Cine a fost, totuși, Emil Brumaru?
A fost unul dintre cei mai importanți poeți români din a doua jumătate a secolului XX – dar ce importanță au ierarhiile când vorbim de poeții adevărați?
Ne-am întors la volumul Cerșetorul de cafea (Opere III, Polirom, 2012, cu o prefață de Livius Ciocârlie) pentru a încerca un răspuns mai puțin știut.
Ne-am folosit de cronologia autobiografică semnată de poet.
Și de indicii din scrisorile scriitorului către prietenii săi, artiști și ei, fie critici literari, fie poeți (Lucian Raicu, Leonid Dimov, Șerban Foarță, Radu Petrescu, Alex Ștefănescu, Ilie Constantin sau Florin Mugur).
Iată ce am aflat.
Când viitorul poet avea patru-cinci ani, familia Brumaru, refugiată din Basarabia, locuia în Curtea de Argeș, la o mătușă de-a lui Emil, într-o clădire care avea la parter o cafenea cu două mese de biliard.
Poetul de mai târziu avea să se îndrăgostească aici de o bilă roșie. Tatăl poetului a lucrat ca impiegat de mișcare, iar mama lui Emil Brumaru a fost învățătoare.
CURCANUL, HALTA, CĂRȚILE.
La șapte ani, viitorul poet a fost atacat de curcanul doamnei Manolache, soție de picher. A fost puternic și a mers mai departe.
A locuit cu familia într-o haltă sau alta, când tatăl său a urcat în ierarhie devenind chiar șef de haltă la Belcești. A citit mult în copilărie, preferații săi fiind Robinson Crusoe și Arsène Lupin.
CLUBUL MOLUȘTELOR CELEBRE.
La 14 ani, Emil Brumaru era să fie exmatriculat din școală, în urma unei bătăi. Începuse să citească îndeosebi poezie, iar în clasa a zecea a format Clubul moluștelor celebre. Din club făceau parte el și colegul său de bancă, Ferdinand Hancearek.
La douăzeci de ani se îmbolnăvește de tuberculoză. În timpul refacerii după boală citește, înspre a se odihni, doar cărți de bucate.
La douăzeci și șapte de ani este făcut membru de partid. A studiat Medicina și a practicat-o la Dolhasca. Dintre ramurile Medicinei prefera, avea să mărturisească, ginecologia.
DEBUTUL.
Debutează târziu, după nejustificate amânări din partea editurii Albatros (fostă Tineretului). Titlul volumului său de debut – Fluturii din pandișpan – este mutilat de editură, așa se face că Emil Brumaru a debutat cu un volum intitulat Versuri.
Din 1972 leagă prieteșug cu tânărul pe atunci Mircea Dinescu, poetul.
În 1973 este trimis de Uniunea Scriitorilor peste hotare. Își face costum de haine la un croitor din Dolhasca, tot atunci se iscălește în străinătate: Îngerul Emil Brumaru, Președintele Rezervației Naturale de Îngeri Dolhasca, Stat Independent.
Tovarășii din Partidul Comunist n-au apreciat gestul și Brumaru mai este trimis de Uniune în deplasare doar în Bulgaria.
Este cam decăzut din profesia de medic atunci când i se descoperă corespondența cu o tânără de nouăsprezece ani care îi va deveni a doua nevastă – Tamara Pintilie. La despărțirea de Tamara avea să noteze (într-o scrisoare către Lucian Raicu):
Stau la etajul V. Ieri, Tamara Nikolaevna, nici mai mult, nici mai puțin, a aruncat pe fereastră un scaun!! Gest superb, dar el n-a căzut pe jos pe ciment, ci-n sufletul meu și s-a făcut praf.
PLIMBĂRILE.
Poetul a iubit Iașiul, pe străzile căruia, înguste, în pantă și pietruite, cum le descria, obișnuia să se plimbe nesfârșit, singur.
Între 1984 (lucra corector la revista Convorbiri literare) și 1989 nu poate să scrie. Depresia a fost o constantă în viața poetului, în anul 2007 fiind internat după trei episoade depresive foarte grave.
Poetul iubea umbrelele și detesta să le piardă.
CE I-AR FI FĂCUT EMIL BRUMARU NASTASIEI FILIPPOVNA.
Brumaru a fost și un mare cititor. Unul dintre autorii săi preferați a fost F.M. Dostoievski. Într-o scrisoare din iunie 1980 către Lucian Raicu, poetul scria:
Eram nebun după Nastasia Filippovna, acum îmi vine să-i dau un șut în cur de câte ori o întâlnesc prin Idiotul. Nu mai vorbesc de Mîșkin, care mă exasperează.
Începuseră să îi placă personajele negative.
EMIL IUBEȘTE PE POEZIA.
Într-un desen naiv care însoțește o scrisoare către poetul Leonid Dimov, Brumaru scrie: Emil iubește pe poezia. Iar aceasta este poate cea mai bună autocaracterizare.
Brumaru îi trimitea des poezii lui Dimov, în care își permitea luxul unui ludic necenzurat. Cităm: Cine-ți mângâia chelia/ Tristă, cu relfexe mov/ Când acasă nu-i soția/ dragă domnule Dimov?
Poetul iubea să-și dăruiască volumele, la un moment dat povestește că ar fi vrut să înmâneze cărți din tirajul său tututor femeilor din orașul Iași.
Scriitorilor din restul țării le punea la poștă, doar lui Mircea Dinescu prefera să i le dea personal, pentru că – știa Brumaru – cutia poștală a lui Mircea Dinescu nu avea ușiță și se putea umbla în ea.
Dimineața, nu-și începea ziua până nu bea o cafea, apoi intra în lumea personajelor, pe care adeseori le prefera oamenilor.
