„E singura noastră șansă de salvare ca specie umană”

Am ajuns la o carte a Simonei Popescu, Salvarea speciei. Despre suprarealism și Gellu Naum. Ne-am oprit la ea pentru a încerca – zadarnic, firește – să înțelegem mai bine ce raporturi au existat între domnul Gellu Naum și poezie.

0

Până la Gellu Naum (1915-2001) se poate ajunge și din întâmplare.

Se poate să deschizi Zenobia, să înțelegi că ai în lectură o capodoperă, chiar dacă nu pricepi prea bine ce vrea să spună autorul. Se mai întâmplă când autorul este un poet, cu atât mai mult unul care nu a fost străin de suprarealism și a plecat în Interbelicul târziu să studieze filosofia la Paris.

După 1990, mulți tineri intelectuali români s-au îndrăgostit de Gellu Naum (și de soția sa, Lygia), vizitându-i la casa lor de la Comana, luând împărtășanie de poeți sau, pur și simplu, admirând oameni veniți din timpuri cu mai multă poezie.

Când l-a întâlnit pe Naum, Simona Popescu avea doar douăzeci și unu de ani, făcuse o lucrare serioasă la universitate despre suprarealism, dar nu întâlnise niciun suprarealist.

Cartea care s-a născut de aici, ­Salvarea speciei. Despre suprarealism și Gellu Naum (Editura Fundației Culturale Române, 2000), nu se mai găsește astăzi decât în bibliotecile câtorva pasionați de poemele lui Naum și avangardă.

Nu sunt foarte mulți, trebuie să știți, tocmai de aceea se cuvine să deschidem, timid, o fereastră către arta poetică a domnului Gellu Naum.

Manifestul suprarealist și geniul tinereții

Suprarealismul a fost o mișcare care îi dădea poeziei toată puterea. Poezia liberă – credeau suprarealiștii – este, în definitiv, gândirea integrală.

Primul care a folosit cuvântul nou-născut a fost Guillaume Apollinaire, poetul, în 1916, care și-a botezat o lucrare dramă suprarealistă. De la el a trecut la André Breton (1896 – 1966), care a făcut din el o redutabilă armă în arta interbelică (și în politică).

Dacă e neapărată nevoie să se fi născut cândva, suprarealismul s-a născut în anul 1922, când s-a constituit grupul suprarealist condus de Breton care, doi ani, mai târziu a dat un prim manifest. Era timpul când o mișcare nu putea să existe dacă nu era întemeiată pe un manifest.

Gellu Naum e socotit unul dintre ultimii suprarealiști europeni, ceea ce s-ar vrea o realitate sau un elogiu, dar sfârșește prin a fi o insultă.

Suprarealismul – era de părere domnul Breton – a apărut dintr-o mare încredere în geniul tinereții. Suprarealismul era subversiv, o măsură de protest împotriva rigidității conservatorismului (întâmplător burghez, pentru că pe acesta îl îndura Breton la Paris).

Străinii și prietenii

Înapoi la Comana! Tânăra Simona Popescu plecată în căutarea suprarealismului îl întâlnește pe Gellu Naum, care i se recomandă când un om bătrân, când un tânăr poet, refuzând să intre în prejudecățile tinerii studente, în ficțiunea ei.

Pentru că nu îl va mai întâlni nimeni aici pe pământ pe Gellu Naum, se cuvine să remarcăm fragmentul în care tânăra Popescu își amintește prima lor întâlnire (putem găsi aici și un fel bun de a învăța să citim cărți).

Mă uitam la el: avea peste 70 de ani, părul aproape negru (mi-a trecut o clipă prin minte că poate și-l cănește!) și o alură mai degrabă sportivă.

 

Scotea din rafturi cărți și reviste, vorbea ca pentru el, ironiza din când în când ‘marii scriitori’ pe care îi ‘studiasem’ la școală și pe care-i trata ca pe niște ființe oarecare, dar o făcea fără orgoliu, cu un firesc care m-a pus atunci pe gânduri.

 

Vorbea despre scriitori din timpuri diferite fără nicio prejudecată, fără complexe culturale, ca despre niște ființe vii și nu ca despre ‘monumente’, se raporta mereu la gândirea lor și nu la prestigiul lor, îi considera pe unii niște străini, după cum pe alții niște prieteni, cu un soi de compătimire pentru nenorocirile lor.

Despre curajul de a rămâne poet

Remarcabil e și pasajul despre curajul de care Gellu Naum era convins că are un om nevoie pentru a rămâne poet.

Iată:

Am hotărât să mă aventurez pe un teren în care puțini sunt dispuși să rămâni. Unii îl vizitează uneori. Ies frumoase poezii. Cine se hotărăște să rămână acolo are nevoie de o anumită rezistență. Et tout le rest est littérature…

 

Unii cred că eroismul ține de faptele de vitejie, de bătălii etc. Am făcut războiul, știu ce înseamnă asta. Sunt, crede-mă, lupte la fel de cumplite, chiar dacă stai singur, nenorocit, într-o cameră goală. Ți se poate întâmpla orice, poți să mori în multe feluri și să nici nu-ți dai seama.

Cândva, Simona Popescu l-a întrebat pe Gellu Naum ce este suprarealismul, iar poetul i-a dat singurul răspuns posibil: nu se poate răspunde la așa ceva, așa ceva va afla ea singură sau nu va afla niciodată.

După care preciza:

Tot ce scriu eu poate să pară o grămadă de bazaconii. Dacă aș spune ce gândesc așa… oricui, ar putea să creadă că sunt nebun. Literații înțeleg ce vor ei să înțeleagă. Găsesc și ei ceva acolo, care aduce cu ceea ce cunosc și numesc literatură.

 

Uneori înțeleg ceva mai mult poeții, dar nu ajung să înțeleagă cum stau lucrurile cu adevărat decât cei care au experiențe – eu le spun poetice, dar spune-le altfel decât vrei – asemănătoare cu ale mele. Unele lucruri nu se pot limpezi decât pe cont propriu, așa că să nu-mi ceri lămuriri…

 

Eu nu sunt Explicator (și, în general, te sfătuiesc să nu te uiți în gura ‘explicatorilor’, nu înveți nimic de la ei, n-au nimic al lor). Aș vrea să știi că eu gândesc prin comportament. (…) Eu nu fac suprarealism. Eu sunt suprarealist.

„Nu e o fericire să fii poet”

Gellu Naum a făcut, mai departe, splendidă laudatio fanatismului poetic.

Și tot el ne lăsa un indiciu despre cum se poate, totuși, recunoaște un poet: Trece drept poet – mi-a spus cândva despre o ‘personalitate culturală’ – dar habar nu are ce e poezia. Uită-te la felul cum trăiește. Citește ce scrie lângă corecta versificație pe care o confundă cu poezia. Uită-te cum se poartă, cu se ocupă. Vezi de cine se înconjoară, pe cine prețuiește, ce valori are…

Apoi extindea această grilă la întreaga istorie, rezultând acest fragment superb: Freud e un doctor, Jung e poet.

Și continuă Simona Popescu în stilul său:

Kant e filosof, Heraclit e poet, Armstrong e un muzician, Miles Davis e poet, Dali e pictor, Brauner e poet, Corbusier e arhitect, Gaudi e poet, Balzac e prozator, Sade e poet.

Concluzii? E o prostie să tragi concluzii, o știa Flaubert, o știa și Gellu Naum. Poeții? Nu e o fericire să fii poet, mai spunea poetul, care considera că pentru poeți greșelile etice sunt sinucigașe. Nu există, așadar, poezie acolo unde și-a făcut loc ticăloșia.

Pentru că totuși orice text se cuvine să aibă o încheiere, vă propunem aceste cuvinte naumiene:

Poezia e singura noastră șansă de salvare ca specie umană. Nu te lua după gropari, nu te lua după barbari și mai ales nu te lua după barbarii intelectuali.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.