nu mai e fermecator: lumea in care malaiul e dat pe o cutie de nes e cea in care deriziunea nu te mai lasa sa vezi oroarea. Si-atunci, Gheorghe Florescu e un prilej de a cunoaste sufletul chinuit, inchis ermetic al dictaturii hidoase. Razi, si pe masura ce razi esti lichidat.
O zi in cafeneaua lui Gheorghe Florescu. Despre asta i-am spus, intr-un tarziu, Valentinei ca voi scrie. Si e drept, as fi putut scrie randuri intregi despre fiecare dintre cele 23 de personaje care au cumparat cafea in ziua aceea de martie. Si-asa, insa, m-ar fi invins Florescu: neputand spune nimic despre el, as fi mutat atentia pe micile escapade ale celorlalti in magazinul sau.
Pierdut pe urmele incercarii de a mai scrie ceva despre Florescu dupa ce s-au scris deja atatea despre el, dupa ce volumul sau de Confesiuni publicat de Humanitas a strans o audienta considerabila, obligandu-l pe Dan C. Mihailescu sa ne avertizeze ca avem de-a face cu “cartea anului 2008”, in fine, dupa ce atata lumea i-a calcat deja pragul magazinului de cafea redeschis in urma cu putini ani in centrul Capitalei, pierdut deci dupa toatea acestea, am incercat sa-l vad pe Florescu si prin ochii altora.
M-am oprit dupa primul “jigodie” gasit, relativ repede, pe vastele campii ale internetului. Urmau nenumarate etichete similare, cam tot atatea cate elogii si nici nu e greu de inteles de ce: Florescu reuseste, in felul sau cabotin, sa arate nu doar cum functiona sistemul, ci si ca o facea prin complicitatea tuturor, de la soferul insarcinat sa transporte sacii de cafea boabe pana la Cabinetul 2, unde Elena Ceausescu savura uneori cate o cafea Avedis alaturi de Ana Muresan.
Florescu si-a gasit o justificare: credea ca, macar in parte, le face un bine clientilor sai din pozitia comerciantului care isi asuma orice risc pentru a dispune de cea mai buna marfa. Desi, probabil, ii place sa creada asta, cafegiul nu este insa un disident. El insusi recunoaste ca a jucat aproape intotdeauna pe cartea ipocriziei in raport cu organele dictaturii, urmandu-si strict interesul comercial. Florescu invatase de la maestrul Carabelaian ca singura conditie a succesului este respectul fata de client. Iar cafegiul si-a respectat toata viata clientela, mai buna sau mai rea. In sarcina lui a stat doar calitatea cafelei, nu si a oamenilor. Ar fi putut alege altfel?
Nu l-am cautat nicio secunda pe Gheorghe Florescu pentru a-i pune intrebari referitoare la propria responsabilitate si complicitate cu sistemul, la faptul ca devenise la un moment dat doar o rotita in mecanismul infernal al capitalismului de stat asamblat de Securitate. Ce-ar fi putut sa-mi spuna? Oamenii isi gasesc mereu justificari. Si pana la urma, e Florescu vinovat pentru ca a beneficiat de conjunctura, talentul si priceperea de a deveni comerciant in Romania socialista? A fost dictatura mai feroce din cauza lui? Ar fi putut schimba ceva fara a risca marginalizarea?
Poate ca fiecare gaseste cate un raspuns la intrebarile acestea. Dar ceva trebuie spus: intr-un fel, cafegiul si-a stins deja pacatele rostind in Confesiunile sale una dintre cele mai sincere marturii despre trauma constiintelor care a fost comunismul romanesc. Nu e insa vremea proceselor de intentie. Nu acum. Nu aici.
“Tineti- ne de orice, numai de vorba nu!”, anunta cateva majuscule inramate chiar la intrarea in magazinul cafegiului Florescu. Nimeni nu le ia in seama. La propriu! Primul care le incalca e chiar Florescu: vorbeste cu toata lumea, gesticuleaza, isi anunta pompos clientela ca “presa e cu noi”, recomanda tipuri de cafea, aduce saci dintr-o incapere alaturata, lanseaza butade, se dizolva pur si simplu ca o pastila de calciu Sandoz intr-un pahar cu apa. Din strada, soarele trimite ultimele bezele prin vitrina magazinului. Iulian, fotograful care ma insoteste, continua sa traga cadre. Stau aproape ghemuit, pe un scaun pliabil asezat chiar langa masina de prajit cafea. Florescu spune ceva despre viitorul politic al lui Mircea Geoana si despre cum acesta e legat de proprietatile binefacatoare ale cafelei Avedis. Desface apoi, cu gesturile nervoase ale unui copil, o ciocolata. Imi intinde tableta, “pentru virilitate”, si isi intampina in forta noul client: “zambeste, presa te priveste”.
In Confesiunile sale, Gheorghe Florescu povesteste cateva episoade din intalnirile sale cu academicianul Alexandru Rosetti, caruia ii aducea la domiciliu cafea si diverse atentii, cel mai adesea reviste occidentale procurate prin intermediul unor relatii bine cultivate. Intrebat cum a intrat in Partidul Comunist, Rosetti ii relateaza cafegiului ca intr-o dupa-amiaza l-au vizitat doua masini ale Securitatii. Una pleca la Canal, alta la Academie. “In care urcati?” l-a intrebat colonelul care conducea “delegatia”. Rosetti a ales Academia, nu inainte insa ca masina salvatoare sa faca un ocol prin Piata Amzei, pentru ca profesorul sa-si ridice carnetul de membru al Partidului.
“Regretati ca ati urcat in masina Academiei?” avea sa-l intrebe peste ani Florescu. “Domnule, varul meu, generalul Rosetti, de cand am intrat in PCR nu-mi mai raspunde la salut. Desi ne intalnim aproape zilnic, pentru ca locuieste vizavi, nu ne vorbim. Nu m-a iertat niciodata”. Simt cateva unde de remuscare in felul in care Florescu isi recicleaza amintirile. Fata in fata, asta nu se vede niciodata la el. Pare un om mandru, pe care doar propria singuratate l-ar putea impinge sa-si recunoasca greselile si compromisurile. Precum academicianul Rosetti, insa, si cafegiul Florescu a urcat la un moment dat in masina Securitatii. Si a stiut mereu ca se afla in ea. Nu l-am intrebat daca regreta asta, pentru ca stiu raspunsul. Notez in agenda, langa celelalte observatii scrise cu o caligrafie imposibila: sufletul uman ramane, totusi, o necunoscuta.
Gheorghe Florescu nu mananca paine, dar bea trei-patru cafele pe zi. Sustine ca niciun securist nu i s-a adresat vreodata cu apelativul “tovaras” si ca e nu e atat de bogat incat sa-si permita lucruri ieftine si proaste. E indragostit de traditia armeneasca a cafelei si obsedat de un februarie din 1979, cand o decizia anapoda a aparatului de putere ceausist a dat lovitura de gratie comertului cu produsul care l-a facut celebru. Are o incredere nelimitata in puterea exemplului personal si viseaza, cred, la mantuire. Crede, cel mai mult insa, in masura, ceea ce e neobisnuit pentru un om care s-a lovit de atatea tentatii. Si n-are dreptate cand spune, din spatele tejghelei, ca orice ziarist e avangardist. Cei mai multi sunt blazati si nefericiti, prizonieri ai propriilor indecizii si, vorba lui Gabriel Liiceanu, ai incremenirii in proiect. Si nu, domnule Florescu, asta nu se mai trateaza cu o ceasca de cafea Avedis.
Mi-am incheiat deja ultimii nasturi la haina, e martie si e inca frig si nimeni nu poate anticipa cat ma va chinui aceasta intalnire. Florescu a obosit putin, e aproape 7 seara si s-a asezat pe un scaun in asteptarea urmatorului client. Il mai privesc inca o data, sub lumina artificiala din magazinul care-i poarta numele, tragand dupa el toate istoriile, din Dudesti pana pe Hristo Botev, si din comunism pana in post-capitalism. La doua luni de zile distanta, inca nu sunt convins ca era cazul sa scriu aceasta relatare. Din ea n-a mai ramas oricum aproape nimic din ce imi imaginam initial ca ar trebui sa fie. In definitiv, poate ca Valentina Florescu a avut dreptate.
In sfarsit am citit si eu
In sfarsit am citit si eu cartea d-lui Florescu. Mai bine mai tarziu decat niciodata. Simt nevoia sa adaug ceva despre domnia sa. Deunazi aveam nevoie de un specialist in domeniul interconectarii calculatoarelor, serverelor si alte dispozitive. Asemenea specialisti sunt foarte rari si au certificari destul de greu de obtinut. Ei bine primul care mi-a venit in minte a fost Gheorghe FLORESCU desi nu stiu sa aiba cunostinte avansate in domeniu. Imediat m-am luminat. Dl. FLORESCU are abilitatea extraordinara de a conecta intre ei oamenii, domnia sa face un fel de retele locale unele “business-net”, altele “soul-net”, “clutural-net”. La calculatoare e simplu, stabilesti un protocol de comunicatii (pe sapte nivele dar tot protocol) pe care il implementezi. Retelele FLORESCU interconecteaza oameni in diversitatea lor, ii convinge ca au un interes comun pe diverse paliere si ii face sa conlucreze chiar daca sunt foarte diferiti. De ce noi ceilalti nu reusim? Pentru ca trebuie sa fii genial atat in momentul in care definesti functionalitatea retelei de ex. ” sa servim clientii cu ce au nevoie si in mod corect” Cafeaua e doar un exemplu – dl FLORESCU ar putea sa refaca flota comerciala navala daca si-ar propune. Pana aici e simplu – greutatea este sa faci nodurile sa functioneze. Aici intervine geniul care se muleaza pe personalitatea omului (mai pe romaneste se coboara la nivelul fiecaruia) si il pune in conditiile de lucru necesare retelei. Cititi sau recititi cu atentie cartea din aceasta perspectiva.
Cea mai buna cafea din
Cea mai buna cafea din Bucuresti!
felicitari si pentru
felicitari si pentru fotografiile artistice
Comunismul a fost un mare
Comunismul a fost un mare rahat un colectiv de rahat .S a scris prea putin despre comunism de aceea e nevoie de acest [*editat*] Florescu. Sa aveti vanzare tovarase Florescu