Cum își luau românii viața la începutul veacului trecut

La 1521, luna Octombrie, Vlad-Vodă a fost spânzurat de Mehmed-beg sub un păr la București. Înainte de secolul al XVII-lea pedeapsa prin spânzurare nu era aplicată decât acelora care comiseseră hoții, tâlhării sau fapte mișelești. Pe boerii și ostași cărora Domnul le găsea vreo vină îi pedepsea cu moartea prin spadă sau bătaie. 

Spânzurarea, alături de țeapă și decapitare, erau pedepsele obișnuite pentru cei bănuiți că ar fi conspirat în contra Domnitorului.

(…) În Muntenia pedeapsa cu moartea a existat până la 1852, sub Barbu Dumitru Știrbei. Ultimele condamnări la moarte, prin spânzurare, au fost acelea a 2 Greci dn Eterie, care fiiind căpeteniile unui complot urzit contra Domnului Grigore Ghica, au fost spânzurați. (Studiu asupra Spânzurărei, Nicolae S. Minovici, 1904)

La Capul Târgului de afară (adică: Oborul, Podul Târgului de Afară, Calea Moșilor) se spânzurau condamnații la moarte, după ce, de la pușcărie, veneau fie călare pe un măgar, cu fața spre coda măgarului și cu sentința legată de gât, fie în car tras de boi. 

În alte țări spânzurarea unui individ se făcea cu o mai mare solemnitate. Astfel, în secolul al 17-lea, la procesiunile la locul de executare, luau parte copii de școală, conduși de profesorul lor și cântând imnuri religiose; iar în cazurile mai importante, cu o crimă celebră sau a unui criminal mare, era însărcinat un preot mai cu vază, care ținea în fața mulțimei adunate o predică moralizatoare. (Studiu asupra Spânzurărei, Nicolae S. Minovici, 1904)

»» Cel ce fura din casa stăpânului său, ori cât de puțin, de fura pentru întâia oară, era semnat la nas, de fura a doua oară, era spânzurat.

»» Cel ce fura din biserică un lucru sfințit, era spânzurat; iar cel ce fura un lucru nesfințit, pentru întâia oară i se tăia nasul, iar de fura pentru a doua oară, era spânzurat.

»» Cel ce fura pentru a treia oară, găini, gâște sau alte păsări domestice, era spânzurat.

»» Cel ce fura cruce din biserică, era spânzurat sau ars de viu. (Studiu asupra Spânzurărei, Nicolae S. Minovici, 1904)

Statisticile ne dovedesc că aprope în toate țările spânzurarea e felul de sinucidere cel mai frecvent, afară de Italia – înecarea ținând primul rând. 

Într’o lucrare apărută în 1895 asupra sinuciderii în București, datorită D-lui Dr. P. Nedelcu găsim, relativ la mijlocele de sinucidere, că spânzurarea vine în al 3-lea rând. După statistica D-sale pe o perioadă de 10 ani (1884-1894), găsim că sinuciderile prin armă cu foc și otrăvirile ocupă loc înaintea spânzurărei. 

Rezultatele statistice mai recente făcute de noi și cuprinzând o perioadă de 12 ani, de la 1891-1902, luate după registrele Institutului Medico-Legal dovedesc că în București spânzurarea e cel mai frecvent mijloc de sinucidere. (Studiu asupra Spânzurărei, Nicolae S. Minovici, 1904)

În ceea ce privește sexul, bărbații sunt aceia care dau contingentul cel mai mare de spânzurați. 

La noi orașele ne dau numărul cel mai mare de spânzurați. În ele găsim pe toți acei indivizi care, lipsiți de mijloce pentru susținerea vieții, și-au ales ca fel de sinucidere spânzurarea. Chiar orașele le oferă adesea cauzele determinante ale spânzurărei.  

Cel mai mare număr de spânzurați îl dau indivizii din clasa de jos, din populațiunea săracă. (Studiu asupra Spânzurărei, Nicolae S. Minovici, 1904)

Cauzele spânzurărei, care constituie un studiu de patologie socială, sunt foarte multiple și variate. Ele se confundă cu acelea ale sinuciderei în general care constituie una din bolile sociale cele mai grave și care pare a dovedi o criză de eretism nervos a epocii în care trăim. 

Spânzurarea este mijlocul de sinucidere care pare a fi fost născocit pentru a servi pe alcoolici și alienați și în general toate personele cu o inteligență mărginită. De altfel simplicitatea procedurilor și rapiditatea morții justifică această preferință. (Studiu asupra Spânzurărei, Nicolae S. Minovici, 1904)

Niciun subiect n’a fost discutat atât de mult și cu atâta grijă, din punct de vedere medical, psihologic și moral ca sinuciderea. Dacă moraliștii condamnă sinuciderea ca o acțiune imorală, medicii nu văd în ea decât efectul unei maladii.

Din 27.952 autopsii, efectuate în acest interval de timp (n.r. 1891-1937) în Institutul Medico-Legal din București, am găsit 2617 cazuri de sinucideri. 

(…) Desigur că numărul sinuciderilor a fost mai ridicat. Numeroase cazuri de morți datorate sinuciderilor, din tot felul de motive n’au fost trimise Institutului sau au fost ignorate, fiind considerate ca accidente. (Problema sinuciderilor, Doctorul Teodor Vasiliu, 1939)

Din 100 de sinucideri, 66 sunt bărbați și 33 femei. Aceasta s-ar putea atribui faptului că femeile sunt în genere mai blânde, mai puțin violente, se dedau cu greu la acte violente (…), se resemnează în fața durerilor și se adaptează cu mai multă ușurință condițiunilor de viață. 

S’ar putea adăuga că la femei credința religioasă este mult mai puternică decât la bărbați și alcoolismul mai puțin dezvoltat. (Problema sinuciderilor, Doctorul Teodor Vasiliu, 1939)

Cel mai ridicat procent de sinucigași îl dă clasa muncitorilor (muncitori, servitori, meseriași). Cauzele care produc această situație sunt numeroase. Pe lângă concurența dintre muncitori și efectele crizelor economice, trebuie să menționăm: privațiunile de tot felul, reaua stare a locuințelor, alimentația insuficientă și mai ales alcoolismul. 

În ordinea frecvenței urmează: funcționarii, personalul domestic, profesiunile intelectuale, comercianți-industriași, profesiuni necunoscute, agenți ai forței publice, personalul sanitar inferior, agricultori. 

La femei ordinea frecvenței este următoarea: casnice, servitoare, muncitoare, cele fără profesiuni. (Problema sinuciderilor, Doctorul Teodor Vasiliu, 1939)

Primăvara și vara furnizează cel mai mare număr de cazuri de sinucideri.

Indivizii tineri se servesc de preferință de armele cu foc, iar bătrânii recurg în cele mai multe cazuri la spânzurare. Femeile aleg de obicei mijloacele care le cauzează dureri mai puține sau nu le desfigurează. Clasele sociale de asemenea caută să se diferențieze prin alegerea mijloacelor de sinucidere. 

Asfixiile mecanice (699 spânzurări), cu un procentaj de 26,93%, constituiesc felul de moarte cel mai frecvent. După ele vin armele cu foc, otrăvirile, aruncarea înaintea vehiculelor, asfixii toxice, instrumente tăioase și înțepătoare, aruncarea de la înălțime, arsurile și electrocuțiunea. (Problema sinuciderilor, Doctorul Teodor Vasiliu, 1939)

În stânga aleei principale a cimitirului Bellu, alături de mormântul castei fecioare Iulia Hașdeu, se află două morminte, deasupra cărora este pusă o mică placă de marmură neagră, în care sunt săpate versuri dintr’o destul de cunoscută poezie a lui Eminescu, melancolicul și nefericitul cântăreț al iubirii. 

În acel loc sunt îngropate două victime ale iubirii, care, fiind oprite de niște împrejurări fatale să continuie un amor înflăcărat, și-au căutat paharul cu otravă, după ce mai înainte băuseră din cupa fericirii. 

Victime de acestea ale amorului sunt foarte multe și numărul lor crește așa de repede încât a început să dea de gândit multora. Și pare uimitor faptul că acest sentiment a cărui supremă tendință este perpetuarea speciei, să ducă tocmai la nimicirea ei. (Amorul și nebunia. Sinuciderile din Amor, N. Zaharia, 1911)

Craiova, 3 Martie (n.r. – anul este 1909) – Astă seară, pe la 12 ore, o detunătură atrase atenția sergentului de oraș din strada Aurelian. (…) Sinucisul e un anume Șt. St., tâmplar de meserie și disperarea lui a fost pricinuită de o dragoste nenorocită. 

(…) El a lăsat mai multe scrisori dintre care una adresată iubitei: “Scumpa mea Matilda, află că ultima oră a vieții mele a sunat. Tu, draga mea, ai vrut ca eu să mor.“ (Amorul și nebunia. Sinuciderile din Amor, N. Zaharia, 1911)

O tânără fată anume M.I. din str. Răsuri pentru motivul că a fost abandonată de iubitul ei, a încercat să se sinucidă, bând o cantitate de alcool denaturat. (…) Dusă la spital, i s’au făcut câteva spălături de stomac, în urma cărora disperata fată și-a revenit în fire. 

Dânsa a declarat solemn doctorandului care o scăpase cu viață că bărbații sunt niște nesimțitori, care nu merită să fie luați în seamă. (Amorul și nebunia. Sinuciderile din Amor, N. Zaharia, 1911)

Dintre toate sinuciderile cele mai reflectate sunt acelea din cauza mizeriei, căci ele nu provin din cauza unei pasiuni – cum ar fi amorul, indignarea – care, ca cele mai multe dintre patimi, îți ridică putința de a reflecta; dar dimpotrivă, în urma unei îndelungate reflecții provocate de lipsa mijloacelor de existență. 

(…) Remediul acestei mizerii stă, pe de o parte, în solidaritate, iar, pe de alta, în asistența publică. (Frica de moarte. Sinuciderile din mizerie, N. Zaharia, 1911)

Pescarul N.Th. în etate de 45 de ani, a fost găsit azi pe la ora 11 mort în odaia sa. Cauza sinuciderii este mizeria și boala de tuberculoză de care suferea. 

Azi dimineață pe la orele 9 și jumătate, fostul hamal din gara Filaret, zis Bociu, în etate de 60 de ani, s’a sinucis spândurându-se cu o frânghie de grinda magaziei de mare viteză a gărei Filaret.

Nu s-a găsit în hainele cu care era îmbrăcat, decât un bilet de fost hamal și o bucată de pâine uscată. În casa lui nu s-a găsit nici un lemn, nici un ban și nici o bucățică de pâine.