Iarmaroc la Sibiu, în 1788. Imaginea ilustrează o mulțime compusă din săteni transilvăneni, români și sași în costumele lor naționale, și din orășeni de diferite categorii. | Foto: Franz Neuhauser / imagoromaniae.ro

Ne-am ocupat mai des la „Pixul cu mină” de valahi și moldavi, de basarabeni și dobrogeni. Astăzi le vine rândul ardelenilor, bănățenilor și bucovinenilor, români pe care secolele premergătoare Marii Uniri i-au prins în Imperiul Habsburgic, cu capitala la Viena.

Pentru a înțelege cum era viața românilor din Transilvania înainte de 1918 am apelat la un volum clasic, Românii (1774-1866), de Keith Hitchins, ediția a III-a, traducere din limba engleză de George G. Potra și Delia Rădulescu, publicat la Humanitas în 2018. 

Keith Hitchins a fost unul dintre cei mai mari specialiști occidentali în istoria României (și a Europei de Est). Americanul a fost profesor la University of Illinois. A murit pe 1 noiembrie 2020, la aproape nouăzeci de ani.

Ca de fiecare dată vă recomandăm să citiți volumul integral. E un tom masiv, de peste patru sute de pagini, care, de altfel, face parte dintr-un proiect editorial vast.

Cum au trăit românii în Imperiul Habsburgic? Iată.

CINE INTRA ÎN CASA DE HABSBURG

Numeroși români trăiau în afara Principatelor Moldovei și Țării Românești, în Transilvania și Bucovina, ambele posesiuni ale Casei de Habsburg. Întrucât erau în covârșitoare majoritate țărani, acești români nu au jucat un rol semnificativ în structurile politice aristocratice ale timpului, chiar atunci când au constituit majoritatea populației în ambele teritorii.

Dintre românii din Transilvania, o mică elită intelectuală și-a asumat întotdeauna îndrumarea vieții politice și culturale și a manifestat preocupări similare cu acelea ale boierilor reformatori și ale generației pașoptiste din Moldova și Țara Românească. Energiile lor au fost, de asemenea, absorbite de ideea de națiune și, în condițiile unei stăpâniri străine, ei au luptat pentru a dobândi autonomie politică și culturală. 

Asemenea omologilor lor din Principate, au fost atrași în curentele de idei majore din Europa timpului lor – iluminism, romantism, liberalism – și s-au străduit să le adapteze condițiilor lor specifice.

PUȚINĂ STATISTICĂ: 90% ȚĂRANI, TREI SFERTURI DEPENDENȚI DE MOȘIERI, O MAJORITATE DE ANALFABEȚI

Poziția pe care au ocupat-o românii în viața politică și socială a Transilvaniei, între deceniile de sfârșit ale secolului al XVIII-lea și anii ’40 ai secolului al XIX-lea, a fost determinată în mare măsură de însăși structura societății românești. Diverse statistici arată că ei reprezentau în această perioadă peste 50 la sută din populație, iar în anii 1850-1851, potrivit unei estimări, din totalul de 2.062.000 de locuitorii, românii numărau 1.227.000 de persoane (59 la sută).

Peste 90 la sută dintre români erau țărani, iar dintre aceștia trei pătrimi erau dependenți de moșier sau erau muncitori cu ziua, restul fiind liberi. Doar puțini știau să citească sau să scrie. Modul lor de viață – dominat încă de un curios amestec de tradiții populare și religioase și în mare măsură încă impermeabil la influențele culturale și intelectuale din afară – se schimbase prea puțin de la începutul secolului al XVIII-lea.

De abia dacă exista o clasă mijlocie comercială și industrială în rândul românilor. Dintre toate orașele Transilvaniei, doar Brașovul avea o majoritate relativă de populație românească. În alte părți, negustorii și meșteșugarii români erau puțini la număr și slabi din punct de vedere economic și, ca atare, puteau juca doar un rol modest în treburile locale.

Nobilimea românească posesoare de pământuri, clasa care asigura conducerea într-o societate agrară, ierarhică, precum aceea a Transilvaniei, dispăruse practic vorbind, fiind asimilată de nobilimea maghiară înainte de secolul al XV-lea.

ROLUL BISERICILOR

În secolul al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea, înaltul cler al Bisericii Ortodoxe Române și al Bisericii Unite (sau Greco-Catolice) a jucat un rol mult mai important în viața politică a românilor transilvăneni decât acela împlinit de clerul ortodox din Moldova și Țara Românească.

Acesta și-a asumat conducerea aproape prin absență, întrucât niciun alt grup și nicio altă clasă nu posedau un prestigiu și o coeziune comparabile, iar cele două biserici, în absența instituțiilor politice românești, ofereau românilor singurul cadru de viață comunitar.

Înaltul cler, în special cel al Bisericii Unite, a fost purtătorul inițial al conștiinței naționale și cel ce a formulat o nouă idee despre națiune, bazată mai curând pe etnicitate decât pe lege sau regulile de castă.

EXCLUȘI DIN VIAȚA POLITICĂ

De-a lungul domniei Maria Tereza (1740-1780) și a lui Iosif al II-lea (1780-1790; a domnit împreună cu mama sa în anii 1765-1780), românii erau excluși din viața politică a Transilvaniei, o situație care dăinuia cel puțin din secolul al XV-lea.

În 1437, conducătorii așa-numitelor Trei Națiuni – nobilii (în cea mai mare parte maghiari), secuii, o populație înrudită cu maghiarii, care vorbeau maghiara și care se așezaseră în răsăritul Transilvaniei, și sașii, nume prin care erau cunoscuți colonii germani care sosiseră pentru prima dată în Transilvania în secolul al XII-lea – au format o uniune pentru a-și proteja drepturile împotriva unei răscoale masive a țăranilor.

Legislația ce a urmat în secolele XVI-XVIII a consolidat dominația lor. În acea vreme, calitatea de membru al unei națiuni nu era determinată de etnicitate. Ideea de națiune (natio) a implicat mai curând calitatea decât cantitatea; ea nu cuprindea pe oricine avea aceeași origine etnică, ci doar acele persoane care aveau drepturi și imunități speciale. 

CUM A CRESCUT IMPORTANȚA ROMÂNILOR

Românii au căpătat o nouă importanță odată cu venirea Habsburgilor. Curtea de la Viena privea Biserica Ortodoxă Română ca o potențială contrapondere la nobilimea maghiară calvinistă, care constituia coloana vertebrală a opoziției față de centralizare.

Urmărirea obiectivelor politice a coincis cu dorința ierarhiei romano-catolice a Ungariei de a accentua în continuare Contrareforma în teritoriile de est ale Monarhiei. 

Negocierile purtate între episcopul Bisericii Ortodoxe Române, Atanasie, pe de o parte, și iezuiți – care au servit drept intermediari ai Curții – și Leopold, cardinalul Kollonich, primat al Ungariei, pe de altă parte, au condus în 1700, la acceptarea de către episcopul Atanasie și o parte a clerului său a unirii cu Biserica de la Roma.

În schimbul recunoașterii Papei de la Roma drept cap necontestat al Bisericii creștine și al acceptării câtorva modeste schimbări în doctrină, împăratul Leopold I (1657-1705) a dat două diplome, în 1699 și 1701, acordând tuturor preoților ortodocși, care acceptaseră unirea, aceleași drepturi și aceleași privilegii de care se bucura clerul romano-catolic, inclusiv scutirea de obligațiile în muncă și de dijmă față de moșier.

Noua Biserică Unită a luat ființă atunci când episcopul Atanasie a întrerupt în mod oficial legăturile sale cu Mitropolia Ungrovlahiei de la București și când, la 25 martie 1701, a fost uns episcop al noii biserici. Curtea de la Viena și cardinalul Kollonich au presupus că Biserica Ortodoxă din Transilvania înceta astfel să existe. Dar în realitate a continuat activitatea la nivelul satelor, în întreaga Transilvanie, timp de aproape 60 de ani, până la numirea unui nou episcop în 1759.

ROLUL LUI ION INOCHENTIE KLEIN

Episcopul Ion Inochentie Klein (1700-1768; episcop 1729-1751) a fost primul lider unit care a desfășurat o campanie sistematică pentru a obține drepturile ce fuseseră promise clerului unit prin cele două diplome imperiale.

La început a pus accentul pe drepturile clericale întrucât acestea fuseseră formulate clar în diplome și îi ofereau, ca atare, o bază constituțională solidă pentru a-și susține cauza. Dar el nu considera clerul separat de popor. Distincția pe care o făcea era pur juridică și avea rațiuni tactice, fiind o reacție față de modul de gândire aristocratic existent. 

(…) Suspiciunile Curții (n.r. – de la Viena) în privința lui Inochentie Micu erau doar parțial justificate. Concepția sa cu privire la națiune era indiscutabil de natură etnică și nu religioasă. Petițiile sale în numele drepturilor românilor demonstrează cu prisosință că îi considera pe toți românii din Transilvania drept o entitate națională distinctă, indiferent de afilierea lor religioasă.

Faptul că a identificat românii cu unirea a fost, astfel, în primul rând, un mijloc de înfăptuire a țelurilor politice și sociale, mai curând decât o profesiune de credință. În urmărirea acestor țeluri, angajarea sa față de unire a avut momente de șovăială și s-a apropiat mai mult de ortodoxism, dar de un ortodoxism care să reprezinte spiritul comunității și nu o serie de principii religioase.

ÎMPĂRATUL CĂLĂTOREȘTE ÎN TRANSILVANIA

În cursul unei călătorii în Principat, în 1783, Iosif al II-lea a inițiat o reformă importantă a relațiilor agrare din Transilvania, care rămăseseră în mare măsură neschimbate de la începutul stăpânirii habsburgice.

La 16 august, el a dat un decret preliminar cu privire la emanciparea iobagilor, care modifica regimul aspru pe care erau obligați să-l îndure țăranii românii (și alții). Le interzicea moșierilor să ia de la țărani loturile de pământ pe care le lucrau sau să strămute țăranii dintr-un sat în altul, cu excepția cazurilor unui proces în regulă.

Le-a dat, de asemenea, țăranilor și o oarecare libertate personală prin acordarea dreptului de a se căsători și de a practica orice meserie, la alegere, fără consimțământul moșierilor.

Oricât de benefice ar fi fost aceste măsuri, ele nu aveau în vedere cauzele fundamentale ale sărăciei și nemulțumirii în rândul țăranilor: distribuirea unor suprafețe insuficiente de pământ, micșorate de o creștere a populației rurale, de încălcarea pământurilor obștești și a proprietăților individuale de către moșieri și obligațiile economice zdrobitoare față de moșieri și față de stat sub forma dijmei, prestării de muncă și dărilor.

HOREA, RĂSCOALA

Țăranii și-au exprimat nemulțumirea printr-o mare răscoală în toamna anului 1784, răscoala condusă de Horea, țăran el însuși, care le reprezentase cauza la Viena cu câteva prilejuri.

Violența s-a îndreptat în primul rând împotriva nobililor proprietari de pământ, iar obiectivele țăranilor au fost mai ales economice, cu toate că izbucnirile țăranilor români împotriva nobililor maghiari sugerează o tentă națională.

În ianuarie 1785 răscoala fusese reprimată, iar în februarie Horea și unul dintre locotenenții săi au fost executați în prezența a 2500 de țărani care fuseseră aduși din peste 400 de sate să fie martori ai consecințelor nesupunerii.

GENERAȚIA 1848, MOȘTENIREA ȘCOLII ARDELENE ȘI APROPIEREA DE OCCIDENT

Acei intelectuali, puțini la număr, care își asumaseră conducerea românilor erau urmașii spirituali ai Școlii Ardelene (n.r. – mișcare culturală de emancipare națională în Transilvania), dar aveau o concepție despre societate și schimbarea socială izbitor de diferită de aceea a înaintașilor lor.

Generația care a ajuns la maturitate între 1830 și 1848 s-a străduit să-i aducă pe români în marile curente ale vieții economice și culturale. Membrii acesteia au oferit bazele teoretice ale mișcării naționale moderne românești, iar în primăvara revoluționară a anului 1848 au formulat primul program național modern cuprinzător. 

Acești intelectuali au adus gândirea românească într-o comuniune mai strânsă cu Europa Occidentală decât oricând înainte. Propriile lor idei trădau un spirit distinct, occidental și modern. Totuși, ei nu erau occidentalizați.

Universul lor specific de idei datora mult unei tradiții autohtone, care era ea însăși un amalgam unic de tradiții, uneori contradictorii: vest-europeană, în mod special iluminismul în forma sa austro-germană, romantismul și liberalismul; ortodoxă, care combinase resursele primare ale lumii tradiționale rurale cu formele religioase și spiritualitatea Bizanțului; și, în sfârșit, tradiția transilvăneană, un complex de forme politice, sociale și culturale la care contribuiseră toate neamurile Principatului începând din Evul Mediu.

Nu pot fi ignorate nici contactele cu Moldova și Țara Românească. În special religioase, înainte de secolul al XIX-lea, ele au contribuit în mod semnificativ la întărirea sentimentului național de ambele părți ale Carpaților începând cu anii ’30 (n.r. – ai secolului XIX). 

AVRAM IANCU

Nu se poate spune că spiritul romantic nu a avut o influență printre intelectualii români. Entuziasmul și idealismul ce străbăteau simțul misiunii lor sociale ar rămâne altfel inexplicabil. Erau în mod clar prinși de spiritul vremurilor.

În persoana lui Avram Iancu (1824-1872), un tânăr avocat, mai târziu principalul erou militar român al Revoluției de la 1848, elanul romantic al renașterii naționale a dobândit, probabil, expresia sa cea mai puternică. El a împărtășit pe deplin aspirațiile Junei Europe, care se manifestau de-a lungul și de-a latul Continentului în deceniul de dinainte de revoluție.

Asemenea contemporanilor săi din Irlanda sau din Polonia, Avram Iancu a acceptat necondiționat puterea creatoare a ideilor, în special a acelora exprimate în chemarea mobilizatoare “Libertate, Egalitate, Fraternitate” și nu s-a îndoit nici măcar o clipă de capacitate acestora de a transforma realitățile europene.

CAZUL BUCOVINEI

Cursul dezvoltării luat de românii din Bucovina s-a deosebit semnificativ de cel al românilor din Transilvania. În Bucovina nu a apărut o mișcare națională puternică. Biserica Ortodoxă, ca instituție, nu a oferit o bază solidă pentru autonomia politică sau culturală, iar intelectualii laici erau puțini la număr și lipsiți de unitate.

Principala cauză a acestor condiții era natura administrației austriece a teritoriului. Aceasta a tăiat legăturile politice, economice și culturale cu Moldova, un act care i-a lăsat pe românii din Bucovina fără instituții naționale proprii și fără sprijinul necesar creării și propășirii de noi instituții.

Lovitura psihologică dată românilor a fost la fel de gravă. Anexarea de către Austria a întrerupt continuitatea dezvoltării lor istorice, lăsându-i fără stat și făcând din ei doar unul dintre cel câteva grupuri etnice care luptau pentru supraviețuire politică și economică. 

Provincia Bucovinei fusese constituită pe cei 10 000 km pătrați deprinși din trupul nordului Moldovei, în 1774, când trupele austriece au ocupat regiunea. Pretextul l-a reprezentat necesitatea apărării granițelor imperiale de ciumă și de o invazie a vagabonzilor și de a deschide căi de comunicație între Transilvania și nou dobândita Galiție.

Austria dorea, de asemenea, să obțină o compensație pentru influența rusească crescândă în Țările Române după războiul victorios al Rusiei cu Imperiul Otoman. Sultanul a recunoscut stăpânirea austriacă asupra acestui teritoriu în Convenția din 7 mai 1775.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.