Litografie din 1843, ilustrând țărani din Valahia | Muzeul Național de Istorie / imagoromaniae.ro

Astăzi, la Pixul cu mină, ne întoarcem la o lucrare clasică – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, de Neagu Djuvara (editura Humanitas, 2006).

O facem pentru a înțelege cum au ajuns românii să schimbe o lume cu alta, la începutul secolului al XIX-lea. E o schimbare cu consecințe majore până în zilele noastre. 

Pe 1 decembrie am sărbătorit Marea Unire de la 1918 – și foarte bine am făcut. Dar istoria noastră de până la sfârșitul Primului Război Mondial este foarte complexă și trebuie înțeleasă în nuanțele ei.

Istoria locuitorilor Moldovei și a vlahilor din Țara Românească a cunoscut la începutul secolului al XIX-lea o mutație majoră: românii au început și ei să trăiască fenomenul modernizării. Și-au schimbat limba, și-au schimbat straiele, politica și economia. Chiar dacă incomplet, au ieșit din epoca fanariotă, orientală – și au intrat, măcar cu un picior, în cea modernă, occidentală.

Cum? Ne arată istoricul Neagu Djuvara. 

ÎNTOARCEREA DOMNIILOR PĂMÂNTENE

Revolta lui Tudor Vladimirescu (n.r. – din 1821), în ciuda tragicului ei sfârșit, a avut totuși consecințe faste în Principate: turcii, nemaiavând încredere în greci, au hotărât să asculte cererea boierilor români de a li se da din nou domn pământean. În 1822, începe deci la noi o nouă eră prin alegerea a doi domni pământeni.

De fapt, la început a fost o numire de către sultan, dar o delegație de boieri din Țara Românească și alta din Moldova veniseră cu propuneri, iar astfel sultanul pune domn în Moldova pe Ioan Sandu Sturdza, coborâtor dintr-o veche familie de boieri moldoveni, și în Țara Românească pe Grigore IV Ghica, a cărui familie, cum am spus, era de îndepărtată origine albaneză, acum însă cu totul românizată prin înrudiri cu vechile neamuri boierești românești, încât se găsea chiar în fruntea “partidei naționale”.

Începe acum în țările noastre era modernizării.

CE VEDEAU CĂLĂTORII STRĂINI ÎN ȚĂRILE ROMÂNE

Cu greu ne mai închipuim azi cum arătau oamenii și locurile la începutul veacului al XIX-lea, adică spre sfârșitul epocii fanariote. Desigur, viața la țară, mai cu seamă la poalele munților, cu așezări mai numeroase de moșneni și răzeși, era neschimbată de veacuri, urmând ritmul anotimpurilor și muncilor la câmp, la vie sau la pădure. 

Portul țăranilor, al bărbaților și al femeilor, se păstra cu sfințenie din tată în fiu – sau mai bine zis de la mamă la fiică -, iar călătorii străini observă toți, cu mirare, într-o țară atât de năpăstuită și săracă, frumsețea broderiilor și curățenia cămășilor chiar și la cei mai săraci.

La oraș însă, boierii, după ei și negustorii mai avuți, apoi și târgoveții, umblă în straie în stil oriental, după moda de la Constantinopol – Țarigrad i se spunea în graiul popular, și așa ne-a rămas până azi în cântecele bătrânești. De aceea, străinii apuseni, care poposeau mai mult la oraș, aveau la prima vedere, când veneau din Apus, impresia de a se afla deja într-o provincie a imperiului otoman – sau, dacă veneau de la Constantinopol, de a se afla încă într-o provincie turcească.

DOVLEACUL URIAȘ DE PE CAPUL BOIERILOR ȘI ADEVĂRATA REVOLUȚIE

Dar deosebirea de Occident nu stătea numai în acest aspect exterior, al costumului oriental – uneori, chiar exagerat de “exotic”, cum a fost un timp calpacul, ca un dovleac uriaș pe capul boierilor, destul de ciudat pentru un ochi occidental. Deosebite erau instituțiile, moravurile și vocabularul (care nu era “internațional” decât față de lumea otomană sau de moștenirea bizantină), și prin urmare mentalitățile. 

Deci, când deodată au început boierii, clericii și toți cei mai avuți și cu carte să citească romane traduse din franțuzește ori germană, sau ziare venite de la Viena și Paris, apoi când nu s-a mai putut opune turcul ca cucoanele noastre să se îmbrace după moda apuseană, după ele luându-se și tinerii bărbați, și când au putut unii dintre aceștia să călătorească și să învețe în Apus, atunci s-a petrecut o adevărată revoluție cu consecințe incalculabile în toate domeniile.

Trebuie insistat asupra profundei mutații care are loc la acel început de veac și care se va prelungi în decursul mai multor generații, ca să înțelegi chiar anumite probleme ale României de azi. În general, se trece prea repede peste aceste adânci schimbări de acum o sută cincizeci – două sute de ani, ca și când ar fi oarecum rușinos să arăți că pe-atunci făceam parte din altă lume decât cea căreia îi aparținem acum.

LUMINA VINE DE LA PARIS (PRIN OCUPAȚIE RUSEASCĂ)

Deja în epoca fanariotă începe influența franceză la noi, fiindcă Franța avea pe-atunci un prestigiu enorm în întreaga Europă. Se vorbea franțuzește în sferele înalte, de la Lisabona la Sankt-Petersburg. La noi, marea cotitură se petrece în timpul ocupației rusești de la 1806 la 1812.

Convinși de victoria finală a rușilor împotriva turcilor, tinerii boieri – și mai cu seamă boieroaicele! – au început să se îmbrace și să învețe toți franțuzește, pentru că franțuzește se vorbea cu ocupantul rus! Ceea ce nu i-a împiedicat pe unii boieri bătrâni mai iscusiți în politică, cum a fost marele vornic Constantin Filipescu (deportat în cele din urmă la capătul Rusiei), să urzească intrigi împotriva rușilor și în favoarea turcilor, pe care-i considerau de-acum ca o pavăză necesară contra expansionismului rusesc.

(…) Prin faptul că tinerii intelectuali români (chiar și cei care nu învățaseră în străinătate) vorbeau limba franceză, ei ne-au furnizat aproape toate cuvintele moderne. Trebuia să schimbăm cuvintele venite pe linie turcească sau grecească, pentru noul sistem de administrație, pentru drept, politică, economie. Astfel, ispravnicul a devenit prefect, a chivernisi s-a zis de-acum a administra, zapcii au fost înlocuiți cu jandarmi (…), visteria a devenit ministerul finanțelor etc.

În mod fatal, trebuia să împrumutăm asemenea cuvinte dintr-o limbă străină, iar aceasta a fost franceza. Și această influență nu s-a șters, a rămas în limbă și a pătruns în felul nostru de a gândi și a trăi. Noi nu ne mai dăm seama cât de mare a fost influența franceză în veacul al XIX-lea și chiar până la mijlocul veacului al XX-lea. Toată societatea românească, toți intelectualii vorbeau franțuzește. Boierimea vorbea franțuzește acasă. 

CINEVA ARE, TOTUȘI, DE SUFERIT

Soarta țărănimii, în schimb, se înrăutățește în urma Regulamentelor Organice. În 1829, prin pacea de la Adrianopol, turcii sunt siliți să liberalizeze navigația pe Marea Neagră și pe Dunăre, forțați bineînțeles de ruși, dar și de englezi, căci englezii dominau mările și voiau să liberalizeze comerțul.

De la o zi la alta, libertatea comerțului în Principatele noastre face ca boierimea, care poseda majoritatea pământurilor, să se intereseze de o exploatare mai intensivă, ca să producă grâne pentru export. Până atunci, țăranul putea să cultive într-o oarecare libertate pământul boierilor, boierul era silit să dea cel puțin două treimi din moșia lui țăranilor, care o cultivau cum voiau și îi dădeau boierului o cincime, o pătrime sau o treime, dar dijma nu ajungea la jumătate din recoltă.

Din momentul când boierii nu mai sunt siliți să dea grâul turcilor la preț redus, ci îl pot vinde francezilor sau englezilor, pe Dunăre, țăranii încep să fie mult mai exploatați de marii proprietari decât erau înainte de epoca Regulamentelor Organice. Iată cum progresul își are și reversul lui.

Prima constituție românească reprezintă embrionul unei legislații de tip occidental, dar, pe de altă parte, înrăutățește soarta țăranilor în așa măsură încât, mai târziu, unii gânditori socialiști vor spune că avem de-a face cu o epocă de neoiobăgie. 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.