Nina Cassian s-a născut în 1924 sub numele de Renée Annie Cassian, la Galați, într-o familie evreiască de intelectuali, în care s-a deprins cu muzica și literatura, luând și lecții de pian și de teatru (pe mama poetei o chema Jana, iar tatăl poetei a compus pentru Jana un tango).
Astăzi, memoriile Ninei – Memoria ca zestre – abia se mai găsesc prin anticariate.
I. Nina și tineretul comunist
Îmbătată de utopie, Nina Cassian s-a anturat cu tinerii comuniști ilegaliști și a plecat în viață măritându-se la 18 ani cu Vladimir Colin, autor de literatură științifico-fantastică.
Nina Cassian nu s-a dezis niciodată de trecutul ei comunist, considerând că idealul care i se înfățișa în primii ani ai tinereții sale a fost cel just. Mai târziu avea să constate că nu ea se schimbase, ci înșiși comuniștii ilegaliști.
În documentar, Nina Cassian lasă loc observației că, de fapt, comunismul nu s-a întâmplat niciodată, s-a întâmplat numai pretextul comunismului pentru instaurarea unei dictaturi.
II. Nina și poezia decadentă
Nina Cassian se descria drept o femeie urâtă și avea puterea autoironiei în chestiunea nasului personal, care – cu delicatețe constata poeta – o făcea prea vizibilă. Cu toate acestea, Nina a fost o femeie care a stârnit pasiuni clocotitoare în bărbați.
A fost iubită și de poetul Ion Barbu, și de prozatorul Marin Preda (securiștii primeau note informative despre cum se iubeau poeta și teleormăneanul direct pe podelele caselor de creație), a fost dorită, curtată, admirată și legenda spune că măcar un epigramist și-a pus capăt zilelor din amor pentru Nina Cassian.
Lui Ion Barbu, de pildă, i-a scris următoarele versuri: „El, Marele El,/ m-a iubit – n-am ştiut, nu m-am priceput,/ îi priveam chelia (era chel/ Marele El)/ şi sprâncenele răzvrătite/ şi ochii în patru culori/ încrustaţi în orbite/ şi nu ştiam, nu mă pricepeam“.
Nina a debutat cu poema Am fost un poet decadent, iar poeziile sale de început (din excelentul volum La scara 1/1) n-au prea fost pe gustul Partidului Unic, așa că pentru a rămâne publicabilă a trebuit să vireze înspre literatura pentru copii.
Este genul în care a cunoscut succesul, și pe care l-a îndrăgit pentru că aici încă erau îngăduite metaforele (într-o lume tot mai strâmbă și mai strâmtă, în care metaforele puteau ascunde, oricând, atitudine dușmănoasă față de orânduire).
Nina Cassian a scris zeci și zeci de volume de poezie, fiind o autoare, deopotrivă, prolifică și profundă (de reținut volumul cu splendidul titlu Disciplina harfei).
A scris și poezie pe linia Partidului, dar a scris mai departe și poezie decadentă, geniul ei literar fiind greu de contestat astăzi, chiar dacă i se poate imputa (și i se impută) orbirea ideologică voluntară din prima tinerețe.
III. Iubirile Ninei
Nina Cassian a fost măritată de trei ori. Din prima căsnicie, cea de la 18 ani, a ieșit pentru a se căsători cu Al. I. Ștefănescu, autor și el (de menționat romanul: Să nu fugi singur prin ploaie).
În ultimii ani ai vieții, poeta a trăit la New York, unde s-a stabilit la sfârșitul anilor `80 (unde a ajuns cu o bursă a Fundației pentru o Societate Deschisă – Soros, deci – și de unde nu s-a mai întors după ce prietenul ei Babu Ursu a fost omorât de securiști. În jurnalele inginerului erau citate și versuri ale Ninei Cassian ostile regimului ceaușist).
Nina Cassian s-a măritat în America la șaptezeci și trei de ani, în 1998, cu Maurice Edwards (o să-l vedeți în documentar), ultima sa mare iubire.
IV. Epilog
Din documentarul Distanța dintre mine și mine rămâi cu mai multe întrebări decât răspunsuri despre formidabila viață a poetei.
O vezi tânără și elegantă, cu o voce minunată, și înțelegi puterea ei de seducție. O vezi în fabrici, vorbindu-le muncitorilor despre poezie, la masă cu Adrian Păunescu, și îi vezi și pe muncitori topindu-se sub focul privirilor ei.
O vezi elogiind virtuțile votcii, la vârsta a treia, și vezi note de securitate date despre ea, niciodată invers. O vezi citindu-le copiilor poeziile ei cu tigri și tigrese și declarând că a rămas mereu infantilă.
O vezi la aproape nouăzeci de ani, inteligentă și fermecătoare, privind în urmă către o existență plină de nuanțe, și tocmai de aceea neobișnuită în maniheismul nostru cel de toate zilele, în care nu e niciodată loc între alb și negru.