Eduard Ciobanu vrea la scoala

In Romania, educatia e obligatorie timp de unsprezece clase (clasa zero plus alte zece clase), dar exista copii – multi, nimeni nu stie exact cati – care n-au voie in catalog. Ei pot invata doar intr-un soi de clandestinitate neverosimila pentru secolul XXI.

E ca si cum am avea un “stat mare”, care le da celor fara identitate o portita juridica de a fi educati (sunt primiti la scoala, pe liste paralele celor oficiale), dar de fapt ii ignora. Si am mai avea si un “stat mic”, comunitatea, care, daca-si bate capul, mai poate face cate ceva – dar e la latitudinea ei, n-o obliga nimeni.

Toate acestea se vad in povestea lui Eduard Ciobanu, un copil care se ridica, intelectual, deasupra colegilor sai de generatie, care stie ce vrea, si care vreme de un an, prin bunavointa intelectualilor satului de origine, a facut scoala. Scos din comunitatea rurala si ajuns la oras, Eduard a reintrat pe “traseul-standard”. A redevenit statistica.

Mama lui Eduard, Ionela Ciobanu, a avut nevoie de mai mult de un deceniu pentru a dobandi, de la statul roman, acte de identitate. Are patru copii. Ultimii trei nu existau in urma cu zece ani, cand a inceput lupta birocratica pentru existenta. Nici copiii ei nu au – deocamdata – acte de identitate.

Chiar si asa, fara certificat de nastere, Eduard, care e primul fiu al Ionelei, a mers la scoala si a terminat clasa zero. Invatatoarea spune ca era cel mai bun din generatia sa. A primit si o diploma. I-a fost furata, cand le-au spart bordeiul din mahalaua Palamidei, in Valea Seaca, judetul Bacau. Le-au furat si geamurile atunci.

Dupa asaltul asupra bordeiului, in august 2015 familia Ionelei s-a mutat la Onesti, la unul dintre fratii partenerului sau. Aceasta poveste nu este, insa, doar despre durere. Este si despre puterea iubirii, caci daca nu ar fi fost Alin Falcaru, concubinul ei, sa duca razboiul cu statul in numele Ionelei, femeia ar fi ramas in continuare a nimanui. Acum, la oras, Eduard nu mai merge la scoala.

In termeni particulari vorbim de Valea Seaca, dar daca generalizam putem discuta de comunitatea celor fara de identitate, pe care daca o aduni intr-un loc faci – asa cum veti afla – un oras macar cat Sibiu. E o comunitate in care “fara acte” e un fel de boala genetica, se transmite din generatie in generatie. Sunt oameni captivi, de care “statul mare” nu se preocupa: nu pot invata carte, nu se pot angaja, nu pot pleca din tara, sunt o specie condamnata sa ramana marginala si sa-si perpetueze, la nesfarsit, atributele.

In acest razboi exista si supravietuitori, sunt si unii care scapa, Ionela e printre ei, dar batalia lor e lunga, extenuanta si, in definitiv, cu foarte putini invingatori.

Oamenii fara identitate

Pare un fragment de roman realist-magic, in care totul este aproximativ, oamenii nu stiu nici macar ce varsta au, ca si cum timpul n-ar trebui sa existe, iar autoritatile care ar trebui sa ii ajute sunt – la randul  lor – o cumplita fictiune. Sau, poate, mai degraba, o cumplita non-fictiune, consecintele non-actiunii lor fiind teribile.

In Romania traiesc oameni fara identitate, nici macar certificat de nastere nu au. Cati sunt? Nimeni nu stie cu siguranta. Oficial, ei nu exista. Exista estimari, exista un Registru National de Evidenta a Persoanelor. In el, la inceputul lunii octombrie, anul 2015, figurau peste 150.000 de romani cu varsta de cel putin 14 ani care nu au acte de indentitate!

Iar oamenii acestia traiesc, se indragostesc, iubesc, au copii. Nici copiii lor “nu exista”.

Oamenii fara identitate supravietuiesc la periferii, din nimic. Muncesc cu ziua, daca are nevoie cineva de munca. Sunt alungati si din spitale. Ar fi frumos ca acum sa scriem ca exista medici care considera ca – daca un om se afla in fata ta – apoi aceasta este o proba suficienta pentru a constata ca e viu, ca il doare, dar adevarul e ca si medicii traiesc tot dupa regulile birocratiei. Birocratia nu crede in lacrimi.

Uneori comit infractiuni, iar atunci infernala masinarie a statului se pune in miscare si primesc acte in regim de urgenta. Statul – are dreptate Max Weber cand rezuma puterea statala la monopolul utilizarii fortei coercitive – nu ii poate condamna pe cei care nu exista.

La sfarsitul acestor vieti, ca noi toti, mor. Chiar si preoti care sa ii ingroape se gasesc greu. Nici slujitorii lui Dumnezeu nu mai cred in lacrimi.

Aceasta este istoria Ionelei Ciobanu si a copiilor sai, acestea sunt paginile unor destine care par decupate din “Mizerabilii” si azvarlite in mileniul al III-lea. Ca sa ascult aceasta poveste, sa o inteleg si sa o spun mai departe, am mers de la Bucuresti la Karlstad, in Suedia, si de la Karlstad inapoi la Bucuresti. 5.376 de kilometri.

De la Bucuresti am mers apoi la Valea Seaca, in judetul Bacau, intr-un loc caruia i se spune Palamida, la liziera sfarsitului pamantului, asa ca aceasta distanta se masoara altfel. Adevarul e ca am calatorit inapoi cateva secole. De la Valea Seaca am plecat, mai departe, spre Onesti. Epilogul acestei epopei s-ar putea scrie, candva, daca sfarsitul va fi fericit, la Londra.

Palamida

De comuna Valea Seaca apartin patru scoli. Cum treci de a treia se face o ulita la stanga – aparent, catre nicaieri. Inaintam greu, e ca si cum am fi intr-o masina a timpului – mergem in trecut. La ultimul bordei pe dreapta stau Alin si Ionela. Ultimul. Mai departe e doar padurea. Alin si Ionela abia ce s-au intors din Suedia, de la cersit.

Bordeiul sta sa se prabuseasca. Incepusera o constructie noua – o casa de oameni, pe care au abandondat-o. La bordei nu mai au nici geamuri. Ridic problema absentei acestora, Alin imi raspunde ca au fost furate cat au fost ei in Karlstad. Lasase copiii in grija mamei sale. Batrana s-a imbolnavit, insa, si a ajuns la spital. Copiii i-a luat un frate de-al lui Alin, acolo, in sat. Atunci le-au furat geamurile.

“Cine?”, intreb. “Unii”, imi raspunde. I-au furat si diploma copilului – diploma care atesta ca elevul Eduard Ciobanu avut rezultate excelente pe parcusul anului scolar 2014-2015, cat s-a aflat in clasa pregatitoare (clasa zero).

 Legislatia care reglementeaza invatamantul romanesc este ambigua. Nicaieri nu este stipulat ca un copil care nu are certificat de nastere nu poate fi inscris in sistemul de educatie. Dar – de facto – aceste inscrieri nu au loc.

 Pozitia Minsiterului Educatiei Nationale in acest caz este urmatoarea: „Prevederile Legii Educatiei Nationale nr. 1/2011, cu modificarile si completarile ulterioare, precum si cele ale Regulamentului de organizare si functionare a unitatilor de invatamant preuniversitar (aprobat prin ordinul de ministru nr. 5.115/2014), nu ingradesc dreptul la educatie al copiilor si, cu atat mai mult, nu leaga acest drept de actul de identitate.

De regula, copiilor fara acte de identitate le este permis accesul la cursuri, iar reprezentantii unitatii de invatamant contacteaza autoritatile administratiei publice locale sau indruma parintii catre acestea pentru obtinerea actelor de identitate necesare.

De altfel, Directia pentru Evidenta Persoanelor si Administrarea Bazelor de Date pune la dispozitia persoanelor fara acte de identitate o cerere-tip privind aprobarea eliberarii actului de identitate/inscrierea mentiunii privind stabilirea resedintei de catre Directia pentru Evidenta Persoanelor si Administrarea Bazelor de Date, care poate fi utilizata in astfel de cazuri.”

Observati, probabil, folosirea lui “de regula” in acest raspuns. De regula,  soarta unor copii ca Eduard este pasata intre autoritatile statului roman, pentru a nu fi rezolvata de niciuna dintre ele sau a fi rezolvata cumplit de tardiv. De regula, in realitate, soarta unor copii ca Eduard se afla la mana oamenilor din sistemul de invatamant. De regula, parintii copiilor ca Eduard Ciobanu sunt analfabeti, ei nu vor completa cereri-tip, ei nici macar nu stiu care sunt beneficiile pe care le poate aduce scoala.

In scoli functioneaza acest inceput de solutie: copiii sunt scrisi intr-un caiet special, in asteptarea dispozitiilor judecatoresti care sa consemneze inregistrarea tardiva a nasterii si eliberarea certificatului de nastere (daca nu are loc la un an de la nastere, aceasta inregistrare se poate face doar printr-o hotarare judecatoreasca). Ei nu figureaza in catalog, dar nu sunt impiedicati sa vina la cursuri.

Daca isi dobandesc actele, o comisie speciala a institutiei de invatamant le evalueaza performantele din aceasta clandestinitate scolara si le echivaleaza (sau nu) cu ale colegilor din catalog.

Lui Eduard i s-a ingaduit sa frecventeze clasa zero. S-a intamplat asa pentru ca au existat mai multi oameni, printre care un mediator scolar care canta pe la nunti ca sa isi asigure traiul si o invatatoare pensionata si blanda care inca preda in Valea Seaca, o invatatoare pentru care nu conteaza actele, ci, pur si simplu, copiii. Deocamdata, insa, este august, iar acesti oameni sunt pe la treburile lor. E vacanta de vara.

 Copiii – Eduard, Ilaria, Abel – striga unul la altul in limba romani cuvinte care pentru noi raman fara inteles. Nu stim limba romani. Eduard a invatat romaneste abia la scoala.

“Am prieteni si romanesti, si tiganesti.”

Eduard (7 ani), copil fara certificat de nastere

Mai greseste unele cuvinte, dar stie de fiecare data ce vrea sa spuna. Isi stapaneste emotiile – cum imi imaginez ca fac actorii batrani – si cand dam drumul camerei sa il filmam auzim ca acolo e bine, invata carte. Eduard stie ca daca nu va mai invata o sa fie prost. Nu vrea sa fie prost.

„La scoala acolo e bine, invatam; cel mai frumos la scoala e fiindca invatam. Daca nu invatam, invatam sa fim prosti.”

Eduard (7 ani), copil fara certificat de nastere

Facem fotografii. In curte, bunica lui Eduard, mama tatalui sau, sta asezata turceste si e gata sa ne povesteasca istoria Palamidei din timpuri de demult, de pe vremea bunicului ei. Familia lor e aici din secolul al XIX-lea. Ar vrea sa fim noi oamenii lui Dumnezeu si sa avem o putere mare sa dam “cercificatele” copiilor, sa mearga si ei la scoala, sa nu se mai chinuie. Ai ei au stat destul in Palamida. Vrea sa mai traiasca sa ii vada oameni in toata firea, sa se descurce altfel in viata.

Abel se joaca in legea lui. Intra intr-un geamantan imens ramas desfacut in curte. Pe manerul geamantanului atarna inca o eticheta care atesta ca bagajul a fost candva in cala unui avion. Abel nu e atent si geamantanul se inchide, prinzandu-l inauntru. Ionela il desface si-l cearta din deget, Abel scoate capul din geamantan, rade.

Eduard vorbeste camerei de filmat. Are ochii mari, negri, care tradeaza inceputul unui temperament melancolic.

Intelegeti ce scriem noi aici? O tiganca batrana, cu amintiri de peste secole, se uita la urmasii ei fara “cercificate”: cel mai mic, cu nume biblic, nu stie ca fara acte e condamnat; cel mai mare, tot fara acte, era cel mai bun din clasa, desi nu i-au dat voie in catalog, ba i-au furat si diploma; nepoata s-a agatat de absenta geamului la usa si sfideaza si ea o clipa gravitatia, iar mama lor se poarta ca toate mamele, intr-o schema fundamental umana, in care buna purtare inseamna sa nu te bagi intr-un geamantan, indiferent ca stii sau nu sa citesti ce scrie pe eticheta.

Abel…

Ilaria…

Eduard…

“Daca invatam, invatam ca sa fim buni. Si asta imi place mie la scoala, fiindca sunt copii buni, sunt copii foarte buni, si, daca e sa nu merg la scoala, nu invat nimic. Daca merg la scoala, invat si eu ceva.”

Eduard (7 ani), copil fara certificat de nastere

Statistica groazei

Daca toti oamenii fara identitate din Romania ar fi adunati intr-un oras, acesta ar fi cel putin la fel de populat ca Sibiul. La 10 octombrie 2015, conform Directiei pentru Evidenta Persoanelor si Administratia Bazelor de Date, in registrele oficiale erau inscrisi peste 150.000 de oameni  cu varsta de peste 14 ani care nu au acte de identitate.

In Romania, evidentia populatiei se tine, dupa principiul locului de domiciliu al acestora, de catre Ministerul Afacerilor Interne prin Directia pentru Evidenta Persoanelor si Administrarea Bazelor de Date.

Potrivit unei surse din Guvernul Romaniei (n.r. – din Guvernul Ponta), consultata de-a lungul documentarii de Dela0.ro, se ducea o teribila lupta intestina la varful administratiei romanesti pentru o schimbare: acest principiu – actul de identitate in legatura cu domiciliul – este unul sovietic, de care putine tari din fostul lagar socialist nu au reusit sa scape.

Sursa ne-a precizat ca se dorea o modificare radicala  – una dintre marile probleme ale persoanelor fara identitate (majoritatea romi) fiind faptul ca nu au o locuinta stabila. Exista, asadar, o dorinta de schimbare, dar si o opozitie – atat pe palier legislativ, in Parlament, cat si in Guvern – din partea Uniunii Pentru Progresul Romaniei (UNPR), prin liderul sau, vicepremierul si ministrul de Interne Gabriel Oprea.

Inainte de intrarea Romaniei in Uniunea Europeana a fost o explozie a Organizatiilor Non-Guvernamentale dedicate romilor. Le erau dedicate tot mai multe programe. In tara intrau bani care li se adresau. Atunci, oamenii din ONG-uri au constatat ca multi, enorm de multi nu aveau acte de identitate, nici nu puteau fi ajutati.

La inceputul anilor 2000, doar in Bucuresti, organizatia Romani Criss a sprijinit peste douazeci de mii de romi sa primeasca un buletin. Din pacate, acele buletine erau provizorii. Peste un an, acei oameni au redevenit invizibili.

Fotografii de Daniel Vrabioiu

Montaj video: Cosmin Pojoranu 

“Eduard vrea la scoala” este prima parte a unui dosar de presa pe care l-am asamblat bucata cu bucata, de-a lungul zilei de 22 noiembrie 2015. Dela0.ro a publicat, in total, patru parti la intervale de 3 ore. De ce? Am detaliat pe contul de Facebook.

* Acest material a fost realizat in cadrul proiectului Bursele Superscrieri/BRD pe tema educatie, sub egida Premiilor Superscrieri, non-fictiuni care schimba lumea. Competitia anuala Premiile Superscrieri este o initiativa a Fundatiei Friends For Friends, care promoveaza jurnalismul narativ si scrierea creativa in Romania.