Foto: Wikipedia

Nu am mai scris la Pixul cu mină despre Eugène Ionesco (născut Eugen Ionescu, în 1909, la Slatina).

Și poate că nici nu am fi scris curând dacă nu ar fi fost publicată recent o carte cu totul remarcabilă – Ionesco. Elegii pentru noul rinocer. Este semnată de Liliana Corobca și a apărut într-o colecție de biografii romanțate la editura Polirom.

Scriitoarea Liliana Corobca (născută în 1975, în Republica Moldova) a găsit o soluție ingenioasă pentru a prezenta viața (și scrisul) lui Ionesco. A pornit în operațiunea de romanțare a vieții dramaturgului de la o încercare a Partidului (și statului român) de a-l recupera pe „marele nostru dramaturg” în anii comunismului.

Liliana Corobca pune în pagină un teatru uneori absurd, în care personaje sunt, printre altele, chiar piesele ionesciene. 

Măiestria sa este că nici nu știi când afli aproape totul despre Eugen Ionescu, citind povestea de deasupra poveștii. 

Dacă nu știai nimic despre autorul de limbă franceză originar din România, de-aici se poate pleca.

Dacă știai deja totul despre Ionescu, din cartea Lilianei Corobca se mai poate afla ceva în plus.

EUGEN IONESCU LA LICEU

Coleg de clasă 1 de la Liceul „Sf. Sava”:

(…)

Ai lui trăiau bine (n.r. – părinții lui Eugen Ionescu divorțaseră, tatăl se recăsătorise cu o femeie mai tânără, iar viitorul dramaturg a locuit în casa tatălui său, deși ar fi vrut să trăiască alături de sora lui și de mama lor, viața alături de noua familie a tatălui fiind infernală), pe picior mare, aveau o casă în centru.

Când veneam la el, era mereu casa plină, cu neamuri, servitori, mirosea a mâncare bună. Lumea se purta frumos cu noi, chiar dacă el îi repezea și nu era prea politicos. Mergeam în cea mai îndepărtată cameră, unde era el „exilat”, așa zicea.

Apoi urcam în pod, pe o scăriță, unde avea un spațiu numai al lui, își făcuse acolo atelier, picta și citea, aduna cărți rare. Camera lui era mare, mobilată cu gust și cu tot ce-i trebuia unui elev. Cum ne închideam în cameră, bătea în ușă o nepoată de-a lui mică și foarte frumușică: veniți la masă? Nu, răspundea de fiecare dată Eugen, iar mie îmi părea rău, că eram cam lihniți. 

(…) La noi în clasă mulți au răsuflat ușurați c-au scăpat de el. Nu era foarte prietenos și, când a plecat, multă vreme nimeni nu a știut unde este și ce s-a întâmplat cu el, care mai e soarta lui. Profesorii l-au ținut minte mult timp. Îi punea în situații din care nu întotdeauna găseau soluții sau ieșeau în ipostaze favorabile.

Acum, că tot e plecat din țară, pot spune că nu cred că avea ceva cu regimul burghez de atunci, că sfidarea lui și atitudinea lui nu aveau ceva politic. Avea ceva împotriva tuturor. Era greu de subordonat, nu suporta autoritatea profesorilor, cum probabil n-o suporta nici pe a tatălui său. 

Tatăl său era un bărbat bine făcut, arătos, întorceau ochii femeile din urma lui, în schimb fiul, prin comparație, nu era la fel de reușit. Știu că avea o soră, poate ea îi semăna tatălui, nu am cunoscut-o, dar el era mai scund, mai firav.

EUGEN IONESCU ÎN FAMILIE

Eugen nu putea accepta moartea ei prematură (n.r. – mama lui Eugen Ionescu a murit la doar 49 de ani).

Când eram mic, mă ducea mama la cinematograf, dacă o rugam, iar eu nu am dus-o niciodată. Aș vrea la un teatru, a zis ea, și eu i-am răspuns: nu-mi place teatrul, nu vreau la teatru. Am stat departe cât eram student, niciodată nu aveam timp pentru ea.

N-am dus-o nicăieri, n-am bucurat-o cu nimic, în timp ce ea ne-a dat tot ce-a avut mai bun, a lucrat ca să ne poată ajuta, să ne ofere totul, iar când și eu am avut, am băut toți banii cu prietenii.

Am fost străin, am fost departe. Dureros de departe! Mamă, hai să ne jucăm mai departe teatru, tu de la tine de sus, eu de aici de jos.

PRIMELE SCRIERI ALE LUI EUGEN IONESCU

În publicația Linia dreaptă, nr. 1, 1938, apar câteva pagini dintr-un „Jurnal la șaisprezece ani”, scris cu vervă, cu aplomb și cu inexplicabilă previziune.

Începe cu „Sunt un liceean slab la învățătură, spun profesorii mei. Dar sunt mai inteligent decât toți profesorii mei luați la un loc”, apoi pretinde că el și prietenii lui vor cuceri lumea și că „e clar, e simplu că voi fi unul din marii scriitori ai istoriei lumii”.

Vine cu detalii biografice demne de interes, descriindu-și odaia, în care a auzit „un glas interior făgăduindu-mi un magnific destin literar”. În martie 1926, așa cum se numește un capitol al jurnalului, spune că a scris zece poezii, două nuvele și a început o piesă de teatru și conchide: „Sunt mulțumit de mine”.

De asemenea, foarte profunde sunt aserțiunile cu privire la moarte, când tânărul descoperă că toate capodoperele lumii sunt neputincioase în fața morții, și în urma acestor aserțiuni vine descurajarea, „viața nu mai are niciun sens”, „sunt o cârpă”, care sunt relevante pentru biografia autorului.

Propun publicarea acestor pagini de jurnal.

EUGEN IONESCU, PRIMII ANI LA PARIS

Între anii 1938 și 1940, Eugen Ionescu se află la Paris în vederea susținerii unui doctorat, de acolo colaborează cu revista Viața românească, având o rubrică permanentă, „Scrisori din Paris”. 

Remarcabile texte! Și gustate din plin de cititorii revistei.

Se întoarce în țară, dar în 1942 pleacă din nou în Franța și va continua colaborarea cu aceeași rubrică (până în 1946). „Democrația a devenit demagogie și burghezimea capitalistă incomparabil mai odioasă decât nobilii din secolul al XVIII-lea”, observă cu justețe junele scriitor.

(…) Dar spune și că: „A fi nazist sau comunist sau democrat vechi este un lucru egal de depășit”, iar „Rusia sovietică, odinioară, după câte știm, însuflețită de idealul revoluției mondiale, este, astăzi, de un naționalism, de fapt, intransigent; ceea ce însă ne miră este că încă nu se observă identitatea esențială dintre extrema-dreaptă și extrema-stângă, prin: colectivism, anticapitalism (teoretic), antiindividualism, anticreștinism, dictatură” (Viața Românească, an XXXI, nr.9-10, septembrie-octombrie 1939), ceea ce îl face indezirabil pentru publicul nostru, aducând și alte obiecțiuni politice nefondate și neprietenoase.

Iar dacă ne referim și la scrisoarea despre armată, din 1946, care i-a adus și o frumoasă condamnare…

EUGEN IONESCU, UN DESTIN ALTERNATIV (DACĂ AR FI RĂMAS ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ)

Tovarăși, din cele evocate mai sus reiese clar răspicat, studiind mai întâi opera în limba română, că Dramaturgul Nostru ar fi evoluat la fel de frumos și de spectaculos dacă ar fi rămas în patria lui, România, iar dramele lui ar fi fost chiar mai apreciate și mai valorificate, spuse tov. Ionescu 3 cu voce tare, dar în gând, foarte încet, să nu i se citească cumva vocea interioară pe față, își zise:

cu așa operă, ar fi ajuns mare specialist în deratizare, și nu în capitală, ci undeva într-o provincie îndepărtată, și nu oricum, ci numai după ce ar fi trecut prin ani buni de școală a vieții și reeducația partinică a închisorilor noastre.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.