Costica Bradatan: “Romania poate furniza expertiza in ratare”

Costica Bradatan traieste intr-un oras din Texas unde, vorba scriitorului sud-african J.M. Coetzee, laureat Nobel in 2003, in cea mai mare parte a anului afara e mai cald decat in Africa din imaginatia noastra. S-a nascut in 1971 si este unul dintre cei mai vizibili intelectuali romani in spatiul public occidental, cu recenzii si comentarii semnate in New York Times, Times Literary Supplement, Dissent, Globe & Mail ori Los Angeles Review of Books.

Originar din Suceava, Bradatan a plecat din Romania acum mai bine de un deceniu, cand avea deja doua carti publicate si un post de preparator in cadrul Facultatii de Filosofie a Universitatii din Bucuresti. Acceptati cliseul: ce a urmat e demn de orice poveste de succes – doctorat in filosofie in Marea Britanie, posturi de predare sau cercetare la mai multe universitati americane, dar si din Italia, Germania ori India, opt carti semnate in calitate de autor sau editor, plus traduceri in zece limbi, inclusiv chineza si farsi.

“Ce facem cu Romania?”, a intrebat reporterul la finalul interviului care urmeaza. Profesorul Bradatan a fost sincer, “poate ca e mai bine sa nu facem nimic”. De facut, chiar foarte multe, sunt cu noi insine.

“Sa zicem ca esti medic”, a inceput Bradatan demonstratia. “Te trezesti intr-o buna dimineata si realizezi ce profesie extraordinara ai. Ca medic esti aproape un facator de minuni: poti sa-l ajuti pe unul sa traiasca desi sta sa moara, poti sa-l faci pe altul sa mearga iar desi a cazut de la etajul trei, poti scoate pe cineva din coma, poti aduce oameni pe lume. Daca te gandesti, e o chestie extraordinara, sentimentul de satisfactie care se naste din asta trebuie sa fie enorm. Practica medicinei devine propria sa recompensa si nu-ti mai trebuie nimic altceva ca sa te simti rasplatit. Un doctor care ajunge sa gandeasca asa nu cred ca se mai poate gandi sa ceara spaga pacientilor. Daca ar face-o s-ar degrada in propriii ochi, ar muri de rusine”.

De ce acelasi model se aplica si unui politician, si unui preot, si tuturor “peschesurilor” nationale si de ce e educatia cel mai important colac de salvare al Romaniei de astazi, in randurile urmatoare.

Dela0.ro: Ati plecat din Romania de peste un deceniu. Cand ati facut-o va gandeati ca va mai intoarceti sau ati plecat simtindu-va deja exilat?
Costica Bradatan: Ati spus bine, intr-un fel ma simteam deja exilat inainte sa plec. Plecand n-am facut decat sa-mi asum exilul, sa-l interiorizez si sa-l transform in mod de viata. Dezradacinarea e o experienta umana fundamentala, dintotdeauna au fost oameni care s-au dezradacinat intr-o masura sau alta. Daca e sa credem ce spune Biblia, toata istoria a inceput cu o mare dezradacinare, cu o trimitere in exil. Cat ma priveste, exilul s-a dovedit a fi unul din cele mai bune lucruri care mi s-au intamplat vreodata. O adevarata binecuvantare.

Cum ati ajuns sa studiati filosofia?
Pe cai ocolite. Inainte de ’89, ca sa intri la Drept, trebuia sa stii pe de rost, intre altele, si manualul de filosofie de clasa XII-a. Literalmente pe de rost. Era o chestie absurda, suprarealista, iar manualul nu-ti provoca tocmai extaze intelectuale. Dar l-am memorat, destul de bine, se pare, ca sa fiu admis in 1989. Dupa doi ani am realizat ca nu ma intereseaza Dreptul, dar fusesem deja infectat. Am renuntat si am dat admitere la Filosofie.

Sunteti un filosof? Sau un cercetator al sistemelor filosofice?
Ah, nu! Platon, Aristotel, Kant, Heidegger si altii ca ei sunt filosofi. Cei ca mine pot fi, in cazul cel mai bun, cercetatori, ca sa folosesc termenul dumneavoastra.

Spuneati intr-un interviu mai vechi ca tara dumneavoastra e oriunde puteti sa faceti ceva cu sens. In Romania credeti ca s-a pierdut sensul?
Sa faci lucruri “cu sens” e ceva foarte personal. Ceea ce pentru o persoana are sens, pentru alta poate fi absurd. Pentru mine, existenta in Romania si-a pierdut sensul, dar evident ca asta e o experienta foarte personala. Pentru multi, in schimb, viata in Romania e ceva care-i face sa se simta impliniti.

Sustineati, de asemenea, ca nu credeti in solutia reintoarcerii in tara a romanilor plecati. Credeti mai degraba in implicarea lor de departe. Vi se mai solicita colaborari din tara? Simtiti ca sunteti implicat in vreun fel?
Nu prea. Dar n-am avut niciodata sentimentul ca Romania ar pierde ceva important fara prezenta mea acolo.

Ati scris, totusi, inainte sa plecati o “Introducere la istoria filosofiei romanesti in secolul 20”. Cum e filosofia romaneasca de secol 20? E incadrabila intre scolile importante pe scena europeana?
E amestecata. Au existat oameni foarte interesanti in Romania, s-au scris carti bune, dar s-au scris si multe balarii. Insi plecati din Romania, precum Cioran, au facut lucruri extraordinare afara. Faptul ca un Noica, de exemplu, a fost plagiat cand a fost tradus e iarasi un semn bun. Nu cred ca filosofia romaneasca ca atare e “incadrabila” intr-o scoala anume, ceea ce e un lucru bun de fapt. Personal, am reticente in a vorbi de filosofii “nationale” – filosofie romaneasca, vietnameza, bielorusa.

Filosofia cred ca e ceva foarte personal si universal in acelasi timp. La urma urmei, cand gandeste, un filosof o face pe cont propriu, singur in fata paginii albe, ca sa zic asa. Iar ceea ce produce, daca e de calitate, trebuie sa fie relevant pentru umanitatea mai larga, nu doar pentru tribul lui. In sfarsit, din motive de onestitate intelelectuala si de igiena a spatiului public, nu cred ca e bine sa insistam prea mult pe ideea unei filosofii nationale. Caci poate duce la un spectacol trist: ne trezim iar ca suntem buricul pamantului, unici, intraductibili, ca nimeni nu ne intelege si toti comploteaza sa ne distruga.

Colacul de salvare: “Sa incepem intr-o buna zi sa ne privim cu alti ochi”

Dela0.ro: Care ati spune ca este cea mai mare problema a educatiei romanesti de astazi? Felul in care este organizat sistemul? Oamenii?
Costica Bradatan: Problema cea mai mare a educatiei romanesti e ca nu exista. Toate celelalte palesc pe langa problema asta. Exista scoli unde se duce lumea, universitati, cladiri. Dar ce se petrece inauntru, in cea mai mare parte a timpului, nu cred ca e propriu-zis educatie. Lasand gluma la o parte, desi, din pacate, nu e de gluma, evident ca oamenii sunt problema. Oamenii sunt cei care fac institutiile si nu invers. Sigur, institutiile pot sa-i strice sau sa-i tampeasca pe oameni. Dar, riguros vorbind, vina nu poate fi decat a oamenilor. Asa cum oamenii pot sa faca institutii, tot ei pot sa le si desfaca si sa ia totul de la capat.

Acceptand, in cazul acesta, ca oamenii se pot rata, credeti ca si tarile ar putea suferi de o asemenea soarta?
Personal, cred ca ratarea e o afacere strict inviduala, dar chiar daca ar fi colectiva o tara ca Romania nu se poate rata, oricat de mult ar incerca – si incearca, e limpede. Ganditi-va doar: asa cum eschimosii au nu stiu cate cuvinte pentru zapada, romanii au o groaza de cuvinte pentru fenomenul de care ma intrebati: “ratare”, “esec”, “rateu”, “neimplinire” si altele. Despre cel aflat in situatia respectiva noi zicem ca e “neispravit”, “pierde-vara”, “ratat,” “neimplinit,” “bun-de-nimic”.

Romania nu se poate rata. In cazul cel mai rau se implineste printr-o extraordinara cultura a ratarii si esecului. Daca nu mai avem nimic de exportat, putem exporta filosofi ai ratarii, asa cum l-am exportat pe Cioran. Putem furniza expertiza in ratare oricui pofteste, asa cum China furnizeaza lumii lucruri ieftine.

Revenind la un ton mai serios, esecul e un lucru pe cat de important pe atat de complicat. In masura in care viata esueaza in moarte, toti suntem niste ratati. De fapt, din cauza entropiei, totul va sfarsi pana la urma in esec. Orice reusita nu e nimic altceva decat ceea ce reusim sa sustragem esecului, pentru o perioada foarte scurta de timp. In sfarsit, inca nu m-am dumirit nici eu. Scriu o carte pe tema asta. Cand o termin, daca n-o ratez si reusesc sa ma dumiresc, o sa va spun ce-am descoperit.

Pana atunci, spuneti-mi ce facem cu Romania. Mai facem ceva?
Poate ca e mai bine sa nu facem nimic. S-a ajuns in situatia actuala si din cauza ca toti au tot vrut sa-i faca cate ceva. Daca e ceva de facut – si e foarte mult – cred ca trebuie sa incepem cu oamenii, cu noi insine. Cu asta revin la intrebarea anterioara, cea despre educatie. Totul se reduce pana la urma la ceva foarte simplu: sa incepem intr-o buna zi sa ne privim cu alti ochi.

Am sa dau niste exemple concrete. Sa zicem ca esti medic. Te trezesti intr-o buna dimineata si realizezi ce profesie extraordinara ai. Ca medic esti aproape un facator de minuni: poti sa-l ajuti pe unul sa traiasca desi sta sa moara, poti sa-l faci pe altul sa mearga iar desi a cazut de la etajul trei, poti scoate pe cineva din coma, poti aduce oameni pe lume. Daca te gandesti, e o chestie extraordinara, sentimentul de satisfactie care se naste din asta trebuie sa fie enorm. Practica medicinei devine propria sa recompensa si nu-ti mai trebuie nimic altceva ca sa te simti rasplatit. Un doctor care ajunge sa gandeasca asa nu cred ca se mai poate gandi sa ceara șpaga pacientilor. Daca ar face-o s-ar degrada in propriii ochi, ar muri de rusine.

Sau sa luam un politician. Ce lucru mare sa fii socotit demn de a-i reprezenta pe altii! Ce onoare! Facand ceva care nu te priveste personal, ceva care are valoare publica si-i ajuta pe altii – de exemplu, treci o lege prin care doctorii sunt platiti civilizat si nu mai sunt siliti sa ceara spaga – e ca si cum iti depasesti existenta personala – inevitabil marunta, egoista – si devii parte din ceva mult mai mare si mai important. Ca si cum putinul pe care l-ai facut te ajuta sa traiesti prin altii, sa existi public, in mii de locuri in acelasi timp. Te uiti la podul pentru care te-ai zbatut sa se construiasca si la oamenii care trec pe el si-ti zici: “E si o parte din mine in podul asta!”. Ce-ti poate da un sentiment mai mare de implinire decat asa ceva? In comparatie cu o satisfactie atat de trainica, orice comision paleste.

Sau esti preot. Oamenii vin la tine si isi deschid sufletul, vor sa le faci legatura cu alta lume. Si doctorului si politicianului le e frica de moarte si te cauta sa le oferi mangaiere. Vor sa le promiti ca dupa ce mor se alege si altceva de ei decat praful si pulberea. E greu de imaginat o munca mai grea si o profesie mai iesita din comun. Cum poate fi platit asa ceva? Cum poti cere “taxe” pentru asa ceva fara sa te injosesti in propriii ochi si sa te topesti de rusine?

Si tot asa cu celelalte profesii si cu celelalte “peschesuri.” Tot ce ne trebuie e o biata schimbare de atitudine. E foarte simplu, Dar poate tocmai din cauza ca e atat de simplu pana la urma e extrem de dificil, daca nu imposibil.