EPOCA MAREȘALULUI. „Umblau câinii cu mațele morților peste bordeiele noastre”

Traversăm o perioadă în care se discută mult despre rasism și consecințele sale. Trecutul trebuie aflat, înțeles, discutat. Și pentru că trecutul este și memorie și avertisment, vă propunem să ne întoarcem la demonii istoriei noastre recente, la deportarea romilor în Transnistria, ordonată de mareșalul Ion Antonescu.

0
Foto: Yad Vashem

În cadrul rubricii Pixul cu mină, pe Dela0.ro, continuăm ceea ce am început în urmă cu cincisprezece ani într-o redacție de presă tipărită: încercăm să recuperăm povești și personaje din complicatul secol XX și, mai ales, să păstrăm vie memoria celor care au avut de suferit în marile tragedii istorice ale veacului (nici măcar una dintre ele nu a ocolit România).

2020 este un an în care se discută mult despre rasism, despre cauzele și efectele sale. E o ocazie să ne întoarcem către propriul trecut, la o istorie prea puțin știută și aproape deloc asumată: cea a romilor deportați de statul român în Transnistria, din dispoziția mareșalului Ion Antonescu.

Pentru a ne apropia de acest subiect sensibil am făcut recurs la o carte-etalon în domeniu: Tragedia romilor deportați în Transnistria. 1942-1945. Mărturii și documente. Este un volum semnat de Radu Ioanid, Michelle Kelso și Luminița Mihai Cioabă. Cartea a fost publicată în 2009, la Polirom.

Ca de fiecare dată vă recomandăm să nu vă mulțumiți cu notele compilate de noi și să citiți integral volumul, precum și altele pe aceeași temă.

„Opinia publică mi-a cerut să o apăr”

Peste 25.000 de romi au fost deportați din România în Transnistria după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, peste 11.000 dintre aceștia au murit. Conform recensământului din 1930, în România Mare trăiau la acea dată în jur de 300.000 de etnici romi.

În studiul introductiv din volumul citat mai sus, Radu Ioanid arată că deportarea romilor în Transnistria s-a făcut la ordinul personal al lui Ion Antonescu, fiind implementată de conducerea Ministerului Afacerilor Interne.

La procesul din 1946, întrebat în legătură cu deportările, mareșalul Antonescu a confirmat că fuseseră consecința ordinului său (n.r. – citatul este din stenograma dezbaterilor de la Tribunalul Poporului, constituit pentru a judeca crimele de război ale Guvernului Antonescu):

„Din cauza camuflajului din București și celelalte orașe, se întâmplau furturi și omoruri, și atunci opinia publică mi-a cerut să o apăr, fiindcă aceștia intrau noaptea în case. După multe investigațiuni s-a constatat că era vorba de țigani înarmați, mulți cu arme de război, care făceau aceste atacuri. Toți țiganii aceștia au fost deplasați. Cum domnul Alexianu avea nevoie de brațe în Transnistria, am spus: deplasați-i în Transnistria, este hotărârea mea.

Cel însărcinat să ducă la îndeplinire această operațiune a fost un anume C.Z. Vasiliu, fost inspector general al Jandarmeriei și subsecretar de stat în Ministerul Afacerilor Interne.

În același studiu introductiv semnat de Radu Ioanid, este citat și locotenent-colonelul Vasile Gorski, prefectul județului Oceacov (n.r. – una dintre unitățile administrative din Transnistria aflată sub ocupație românească), care știa în ce condiții s-au realizat deportările: 

„Țiganii mi-au spus că au fost arestați de posturile de jandarmi la sate, și de poliție, la orașe. Marea lor majoritate erau ridicați de pe ulițe și străzi, așa cum au fost prinși și îmbarcați în trenuri, fără a li se permite a lua de acasă o haină mai groasă, un șal, o strachină, o lingură. Au fost trimiși mulți oameni cumsecade: proprietari de case și pământ, oameni cu stare.

Dintre cei 25.000 de romi deportați în Transnistria, se estimează că aproximativ 13.000 erau romi nomazi.

Același Gorski a fost martor la venirea romilor în unitatea administrativ-teritorială pe care o conducea:

În o săptămână au venit 15.000 de țigani. Comandantul Legiunii de Jandarmi mi-a raportat verbal, după primele trenuri, că aceștia au venit într-o stare de mizerie de neînchipuit. Am plecat cu automobilul și am întâlnit pe drum grupuri-grupuri, îndreptându-se pe jos și cu căruțele spre sovhozuri. Erau mulți bătrâni, tineri și foarte mulți copii. În căruțe erau paralitici, bătrâni de peste 70 de ani, orbi, cerșetori, unii muribunzi. Marea majoritate aproape goi, în zdrențe.”

Mărturiile celor puși în afara legii

În volumul publicat la Polirom, citând documente studiate de cercetătorul Viorel Achim, se descriu condițiile de viață îndurate de romi în Transnistria:

„Deportaților nu li se distribuia și ei nu-și puteau procura hrană suficientă. Rația prevăzută de Guvernământ nu a fost respectată; uneori, ea nu se distribuia cu săptămânile. Nu se asigurau lemne pentru încălzit și gătit. Și îmbrăcămintea era o mare problemă, mai ales că, la deportare, țiganilor nu li s-a permis să-și ia de acasă haine de schimb și lucruri personale. Deportații erau lipsiți de cele mai elementare lucruri, inclusiv vase de gătit. Asistența medicală era aproape inexistentă, iar medicamentele lipseau.”

Mai mult, „ca și cei peste 150.000 de evrei deportați în Transnistria,  cei peste 25.000 de romi deportați la Bug au fost literalmente puși în afara legii. (…) Ca și evreii, romii au fost jefuiți în timpul deportării de toate bunurile imobile și mobile. În cazul ambelor categorii de deportați, bunurile au ajuns fie la jandarmii și polițiștii care coordonau deportările, fie la Comisia Națională de Românizare sau la Banca Națională.”

Iată și vocile câtorva supraviețuitori, care au lăsat mărturii prețioase. În cartea publicată de Radu Ioanid, Michelle Kelso și Luminița Mihai Cioabă veți găsi, desigur, mult mai multe. La Pixul cu mină am selectat doar câteva fragmente, pe care le-am găsit reprezentative pentru tragedia oamenilor.

Ștefan Moise, muzicant, considerat sedentar (născut în 1923)

Eram foarte dezbrăcat, aveam o hăinuță care era de acasă, de vară, pantofii erau furați de acuma, nu mai aveam nici pantofi în picioare, nebărbierit, netuns, mizerie, slab. Și mi-a spus (n.r. – soția lui): ʺSă nu văd cel puțin că mori în fața mea. Du-te și, dacă dă Dumnezeu și scapi, să ai grijă de sora ta și de mineʺ. Mi-a împrumutat o femeie niște papuci de cârpă mai mici cu două numere (…) Mi-am luat vioara. Mi-am luat rămas bun de la sora și i-am văzut cum au rămas și mă gândeam că de acuma e ultima… adică nu o s-o mai văd și nu o să-i mai văd, că știam de acuma și unde îi las și unde mă duc.

Mirica Dinu, pieptănar, considerat seminomad (născut în 1906)

Nu ne-a dat case. Ne-a pus în colhozuri, cum este acuma de boi, care stă boii. Acolo ne băga iarna și ne culcam în paie. (…) Dacă ieșeai din colhoz, te bătea de te omora.(…) Când am venit, eram bolnav cu plămânii, cu ulcerul, cu inima. Nu mai aveam putere. Păi ce? Îmi dai cu palma și n-am necaz pe dumneata? Românii ne pedepsea rău. Când am venit, aveam necaz pe jandarmi, că ei ne-au luat, dar ei spune: ʺNu suntem noi vinovați, nemții e vinovați, că ei dădea ordin, că noi eram subalternul lorʺ. Toată România era subalternul neamțului.

Anuța Brânzan, menajeră, considerată sedentară (născută în 1934)

Nu ne-a împușcat, dar ne-a chinuit. Așa nemâncați, fără apă, fără nimic, p-ormă în grajdul ăla, până să plecăm, când a zis că vine rușii, învinge rușii, s-a îmbătat nemții sau, cum era, beți, treji, Dumnezeu îi știe, c-a venit în grajd, ne-a dus pe câte un flanc pe câte unul, că ne mitraliază, că ne împușcă, fiecare ce-i trăsnea capul. Ce le venea în minte, prostii, aia făcea cu noi acolo. Bune nu făcea. Numai prostii și pe urmă am ajuns în Basarabia.

Toma Tănase, căldărar, considerat nomad (născut în 1930)

Unde ne puseseră acolo nu era pat, bordeiul avea doar o rogojină ca ușă, nu avea coș, nu era sobă. Patul era făcut din pământ, avea niște saci din pământ, iar bordeiele astea nu aveau nici coș, nu aveau nimic. (…) Umblau câinii cu mațele morților peste bordeiele noastre. Oamenii morți îi mâncau câinii. Iar acuma ne era frică de cei morți.

Constantin Miulescu, spoitor, considerat seminomad (născut în 1929)

Tifos a fost. N-aveai tratament, n-aveai unde să te duci la doctor. V-am spus că eram șase copii și cei mai mari au murit acolo. (…) Unde i-a îngropat pe ăștia de care v-am spus eu că au murit?! Unde ne duceam, ne făceam nevoia în groapă, aveam în spatele casei, acolo i-a îngropat. (…) Nu la cimitir. I-a băgat acolo și a pus pământ peste ei. (…) Nu pomană, a îngropat, și cu asta basta, ca câinii. Mai rău ca câinii, poate câinii îi îngroapă undeva. Făceam nevoia, că n-aveam WC, făceam nevoile pe ei, acolo.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.