Ziarele au apărut pe lume – inclusiv în lumea românească din prima jumătate a secolului XIX – mai puțin dintr-o nevoie culturală sau sufletească, și mai ales pentru a îndeplini o funcție utilitaristă.
“Ziarul a fost, la început, nu un răspânditor de idei, ci un împrăștietor de vești. Ziarul a răspuns nevoii mediului de a fi informat mai repede și mai sistematic.”, scria Constantin Bacalbașa, președinte (în zorii secolului XX) al Sindicatului Ziariștilor din București, într-o cercetare despre istoria presei naționale realizată de istoricul Nicolae Iorga.
Și în țările române ziarul s-a născut din aceleași necesități. Dovadă e faptul că domnitorii au fost chiar primii cititori și abonați ai ziarelor, curțile lor având un capitol bugetar separat pentru această cheltuială. Acești cârmuitori ai principatelor nu simțeau, totuși, nevoia unei prese naționale – iar, când aceasta a apărut, răspândirea ei era atât de firavă încât existența presei depindea de subvențiile politicienilor și ale partidelor.
Ce a dat într-un final independență ziarelor a fost tocmai răspândirea lor populară, manifestată prin comercializarea prin marile tiraje (fenomen produs în secolul XX). Dar, la începuturi, presa românească nu a fost despre independență – ci, mai degrabă, despre cenzură, eșecuri editoriale, avânt naționalist și poziționări ideologice radicale.
Primele noastre publicații erau coordonate/înființate de viitori oameni politici, unii dintre ei chiar viitori miniștri. În plus, presa pe teritoriile românești lua naștere într-o perioadă de ocupație străină. Nu-i de mirare că rândurile primelor foi românești apărute în secolul al XIX-lea sunt marcate de constrângerile și dezideratele epocii lor.
Pentru a vedea cum au arătat aceste începuturi, am mers la Biblioteca Centrală Universitară să consultăm Istoria presei românești de la primele începuturi până la 1916, o lucrare realizată de Nicolae Iorga la comanda Comitetului Sindicatului Ziariștilor din București.
Iată ce am aflat.
O îndeletnicire periculoasă
Interesul pentru publicațiile străine a fost destul de viu și la noi în a a doua jumătate a secolului XVII-lea, când încă nimeni nu se putea gândi nici la răspândirea informației manuscrise, care putea fi foarte periculoasă pentru autorul ei – din care cauză și scrisorile politice al boierilor sunt extrem de rare – nici, cu atât mai puțin, la întrebuințarea presei, care se afla în mâna clerului și servea exclusiv la răspândirea literaturii scare și religioase, pentru un asemenea uzagiu profan și periculos.
Domnitorii abonați la ziare străine
La 1812 avem știință că domnia moldovenească nouă a lui Scarlat Callimachi, om de înalte însușiri și priceput în ale politicii prin cariera lui anterioară de dragoman, comandă, pentru suma de 650 de lei prin agenția austriacă, furnizarea de ziare, reviste și cărți, aceste publicații: Monitoriu, Merchiur, Francfort și Telegraf.
Aceasta însemnează: Le Moniteur universel, marea gazetă franceză (…), apoi Mercure de France, Gazette de Francfort, care, dacă nu mă înșel, apărea și în franțuzește.
Prima foaie românească
Titlul adoptat, Curierul Românesc, făgăduia însă mai informație curentă, decât altceva. Cel dintâi număr a apărut la 8 aprilie 1829.
(…) Această foaie va servi și omului politic pentru gândurile și combinările sale, ea va fi pentru literat și filosof, pentru cine se interesează de războaiele de pretutindeni, pentru cei ce se gândesc la speculații, negociații, ba chiar pentru asudătorul plugar.
Având în vedere publicul acesta așa variat, iată ce i se făgăduiește: o culegere de cele mai folositoare și interesante lucruri din gazetele Europei, însemnări pentru creșterea și sporirea literaturii românești, informații cu privire la comerț, știri interioare sau, în limbajul încă nelămurit al acestei prese începătoare: cele din lăuntru și slobode săvârrșiri ale Statului nostru, precum judecăți însemnate, sfaturi și hotărâri ale Divanului pentru îmbunătățirea patriei…
Cea dintâi foaie din Ardeal
Foaia Duminecii avea drept scop, cum o mărturisește de la început, înmulțirea cei de obște folositoare cunoștințe. Cheltuiala era a unui bogat negustor brașovean, Rudolf Orghidan, iar truda aproape exclusiv a lui Barca, pe care-l interesau tot felul de anecdote privitoare la curiozitățile științelor naturale ori la viața oamenilor distinși.
Foaia Duminecii, care la început trebuia să fie sprijinită și de un alt burghez din partea locului, Dimitrie Marin, va fi apăsat cam greu pe umerii singurului ei patron bănesc, așa încât existența nu i s-a prelungit mai mult decât de a doua zi după Anul Nou până în ajunul Crăciunului anului 1837.
Cenzura rusească
La 1840 el (n.r Mihail Kogălniceanu) apare cu o revistă de beletristică Dacia Literară.
(…) Kogălniceanu crede că poate începe o publicație pe un plan mult mai larg decât cele de până atunci, judecate de dânsul ca fiind provinciale. Foaia lui va fi una care făcând abnegație de loc, ar fi numai o foaie românească și prin urmare s-ar îndeletnici cu producțiile românești, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune devenind astfel un repertoriu general al literaturii românești.
(…) Frumoasa revistă a lui Kogălniceanu avu trei numere, în martie, aprilie și mai 1840. Nu era unul dintr-însele în care, ca și în fabulele citate ale lui Alexandrescu , să nu se lovească-n relele timpului, ori dacă era vorba de politica lui Alexandru Lăpușneanu, care ataca pe boieri ca să servească sărăcimea.
(…) Fără o interzicere formală Kogălniceanu fu înștiințat că Rusia se socoate jignită și amenințată în rosturile ei, și astfel cea dintâi întreprindere, de un așa frumos și folositor program, a șefului noii generații din Moldova trebui să fie întreruptă.
Pruncul Român
El (n.r Ioan Catina) a explicat de la început cititorilor că Pruncul Român, botezat astfel de dânsul, după propria-i mărturie, este fiul civilizației, dar e bărbat, și anume pentru că suferința matorește pe om înainte ce vârsta îl coace, și inima junelui vestejește înainte d-a se încreți și a se albi și a se cărunta pletele cele respectabile ale unui bătrân.
Cu comparații incoerente ca aceea a pântecului care optsprezece secole purtă România în durerile martirilor, nu se putea ajunge, firește, la rezultatul practic urmărit, pentru care ar fi fost cu mult mai potrivit stilul popular, potolit, glumeț și plin de icoane culese din realitate.
Un ziar suprimat
În jurul ziarului care urmărea, fără să se ascundă, o totală răsturnare a situației politice, se alcătuiește o societate pe acțiuni, cu capitalul de 7000 de galbeni, care cuprinde între alții pe Ștefan Pherekyde, pe Ion Marghiloman și Iacob Lobel, Rosetti primind 4000 de acțiuni în schimbul dreptului său de proprietate și rămânând să conducă trei ani de zile foaia fondată de dânsul. Programul rămânea tot așa de complet și de mare ca și la început.
Ziarul Românul va urma a susține principiul progresului, a apăra libertatea individuală și constituțională, a combate toate abuzurile, a fi organul comerțului și industriei și a se ocupa în genere de toate chestiile vitale ale țării. Credincios devizei sale, va împinge necontenit la dezvoltarea inteligenței, la îmbunătățirea stării sociale, la înființarea instituțiilor de progres, la înflorirea civilizației.
Se va recunoaște că nu putea făgădui mai mult.
Urmărit de aproape de către cenzura domniei pământene, Românul fu din nou suspendat în 1864, pentru neîmpăcatul resbel ce declarase guvernului și pentru violența articolelor sale, desființându-se și societatea pe acțiuni.
De la polemică politică curentă la jurnal politic-comercial
Românul a învățat publicul cu problemele constituționale și a introdus în limbajul obișnuit termenii de polemică politică curentă, ceea ce trebuie să se considere desigur ca un foarte mare merit al său.
(…) În schimb Vasile Boerescu, al cărui rol se precizează tot mai mult, aducea în Naționalul jurnalul politic-comercial, ceea ce ar însemna astăzi de politică și economie politică, cu totul alt orizont și altă stăpânire de sine însuși, care putea să suplinească o vervă de care, și ca orator și ca scriitor politic, acest reprezentant de seamă al generației de la 1848 nu s-a împărtășit în aceeași măsură cu radicalii contemporani.
(…) Pe lângă articole chibzuite, se face un larg loc literaturii și culturii în general, fără a excepta teatrul.
Foile clerului
În ce privește foile destinate clerului, exemplele date odinioară, la Buzău, de Gavril Munteanu și de cei doi mari ierarhi care s-au succedat acolo în întâia jumătate a veacului al XIX-lea n-au fost destul de bine imitate în publicația oficială Biserica ortodoxă română, începută în 1874 și trecută prin multe conduceri fără ca vreodată să fi avut unitate de acțiune și simțul nevoilor actuale practice care erau necesare pentru a însufleți întreg clerul de dincoace de munți.
