Pe 23 septembrie 2021, în jurul orei 14.40, bărbatul în costum urca pe scena Pavilionului Grădinii Regale din Budapesta. Își aranja hârtiile, arunca o privire în sala unde se strânseseră politicieni și activiști din toată lumea pentru a patra ediția a Summit-ului pentru Demografie, după care începea să vorbească despre problemele din România. După ce deplângea în termeni generali scăderea natalității, bărbatul se întorcea la hârtii pentru câteva exemple:
În România s-au născut, în 1967, 528.000 de copii. Am ales anul 1967 pentru că a fost anul în care s-a interzis avortul prin lege. Și apoi am avut în jur de 314.000 de nașteri în 1990, iar în 2020 – 178.509 de nașteri. (…) Iată ne dau de gândit aceste cifre, dar piramida demografică s-a inversat. Am pierdut la cifre nete populație.
Bărbatul în costum e președinte al UDMR (Uniunea Democrată a Maghiarilor din România) și viceprim-ministru în Guvernul României. Îl cheamă Hunor Kelemen și a fost unul dintre păpușarii politici care au determinat, în toamna acestui an, înființarea unui minister al familiei în România.
Ce a vrut să transmită Hunor Kelemen când a decis să prezinte înaintea asistenței strânse la Budapesta statistica nașterilor în România anului 1967?
E indicativă alegerea unui politician de a ilustra comparativ – și pozitiv – urmările demografice ale unei politici represive criminale, care a produs nenumărate efecte negative în societatea românească?
Și-n ultimă instanță, există vreo legătură invizibilă între Budapesta și București când vine vorba de politici pronataliste și de vederi sociale care pot opera inclusiv cu limitări ale accesului (medical sau legal) la avort?
Răspunsurile la aceste întrebări sunt fundamentale pentru a înțelege de ce și cum a apărut în România, din senin, un minister al familiei. Adică o structură cu ambiții sociale profunde, despre care nimeni nu vorbea pe scena politică românească până de curând.
Prăbușirea coaliției PNL-USR și reașezarea scenei politice de la București, în noua formulă guvernamentală PNL-PSD, au creat – printre altele – și oportunitatea politică a implementării unui cadru pronatalist meșterit la Budapesta. De această oportunitate UDMR a profitat din plin, la capătul unui întreg lanț de culise politice prin care formațiunea maghiarilor din România a impus la București idei formulate de guvernul lui Viktor Orbán.
De ce credem că e important să deslușim aceste lucruri? Pentru că, atunci când politicienii vor să ne întoarcă în anul 1967, fie doar și cu exemplul comparativ, jurnalismul trebuie să le reamintească oamenilor că a existat un loc comun al tragediei demografice, chiar dacă uneori mascate de creșterea natalității. Acest loc e chiar trecutul nostru recent.
Jurnalul Decretului a strâns un colectiv jurnalistic care a publicat de-a lungul ultimelor trei luni de zile subiecte din sfera drepturilor reproductive și sexuale. Am scris practic despre consecințele care apar într-o societate care interzice avorturile. România nu e deloc departe de urmările unei astfel de istorii. Între 1967 și 1989 peste zece mii de femei au murit după ce regimul comunist a interzis avorturile la cerere. Această politică a fost implementată cu scopul de a crește natalitatea. În ochii regimului era o politică pronatalistă, clădită pe represiune, dar și pe măsuri de stimulare fiscală.
Povestea interzicerii avortului nu este însă doar povestea întreruperilor de sarcini refuzate legal. Ea e legată de multe alte teme cu impact major în viețile oamenilor. Limitarea accesului la avort lasă urme în sistemul de nașteri, în sistemul de protecție a copilului, în planificarea familială, ba chiar și în dormitoarelor cetățenilor.
Toate aceste teme pe care le-am abordat, cu metodele jurnalismului, în cadrul proiectului Jurnalul Decretului sunt teme pe care le regăsim frecvent în discursurile celor care militează pentru politici menite să întărească familia și națiunea, crescând natalitatea.
Există o legătură – uneori mai vizibilă, alteori mai puțin vizibilă – între cei care propun politici pronataliste și cei care susțin că avortul nu este un drept, ci o crimă. Există o legătură între cei care propun politici pronataliste și cei care se declară împotriva introducerii educației sexuale în școli.
În acest context proaspătul minister al familiei apărut la București nu avea cum să lipsească din cadrul proiectului nostru. Îi dedicăm chiar articolul care închide seria noastră jurnalistică.
Iată cum a apărut Ministerul Familiei – și de ce ar trebui să ne intereseze geneza sa.
O propunere de nerefuzat
Pe 5 octombrie 2021, Parlamentul României demitea prin moțiune de cenzură Guvernul Cîțu. Ce urma era clasicul circ politic dâmbovițean: negocieri pentru guverne care nici măcar nu au ajuns la vot în Parlament, premieri desemnați care nu au putut să formeze o majoritate. Criza a luat sfârșit în momentul în care mai vechii parteneri de guvernare PNL și PSD și-au dat din nou mâna, după ani de divergențe ascuțite, și împreună cu UDMR s-au așezat la masa împărțelii politice.
Pe 11 noiembrie, după o tură de negocieri, președintele UDMR Hunor Kelemen și prim-vicepreședintele PNL Rareș Bogdan anunțau posibilitatea înființării unui nou minister. Ministerul Familiei după modelul polonez, preciza liberalul.
Ministerul i-a revenit social-democratei Gabriela Firea, fostul primar al Bucureștiului și unul dintre carnasierii de frunte din PSD.
Audiată în fața comisiilor reunite de specialitate din Parlament, unde a primit aviz favorabil pentru funcția ministerială, Gabriela Firea și-a exprimat regretul că o parte din opinia publică a luat în derâdere înființarea Ministerului Familiei. De fapt el există în mai multe țări europene, a indicat Firea. Dar primul exemplu pe care l-a avansat politiciana PSD nu a fost Ungaria, nici Polonia, ci Germania. A lăsat să se înțeleagă astfel că modelul german ar fi fost cel folosit de coaliția PNL-PSD-UDMR în formularea obiectivelor și măsurilor viitorului minister.
Hunor Kelemen avea însă alt model în minte. Pe 29 noiembrie, la câteva zile după învestirea guvernului de coaliție condus de Nicolae Ciucă, președintele UDMR îi recomanda Gabrielei Firea, instalată ministru al Familiei, să se consulte cu omoloaga sa din Ungaria, Katalin Novák. O făcea într-un interviu acordat publicației de limbă maghiară Krónika.
Ministra a acceptat propunerile noastre și am încredere că va pune în practică politicile publice relevante și o vom ajuta cu asta. Cu siguranță vor fi multe consultări și nu pot să răspund acum pe cine va consulta Gabriela Firea. Dacă îmi cere sfatul, cu siguranță îi voi sugera să se întâlnească cu Katalin Novák, ministra fără portofoliu pentru familii (n.r. – de la Budapesta).
Despre ce “propuneri” UDMR acceptate de Gabriela Firea vorbește Hunor Kelemen? Pentru a înțelege trebuie să ne întoarcem în septembrie 2021, când au avut loc două evenimente capitale pentru nașterea ministerului român al familiei.
Articolul complet poate fi citit AICI.
Mi se pare bună tema, în special azi, când sloganul „my body, my choice” ar trebui să fie valabil dacă vorbești de dreptul femeii la avort, dar e considerat o mizerie dacă îl invoci atunci când spui că nu vrei să te vaccinezi. Cea mai infectă dublă măsură.
Măi, unde ar fi dubla măsură de care pomenești? După câte am înțeles eu, “my body, my choice” este un slogan feminist folosit în mai multe țări, cel mai adesea în jurul problemelor de autonomie corporală și avort. Ce legătură are acest lucru cu vaccinarea anti Covid19, ca să poți spune că este vorba despre o dublă măsură? Fiindcă nu e ca și cum, să zicem, în România toate femeile pot face avort la cerere, dar doar celor din Oltenia le trebuie și aprobarea, tot să zicem :), primăriei. În acest caz putem spune că avem o dublă măsură. Unor femei li se permite să facă avort la cerere, altora doar în anumite condiții sau nu li se permite.
Nu poți să extinzi ideea inițială a unui slogan, așa după cum dorești tu și să faci diverse analogii mai apoi.
Referitor la autonomia corporală, să poți decide ce să faci cu propriul tău corp, fără să fii forțat de altcineva să faci altceva. Și fără să îi afectezi pe alții, bineînțeles. Fiindcă una este să îți faci un tatuaj fiindcă așa vrei tu, una este să faci dragoste cu cine vrei tu etc., și alta este să fii ținut sclav de către cineva, bătut, violat. La așa ceva se referă autonomia corporală, nu la altceva. Nu poți face cu corpul tău ce vrei atât timp cât îi afectezi și pe alții. Iar faptul că, prin corpul tău se poate transmite în comunitate o boală contagioasă, pentru mulți semeni mortală, face ca acest slogan să nu fie valabil. E ca și cum un terorist și-ar lega o bombă în jurul pieptului, ar ieși într-un mall, să zicem, și apoi, în virtutea analogiei tale, aceea că poate face ce vrea cu corpul său, ar putea detona bomba. Nu e așa! Până într-aici duce raționamentul, doar prin faptul că ai asociat în mod greșit (sau poate în mod voit, nu știu și nici nu mă interesează așa de mult) ideea de vaccinare anti Covid19 cu sloganul “my body, my choice”.