Încercăm să ne întoarcem în timp pentru a căuta rădăcini și explicații pentru zilele noastre și pentru cele care vor urma.
La startul noului an ne întoarcem tocmai în 1853, când un irlandez pe nume Patrick O’Brien a făcut o călătorie în principatele dunărene, scriind un jurnal al acestei aventuri. Cartea a fost publicată în 1854 în Occident și a făcut valuri, pentru că venea pe fondul unei rusofobii poate chiar mai accentuată decât astăzi.
Ce a văzut în 1853 Patrick O’Brien la noi, la Dunăre, și de ce e important?
Cartea “Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene – în toamna și iarna anului 1853” a apărut la editura Humanitas în anul 2016 (traducere de Constantin Ardeleanu).
Puțină istorie
Intrarea teritoriului carpato-danubiano-pontic în modernitate s-a făcut, timid și târziu, în secolul al XIX-lea (de unde și retardul nostru istoric de sute de ani).
Pașii sunt clasici:
» un moment deșteptător (care aici a fost călătoria în Occident a lui Dinicu Golescu, cel mai bogat om din țările române, înspre a-și da copiii la școală acolo);
» lupta între elitele vechi și elitele noi (în acest caz o luptă între generații, dar în cadrul acelorași familii);
» victoria elitelor noi și introducerea agendei modernizatoare (care a asigurat spațiului carpato-danubiano-pontic un secol de progres și prosperitate, de la 1848 până la 1939, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial).
În 1853 suntem încă la începutul acestei perioade care a schimbat destinul istoric al principatelor dunărene.
Țările române erau ocupate de armatele rusești, ne aflam în timpul războiului Crimeii. Atunci ajunge aici Patrick O’Brien, irlandez dintr-o familie bogată. Scopul călătoriei sale n-a fost elucidat pe deplin, dar el a fost probabil un trimis special al ministerului de externe britanic. Ce căutau britanicii în țările române? Grânele.
Acel secol bun din istoria carpato-danubiano-ponticilor a stat pe două resurse: grânele și petrolul. Așa a venit la gurile Dunării capitalul occidental și, în trena lui, s-au născut și instituțiile specifice modernității. Țările române au ieșit cu greu din lumea turcească și au făcut primii pași către Europa.
Patrick O’Brien ajunge într-un teritoriu aflat la începutul acestei tranziții. Ce a văzut el în 1853?
Pe când Sulina era a Rusiei
Sulina aparține Rusiei (n.r. – Rusia anexase întreaga Deltă a Dunării, în anul 1829, prin pacea de la Adrianopol; Dunărea era pe atunci principala cale de negoț pentru țările române).
Orașul înseamnă cu totul două șiruri de case de lemn cu etaj, ce se întind de-a lungul malului Dunării, cu o mlaștină sumbră în spatele lor. Cele mai multe case sunt construite pe piloni în mijlocul unor bălți de apă puturoasă care se scurge din mlaștina cu pricina.
Locul duhnește de febră în lunile de vară și este aproape de nelocuit iarna, din cauza frigului. Mateloți, pescari, cârciumari și proprietari de limburi, câțiva soldați ruși și unul sau doi preoți ortodocși alcătuiesc populația orașului Sulina.
Am numărat mai bine de două sute de vase de diferite mărimi ancorate pe fluviu. Unele erau acolo de trei luni, neputând să treacă peste bară (n.r. – bara este pragul de aluviuni care se depun la gura de vărsare a unei ape curgătoare). De la începutul lunii iunie, aproape fiecare încercare de a ieși pe mare se dovedise dezastruoasă și oamenii par să fie renunțat la gândul de a tăia un canal prin bară.
La gurile fluviului era o navă de dragat rusească; judecând după crustele de noroi care o acopereau și după aspectul ei mizerabil și părăsit, mai mult ca sigur că nu fusese folosită de multă vreme. În apropierea ei era o canonieră rusească. Singurul om de pe punte, un marinar înalt, într-un palton de culoarea glodului, stătea atârnat peste bordaj și arunca fire de paie în apă.
Contribuții britanice la Brăila …
Anglia este țara cea mai interesată ca gurile Dunării să ajungă navigabile și numai ea a arătat o dorință sinceră și statornică de a se înfăptui acest lucru.
În anul 1851, exporturile Brăilei pe Marea Neagră s-au ridicat la 778.157 de lire sterline, iar importurile pe Dunăre la 334.078 de lire. În același an exporturile Galaților pe mare au însemnat 496.368 de lire, iar importurile 374.233 de lire, în total la 1.982.836 de lire.
Supușii britanici și vasele britanice au cea mai importantă contribuție la dezvoltarea comerțului în această zonă, așa încât este de datoria guvernului britanic să-și folosească influența pentru a îndepărta toate piedicile din calea liberei navigații la gurile Dunării.
… dar la Brăila erau ceva probleme
Așezarea căreia îi zice “orașul Brăila” este de fapt o câmpie întinsă și prăfoasă pe care sunt răspândite ici și colo case. Aproape de malul Dunării e un șir lung de prăvălii și magazine îndesate cu cereale. Din lipsă de spațiu însă, mormane de porumb zăceau în plină stradă.
În această parte a orașului, am văzut la fiecare colț oameni bătând grâul și strângând boabele în grămezi ori cărându-le pe niște mici vase legate la malul apei. Practic, locul revărsa de cereale. E mare păcat că o bună parte dintre acestea se pierdeau fiindcă nu existau mijloace de le a transporta către alte piețe.
Singurele posibilități de cazare pentru călătorii ajunși la Brăila sunt hanurile. Se părea că cel mai puțin murdar ar fi Locanda Rossa. Este o clădire de lemn de formă rectangulară, cu o curte în mijloc. Are un etaj, iar ușile camerelor dau într-o galerie aflată la vreun metru de sol și care merge de jur împrejurul curții.
La han locuiau mai cu seamă ofițeri ruși și alte câteva persoane bine îmbrăcate, care păreau destul de mulțumite de locuință, deși trebuie să fi dus o luptă necontenită pentru teritoriu cu miile de mici tovarăși ce se găseau din abundență în fiecare crăpătură și ungher ale bătrânului han.
(…) Orașul e plin de praf ca deșertul. Respiri, mănânci și dormi în praf; praful preface apa din pahar în noroi și așa trebuie s-o bei. Să muști țărâna nu mai pare așa o soartă crudă după o ședere îndelungată într-un asemenea loc.
Cum era la Galați
Galații arată mult mai bine decât mohorâta Brăilă. Străzile sunt destul de late și binișor pavate. Pe strada principală sunt câteva magazine arătoase și peste tot e o forfotă plăcută și adie un vânt de prosperitate.
În lungul fluviului, mărginind orașul, se întinde un chei foarte frumos, bine construit, cu debarcadere lungi și magazii încăpătoare. Cheiul nu exista până acum câțiva ani și prin partea asta a orașului nu puteai merge decât pe niște scânduri, care abia de te fereau de noroiul negru și de apa puturoasă de dedesubt, a cărei duhoare otrăvea atmosfera.
E în bună măsură meritul autorităților că localitatea a ajuns primitoare și înfloritoare. Spre deosebire de Brăila, Galațiul are un hotel elegant și confortabil și o înfățișare de oraș european prosper.
Cum era la Cernavodă
Mai sus de Hârșova este orașul Cernavodă, unde se găsea, ca și mai înainte, o puternică unitate turcă. Câteva mori sunt construite pe fluviu, dar curentul nu este foarte puternic prin părțile acestea și roțile se învârteau foarte încet. Pe mal, niște pescari își reparau plasele și bărcile lungi ca niște canoe, iar lângă ei se jucau copiii lor, pe jumătate despuiați.
Am zărit femei cărând poveri pe cap și țărani lucrând din greu pe câmp, în mormăitul vlăguit al roților de moară. Toate acestea contrastau în chip ciudat cu sumbrele pregătiri de război. În apropierea pescarilor, țanțoși și înarmați până-n dinți, se plimbau neînfricații albanezi; în spatele zidului cu șanțuri de apărare lângă care țăranul își lucra pământul se vedea temuta artilerie.
Soarele zâmbea strălucitor deasupra tuturor – deasupra copilașilor ce se jucau lângă părintele lor și deasupra arnăutului a cărui meserie e lupta, deasupra liniștitei vieți rurale și deasupra vârfurilor ascuțite ale baionetelor din tabără.
