„Fiecare trebuie sa isi faca datoria”

Preda Mihailescu este cel care, acum 10 ani, a demonstrat Conjectura lui Catalan, o problema la care oamenii s-au tot gandit incepand din secolul XIX. Daca ar mai fi avut varsta pana la care putea sa o primeasca, probabil ca ar fi fost recompensat cu Medalia Fields, echivalentul Nobelului in matematica.

3

Ne aflam la Ploiesti la un banchet al Societatii de Stiinte Matematice din Romania, in luna octombrie, anul 2012, inainte de sfarsitul lumii. Abia ce s-a incheiat a XVI-a conferinta anuala a Societatii. Reporterul are norocul de a fi fiul unui profesor si al unei profesoare de matematica. Altfel nu ar fi aflat niciodata de Preda Mihailescu! De fapt, acesta este al doilea interviu pe care matematicianul il acorda presei din Romania.

Si cine este Preda Mihailescu? Omul care a rezolvat conjectura lui Catalan, o problema veche, de secolul XIX. I-ar fi adus Medalia Fields, echivalentul Nobelului in matematici, daca nu ar fi depasit varsta pana la care putea primi Medalia. Este doctor in teoria numerelor, titlu obtinut la Zurich, acum 35 de ani. A fugit din Romania pe cand era elev de clasa XI-a, este fratele antropologului Vintila Mihailescu si tatal unei fetite, Seraina, care are zece ani. Construiesc impreuna animale din plastilina. Inca nu stie care este harul fiicei sale. Cand era de varsta ei, Preda Mihailescu visa munti, facea calcule si colectiona capace. I-am pus profesorului intrebari gazetaresti, stupide. Interviul care urmeaza este salvat de geniul si de umorul sau.

Seria publicistica „Ce facem cu Romania”, realizata de dela0.ro in colaborare cu ziarul Adevarul continua cu un tulburator interviu – al doilea dat in presa din Romania – cu matematicianul Preda Mihailescu, care deconstruieste, necunoscuta cu necunoscuta, teama de viitor a romanilor, se opreste asupra ranilor trecutului, vorbeste despre puterea vindecatoare a matematicii si la final, despre credinta, Dumnezeu si Cioran.

 

Incepem, domnule profesor?
Nu mai bine luam doua beri inainte?
Bine, luam (n.r. – eu comand un „Carlsberg”, profesorul o „Corona”). Domnule profesor, ati plecat din Romania in 1973, cand comunismul…

Si acum o sa ma intrebi ce parere am eu despre comunism? Uite, nu raspund la asa ceva. Am fugit cum am putut, cu comunismul m-am batut cum am putut – in mine si in lume. Acuma i-a trecut ceasul, acuma sunt kleptocomunistii, comunismului sa-i fie tarana usoara. Eu pot sa incerc sa vorbesc de evolutia mea.

Aveati 18 ani. Stiati deja ca nu puteati trai aici?
Da.

Ce va lipsea? Nu va lasau sa ascultati Led Zeppelin?
Nu, mai dragule, faceam ceaiuri, ascultam Led Zeppelin, dar aveam sentimentul acesta ca nu pot sa mint, intelegeam cum se profileaza oamenii si imi era … incompatibil, ca o reactie imunologica. Contextul ma rejecta, si eu pe el, de asta am plecat. A fost si socul tezelor din iulie ‘71. Intelegeam ce urmeaza. Am decis sa plec si sa suport consecintele. Treceam dintr-a 11-a in a 12-a in vara aia. Am plecat legal si nu m-am mai intors. Asta a fost.

Si cum ati trait? Eu daca ma duc acum la Zurich, mor intr-o saptamana, daca nu am nimic asigurat.
Fii serios! Cum sa traiesc? M-au pus la intrebari, mi-au dat drept de munca, apoi azil, am muncit la gara, apoi m-au ajutat apropiati ai familiei sa intru la scoala in plin semestru, am primit un stipendiu de 500 de franci, ma gospodaream. Aveam o garsoniera de la acea prietena a parintilor mei. Era ca o celula, asa, dar eram liber. Nu dormeam prin cavouri, exista mereu un drum – mai greu cand exista prea multe!

 

„Am fugit cum am putut, cu comunismul m-am batut cum am putut – in mine si in lume. Acuma i-a trecut ceasul, acuma sunt kleptocomunistii, comunismului sa-i fie tarana usoara”.
Preda Mihailescu

 

Ce ati muncit la gara?
Am fost incarcator de bagaje, paznic de noapte si am muncit la dat zapada. Asta se putea acolo, si iti faceai un ban de buzunar, pe care eu inca il numaram in lei, si era maret! Dar la paine, imi cereau franci. Niste chitibusuri, care sunt insa primele amintiri ale emigratiei, alaturi de primele impresii din scoala, privirile speriate ale celorlalti si ale profesorilor, prima nota proasta, urmata pe urma de succese si elogii – gen „mama, maimuta stie sa vorbeasca!”, dar la modul sobru. Si de bucuria depasirii barierelor invizibile, una cate una – fiecare deschizand acelasi orizont ca pe unul nou, mai viu si mai colorat.

Cate interviuri ati dat pentru presa romana?
Asta e al doilea.

Nu e prea putin?
Nu stiu. Ce exact presupui ca ar trebui sa stie lumea de mine si din ce pricina? De ce?

Pentru ca sunteti un exemplu.
Da? Si ce exemplu vrei tu sa iei de la mine? Eu as prefera, daca reusim in acest dialog, sa iti spun ceva care sa poata folosi si da de gandit la cat mai multi – persoana mea poate sa se strecoare in aceste ganduri. In ultima instanta, persoana mea poate sa imi fie si egala.

Inteleg, fiindca si eu cred la fel.
Pai, vezi? Dar sunt lucruri care ma apasa. Am invatat sa descopar cum suntem tratati si cum suntem vazuti si de acolo, din Occident. Avem un loc modest in lume. Cum se impaca romanul cu adevarata sa valoare si si-o poarta in lume? O intrebare dura de 40 de ani, se poate discuta.

Vin berile: Hai noroc!, zice profesorul. Hai noroc!, zice si reporterul. Observ ca Preda Mihailescu, la fel ca mine, este stangaci. E bine de stiut.

Sunteti stangaci?
Da, sunt.

Ati invatat seriozitatea in Elvetia?
Nu stiu daca am invatat-o. Cat sa traiesc, da. Legea cum sa traversezi strada e usor sa o tii. Important e sa inveti legea care ii face pe oameni sa se recunoasca unii in altii cand ai spera mai putin, si sa nu uiti ca ea exista. Asta este un lucru a carui seriozitate nu as lua-o niciodata in ras. Celelalte seriozitati, cum pot oricand deveni frate cu ingamfarea, isi merita persiflarea periodica. Chiar si intr-o tara foarte serioasa, legea este pentru om si nu omul pentru lege – si asta trebuie sa respecti, si poti sa ai curajul sa ceri si de la altii sa o faca, caci este scris mare in Biblie, o cunosc si dansii.

Erati punctual?
Da, desi pe prietenii pe care ii cunosc ii las sa ma astepte si ii astept. Nu este o religie, domnilor, e un raport uman, care face parte din respect. Nu intarzii la cursuri sau cand am oaspeti, exista o punctualitate functionala si de respect care nu se incalca.


O abstractiune in birouri

Erati un om din Est. Cum se uitau la dumneavoastra?

„Ei se uitau” sunt multi, eu unul singur. Si mai face, ca peste tot, si haina pe om. La gara, eram intre turci si italieni – am invatat sa si numar pe turceste. Elvetienii erau o abstractiune in birouri. Pe urma, la scoala era altceva – in cateva saptamani eram cel mai bun in clasa sau in scoala, si cred ca pentru toti era ceva curiozitate si mandrie sa ma cunoasca, iar pentru mine un joc intre setea de a cunoaste ceva nou, o ingaduinta pentru rolul exotic si o grija omniprezenta fata de „ce va fi dupa aceasta?” – in speta scoala. Dar o reactie tipica la elvetienii germani este mai intai teama – lor le este teama de necunoscut, le e teama chiar de oamenii din propriul neam, asa sunt ei. De aceea trebuie sa organizeze totul perfect – bine organizati se urca pe Matterhorn si pe Everest, dar tot le e teama sa intalneasca un om pe care nu se asteptau sa-l intalneasca. Asa sunt. In ceea ce priveste „Estul” – acesta era mai mult in mine, pentru ei ca italian, turc, sud-american sau estic, pana la un punct, nu facea mare diferenta. Vorbesc de perioada de inceput, din scoala. Mai tarziu, evident ca sunt diferente.

„La inceput ma gandeam balcanic: sa ii astept si sa ii bat, sa imi recuperez demnitatea”

Exista xenofobie? Si cum reactionati?
Frica de care vorbesc este si ea o forma pasiva de xenofobie – dar fundamental este doar o insuficienta. Si la relativ putini devine o forma activa de xenofobie, din fericire. Nu neaparat cea ultraviolenta, care omoara, dar una care sufoca si care vorbeste despre tine si peste tine, de parca ai fi din carton, una care iti insuseste munca in modul cel mai de la sine inteles – ca doar nu o sa fie a unuia ca tine! Dar atentie: cred ca oamenii de aceasta calitate in Romania fac altele mult mai boacane, sa ne intelegem. La inceput ma gandeam balcanic: sa ii astept si sa ii bat, sa imi recuperez demnitatea, dar apoi masuram cat de mult isi dau seama ce fac… si ma potoleam, pastrand furia doar pentru cei putini care fusesera daunatori in mod specific – la modul sa arat ca nu inghit orice, mai important decat daca imi foloseste sau nu foloseste, practic vorbind.

Stiu ca in orasul din Germania unde predati si locuiti exista inca adunari de nazisti.
Astazi imi este egal! Sunt niste amarati zgomotosi. Dar sunt situatii in viata cand simti ca intre ei si tine nu este mult care te poate apara, daca li se nazuie.

Astazi, dar inainte?
… am invatat. Lectia e ca exista ceva uman universal si esti aproape necrestin daca nationalizezi asta. Le intri in joc si te rezumi pe tine la obiectul etnic… Mare prostie! Am atatia prieteni care sunt intregi si se ridica peste „origini”. Ce vina au prietenii mei care sunt cum sunt, ce vina am eu ca sunt cum sunt? Viata e facuta din altceva.

E lumea mai buna acum decat in 1973 cand ati plecat din Romania?
Ce intrebare imi pui! Viata cui, unde? Daca ma intrebi de viata mea, sigur ca s-au schimbat multe, in primul rand am alte griji, dar sunt mai putin vulnerabil, nemijlocit vulnerabil. La inceput vii cu o fereastra minuscula de experienta si existenta, care nu spune nimanui nimic, si esti confruntat cu o puzderie de existente si experiente, care tie iti sunt straine. Si in plus mai vii si dintr-o tara in belea – multi romani sufereau atunci de modul cum se vorbea de tara, cand se vorbea, si cat de putin era ea cunoscuta pentru ce avea mai bun.

La un moment dat stai si te gandesti: si de ce intre atatea sute de tari si neamuri, ar fi aceea a noastra inteleasa corect si in profunzime, asa cum ne dorim noi? Iar daca depasesti usoara descumpanire pe care o creeaza aceasta intrebare, uiti de dorul omenesc sa fii inteles, sa fii „acceptat cum esti”, si dezvolti setea de a gasi pamantul patriei in oameni. Le afli experienta, incepi sa o simti independent de orice comparatie, in sine si cu durerile si bucuriile lor, cunosti multi oameni neasteptat de diversi.

Mult timp pare ca nu se intampla nimic, si desi ai prieteni si ai trait momente inaltatoare de bucurii si depasire a barierelor, momente unice, cand te regasesti, parca tot strain si in afara esti. Dar vine o zi, cand ti-ai capat greutatea tocmai prin experientele straine pe care le-ai contopit cu cea personala – sau, ma rog, cu cele multiple ale celor cu soarta asemanatoare. Si neasteptat descoperi ca oamenii acum vin sa te caute, nu pentru ca vor sa te ajute sau sa iti ceara ceva, ci vin pentru ca simt ca poti sa le dai la nevoie o voce neobisnuita, care aduce ceva pace, si nu mai esti nici strain nici de alt fel, esti om intre oameni, si unul care ii ajuta sa sara putin peste propria umbra.

Intr-un fel a fost un noroc ca am rezistat atat de mult timp universitatii – caci mereu ma intrebam, eu acelor copii ce am sa le ofer, ei, care cauta o indrumare in viata si nu numai lectii profesionale; ce valoare are experienta mea particulara, pentru viata lor? Mai tarziu problema s-a cam rezolvat de la sine: merge. Nu trebuie sa ma intreb, am din fiecare an un manunchi de baieti si fete – ai mei, care ma urmeaza apoi pana la sfarsit, ii atrage ceva din modul meu de a povesti matematica, sunt receptivi la pasiunea mea specifica, si atunci eu le-o impartasesc cu respect pentru modul in care sunt ei alcatuiti, ce stiu eu ca este – desigur, din interiorul materiilor pe care am sa le predau, ca sa nu ma intelegi gresit. Si greutatea de care vorbeam se simte cumva – vin la mine si doctoranzi, tineri, si colegi, femei de serviciu sau straini talentati si fara debuseu, cumva parca se stie ca romanul are un har sa inteleaga repede si atent grija omului, si stie sa o arunce inapoi in mare, facandu-te pana la urma sa mai si razi de ea putintel. Iar daca este rost de un sfat, il gaseste si pe acela. Si desigur la modificarea vulnerabilitatii, pe langa toata evolutia personala, contribuie si faptul ca am familie, am o fetita, eu suntem trei. Asa ca in acest sens, viata poate a devenit mai buna pentru mine.

 

„Uneori am senzatia ca jegul acumulat in lume pe decade, ba secole si milenii, pe toate planurile, iese la suprafata, ne sperie putin, dar de fapt se spala.Traim de aceea putin ca intr-o latrina, nu pentru ca ar fi mai rau, poate dimpotriva – dar pentru ca lucruri tinute mult sub capac ies la iveala”.
Preda Mihailescu 

 

Si tara?
In ceea ce priveste tara cu belea, se pare ca iesirea din comunism nu a rezolvat aceasta problema, si reuseste inca, cu brio, sa se faca de ras prin lume. Si aici insa particip altfel – pana in ’90 eram preocupat foarte la prima persoana de imaginea Romaniei „adevarata” in lume. Acuma, pot fi mai spontan: vin oameni din tara, mai ales iarna (pesemne in jurul sarbatorilor?) si canta pe strazi. Multi ii vezi ca o fac pentru bani, si trec pe langa ei. Si exista Fane, care vine de cativa ani – are peste 60 de ani si arata mai multi, dar este mititel si ochii ii sclipesc de drag cand isi atinge scripca lui pe care o are de mai mult de jumatate din viata lui. Odata am remarcat ca, spre deosebire de altii, isi alege locuri neavantajoase, cu putini trecatori, si l-am intrebat – mi-a raspuns, cu o sinceritate greu de simulat, ca lui ii place sa cante … cand ma vede Fane, imi canta „Sa-mi canti cobzar batran” sau „Ciocarlia”, si scripca lui salta – odata am inceput si eu sa cant langa el.

Cati ani are fiica dumneavoastra?
9 ani si jumatate.

V-ati gandit unde o sa traiasca ea?
Nu. Asta ea va decide – ce vreau eu este sa invete devreme ca aceasta este o alegere, ca nu exista doar lumea pe care ai cunoscut-o pentru ca ai trait in ea, si mai tarziu poate lumea unde te duce munca, mai exista atatea alte lumi, cu atractiile si frumusetile lor, cu pericolele si durerile lor, si in care oamenii traiesc, cum noi traim aici. In ceea ce priveste alegerea si lumea actuala, noi acum traim o mare incercare de curatire.

Uneori am senzatia ca jegul acumulat in lume pe decade, ba secole si milenii, pe toate planurile, iese la suprafata, ne sperie putin, dar de fapt se spala.Traim de aceea putin ca intr-o latrina, nu pentru ca ar fi mai rau, poate dimpotriva – dar pentru ca lucruri tinute mult sub capac ies la iveala. Si am senzatia ca si gratie pacii lungi sunt niste generatii care vor sa traiasca in adevar. As dori ca Seraina sa invete – sa se preocupe – cu ce se mananca  adevarul. Eu m-am investit in Elvetia ca „militant” – un non-cuvant care nu prea ma imbraca bine, dar sa il folosim in lipsa de altceva – pentru ca ma deranja cum suntem tratati. Familiile romanesti erau fiecare cu treaba ei, retrasi, resemnati, ma supara, infuria si incita asta. Elvetienii nu stiau ce sufereau oamenii in Romania, de ce i-ar fi interesat? Dar aveau nevoie de ordine, si atunci, in lipsa de intelegere mai detaliata, ne trezeam incartiruiti in te miri ce asociatii mentale. Reactia primara era sa te superi, sa te gandesti ca le lipsesc cunostinte, reactii de aparare – dar cum ti-am spus, intr-o buna zi iti dai seama ce absurde sunt toate aceste reflexe, de ce ar trebui ca noi sa fim cunoscuti si intelesi, asa, fara ca noi sa facem nimic? Doar pentru ca in Romania eram inconjurati de destui oameni care vedeau viata oarecum la fel? Si pe acest sistem de intrebari, am inteles ca nu ai dreptul sa astepti, trebuie sa incerci sa modifici cat poti. Oricum nu poti mare lucru, dar macar sa cunosti pe viu masura acelui mic lucru pe care il poti face!

 

„Astazi, oricum, afisarea unei orientari politice la dreapta sau la stanga mi se pare papusa de carton sau teatru pentru alegatori”.
Preda Mihailescu 

 

Romanii traiau fiecare pe o insula?
Erau intr-o forma de semighetoizare: simteau ca nimanui nu ii pasa ce au trait ei, si de fapt, fara sa realizeze, raspundeau in acelasi fel. Trebuie sa tinem cont si de limitele obiective de intelegere. Fata de cine aveau elvetienii datoria sa stie?

In definitiv, de ce le-ar fi pasat, nu?
Tocmai. Ei aveau alte puncte de vedere care erau crescute din problemele lor. Deseori, oamenii mai de treaba erau mai stangisti, din motive legate de viata in lumea lor. Asta a fost mult timp greu de acceptat, predicam „adevarul revelat in viata” despre aceste idei, dar cu timpul am gasit masura; multi romani, si alti refugiati din Est nu au reusit niciodata sa treaca acest prag. Astazi, oricum, afisarea unei orientari politice la dreapta sau la stanga mi se pare papusa de carton sau teatru pentru alegatori. Pe atunci insa, eu am invatat sa vorbesc mai bine cu elvetienii, si certandu-ma cu stangisti inflacarati sau de mode … si impacandu-ma apoi cu mai putini si mai buni dintre ei. Iti spuneau convingerile lor, eu le spuneam convingerile mele, faceam demonstratii, scriam la ziare, incercam sa explic.

Ati fost activ.
Da, scriam.

La „Romanul liber”?
Nu, nu la ziarele Exilului romanesc, direct pentru elvetieni, preocuparea mea era sa se stie mai mult despre noi, nu sa ne explicam unii altora te miri ce. Deci eu porneam de la orizontul localnicilor, cu scopul de a-l largi pentru a-l cuprinde pe al nostru, nu invers. Dar cunosteam oameni de la „Europa Libera”, il intalnisem si pe Ion Ratiu; nu am intrat insa in nicio organizatie. Ei ma stiau ce fac pentru zona Elvetiei Germane, era „casa” mea.

Pe Iancu Bidian din Freiburg (n.r. – lider al Exilului romanesc din Germania Federala) il frecventati?
Sigur ca da, aromanii erau foarte activi acolo. Familia Barba (n.r. – familia din care provine sotia lui Mircea Geoana, Mihaela), parintele Popa – la demonstratiile organizate de noi la Zurich, cei de la Freiburg erau mereu prezenti si de incredere. Caci trebuie sa spun cinstit, nici nu erau foarte multi romani in zona Zurich, dar din cei care erau cei mai multi nu veneau – teama, inertie, dorinta unor realizari masurabile care sa indreptateasca „investitia” … Eram mereu sustinuti de Solidarnosc, si cine tragea cu urechea la cum vorbesc romanii demonstrand pentru libertate in tara putea sa auda cel putin la fel de multa poloneza cat romana. Asta o spun cu recunostinta pentru polonezi, nu ca repros pentru ai nostri. Si in acelasi sens, doresc sa iti mentionez maxima lor, care m-a insufletit dintotdeauna. Ei mi-au spus „intre noi exista obligatia ca oricine aduce o critica in discutie sa isi sfarseasca contributia cu o propunere constructiva – critici goale nu se accepta”. Foarte important! „Nu se poate” este un factor de eliberare al unor energii prinse in noduri gordiene, daca telul este explicit unul de depasire a impasului. Fara de aceasta, „nu se poate” poate deveni pur si simplu obscen!

Aromanii sunt de obicei mai sentimentali fata de Romania.
Sunt mai incercati de viata, deci imbraca mai bine rolurile. Au fost mereu pribegi si au stiut mereu sa se tina intre straini. Au avut si aceasta alegere pe care nu o au multi, de a sti sa isi pastreze identitatea. E un fel de a trai milenar.

 

„Cine e cu capul in nori vede primul cand se insenineaza”

Imaginea unui matematician de talia dumneavoastra e aceea a unui om cu capul in nori, deconectat de la problemele de zi cu zi. E un mit matematicianul care se ocupa doar de conjecturi si nu are treaba cu viata reala?
Toate miturile au o parte de realitate.

Sunteti cu capul in nori?
Cine are capul in nori poate vedea mai devreme cand se insenineaza. Cand exercitiul gandirii este si munca zilnica, are loc dezvoltarea unei altfel de atitudini fata de contingent. Unora le poate aparea ca una „cu capul in nori”. Daca nu esti tocmai obosit sau surmenat, gandirea te ajuta si sa ai o receptie mai bogata a lumii concrete, observi lucruri pe care altii le trec cu vederea. Oricum, eu am lucrat aproape 20 de ani in industrie si pot pune intrebarea – „Daca noi avem capul in nori, ei unde il au?” Uita-te ce catastrofe produc oameni din „real world”, si se bat cu pumnul in piept cu „previzibil” si „crestere” si alte prafuri in ochi.

 

„Matematica foloseste ca sa nu amesteci borcanele, sa intelegi pe ce premise ajungi la concluzii. Oamenii fug de obicei dupa concluzii si nu inteleg premisele”.

Preda Mihailescu

 

Ce ati lucrat in industrie?
Am lucrat numerica in industrie grea si apoi in securitate IT: criptografie si aplicatii. Mi-am folosit matematica, dar era altceva. Tarziu am ajuns si la vocatie. In 2000 am simtit ca e timpul sa o las cu munca aplicata: se cam repetase sistemul „lasa-l pe prost sa munceasca cu placere, si apoi ia-i munca si lauda-te cu ea”, ori eu asa ceva nu suportam! Astfel am acceptat o „asistenta” (n.r. – o catedra de asistent universitar) undeva in centrul-nord al Germaniei. Si asa, in 2002 s-a intamplat cu Conjectura lui Catalan.

Sunteti intransigent cu prietenii dumneavoastra?
La fel de intransigent cum sunt si cu mine. Dar lucrurile de netolerat nu le tolerez. Viata e un mozaic, trebuie sa stii sa te descurci prin mozaicul acesta.

La ce foloseste matematica?
Matematica foloseste ca sa nu amesteci borcanele, sa intelegi pe ce premise ajungi la concluzii. Oamenii fug de obicei dupa concluzii si nu inteleg premisele. Exista un curent in psihologia moderna, cunoscut in jurul numelui lui Daniel Kahneman, si care, foarte pe scurt, dezvaluie prin cercetari si experimente empirice foarte iscusite, festele pe care ni le face gandirea curenta, modul in care in mod aproape fiziologic ne cream iluziile protectoare. Foarte important si interesant. Aceasta ma ajuta sa iti raspund mai usor la intrebare: eu cred ca matematica serveste sa cucerim spatii tot mai intinse ale gandirii pure, eliberate de festele fiziologice carora le suntem cu totii supusi. Ca matematician esti obisnuit din munca de toate zilele sa iti maltratezi intuitiile, convingerile si deprinderile de gandire, prin scepticism, supunerea la niste perspective multiple a gandurilor si mai ales verificare, acest lucru pe care omul il face mai degraba cu altii decat cu sine. Aceasta face sa fii in general neutru si destul de rapid in a simti contradictii si inconsistente in dialoguri, opinii si alte manifestari ale gandirii in societate. Poti sa ajuti, uneori te gasesti, esti ingenuu si ataci problemele ca in matematica, din pasiune pentru adevar – si spre marea ta tristete gasesti ca oamenii sunt inca puternic ancorati intr-o identificare a propriilor convingeri, ganduri protectoare sau deductii la prima mana, cu „adevarul” si in egala masura cu propria lor „integritate morala”.

Este foarte raspandita superstitia conform careia o gandire „fundamentalmente onesta” nu poate altceva decat sa duca la perceptie nestirbita a „adevarului”, ba chiar mai mult, doua gandiri fundamentalmente oneste – si la fel de profunde sau superficiale, in treacat fie spus – trebuie in mod necesar sa ajunga pe aceleasi teme, la aceleasi „concluzii”. Iar lipsa realizarii acestui fapt – care ar tine mai mult de coincidenta decat de natura vietii si a realitatii duce in general la suspiciuni, incurcaturi deplasate ale sarmanei morale care nu are mult de pierdut pe acest teritoriu, si … adevarul devine tot mai marunt. Ei, matematicienii, au exercitiul specific care – in principiu – ii ajuta sa fie mai liberi de aceasta superstitie, sa reziste mai usor tentatiei unor concluzii pripite, sa vada mai multe si din mai multe unghiuri de vedere. Deci, macar intr-un viitor apropiat, in care ideile lui Kahneman vor fi mai raspandite si luate in serios in mai multe discipline si domenii de activitate, matematicienii pot fi foarte folositori.

Va mai aparati valorile pentru care ati plecat din Romania sau ati renuntat?
Cum si de ce sa renunt, ce mi-ar mai ramane?

 

„Eu ma intreb de obicei ce pot face mai mult, cat timp pot schimba ceva, apoi intrebarile se adreseaza situatiei noi in care ma gasesc. Probabil ca nu am ajuns inca la varsta la care sa ma intreb, retrospectiv, ce puteam face altfel”.

Preda Mihailescu

 

Eu cred ca ati plecat din Romania fiindca nu puteati vorbi si e obositor sa gandesti altceva decat ce trebuie sa spui. Chiar daca ai gandire de matematician, tot greu e!
Asta e o remarca buna. Vad ca intelegi. Am pierdut si timp, si bani, si energie, si tinerete. A fost o alegere pe care sa o duc pana la capat. Am realizat ce se putea realiza, mai nimic, adica.

De ce spuneti „mai nimic“?
Pentru ca nimic nu s-a schimbat prin investitia mea. Si pentru ca este un nimic valoros, deci departe de mine sa ii batjocoresc valoarea, prin exagerari! Subiectiv am invatat multe, mai pe viu si mai in detaliu, despre cum „functioneaza lumea”; in plus am avut privilegiul sa cunosc niste romani mareti, si sa inteleg in ce consta maretia lor si de ce ea ramane, chiar daca nu au mutat munti, pentru ca numele nostru de romani sa fie recunoscut de lume cum credeam ca ar trebui sa fie – ganduri care erau cele ale primilor mei ani de tinerete emigrata.

Obiectiv, am facut spre exemplu ca in cativa ani in presa mare de limba germana in Elvetia sa se scrie mai des si mai obiectiv despre Romania, am avut prilejul sa intervin clarificator in repetate randuri si pe diverse teme. Intre care poate cea mai importanta, ideea obsesiva a „daramarii satelor ca expresie a unui proiect cu caracter etnic dirijat impotriva maghiarilor din Romania” – deci fundatia termenului de “national-comunism”, o alta eschivare de la probleme, inventata de intelectualitatea occidentala. Aceasta malconceptie, pe cat de lipsita de orice sustinere prin fapte, era – din motive intemeiate, asupra carora nu ne vom abate aici – o idee raspandita la acea vreme in intreg Occidentul: placea! Poate intelegi acum mai bine de ce nimic, dar totusi un nimic de valoare.

Si ce puteati face mai mult?
Nu m-am intrebat niciodata in acest fel: eu ma intreb de obicei ce pot face mai mult, cat timp pot schimba ceva, apoi intrebarile se adreseaza situatiei noi in care ma gasesc. Probabil ca nu am ajuns inca la varsta la care sa ma intreb, retrospectiv, ce puteam face altfel – sunt in pace cu faptul ca intrebarea mi-am pus-o continuu, in masura puterilor proprii. Si esentialul este sa faci ce crezi ca trebuie facut, sau cineva trebuie sa faca – nu este sa astepti nu stiu ce succese.

Asta ati aflat-o ulterior?
Stiam de la inceput, caci altfel as fi fost dezamagit. Fiecare om trebuie sa isi faca datoria, nu e nevoie de mai mult. Poti sa si mori, dar trebuie sa mori facand ceea ce trebuie sa faci.

 

Pariul cu dracul

Sunteti fericit, domnule Mihailescu?
„Verbleibe denn, du bist so schön” – stii tu pariul lui Faust cu dracul! Cine „este fericit”? In cea mai mare parte din timp „sunt”-cum este timpul. Dar trebuie sa admit ca am avut privilegiul sa traiesc mai mult decat o data niste momente de profunda fericire si beatitudine omeneasca, sufleteasca – platite si cu un drum anevoios poate, ele au dreptul sa fie vazute.

Cum v-a schimbat fiica dumneavoastra? V-a facut mai bun?
Sper! In orice caz, in ultimii ani, in care se dezvolta un dialog fascinant cu ea, m-a facut sa descopar o dimensiune cutremuratoare a comunicatiei: ea lupta cu mine, cu mostenirea necunoscuta pe care o are in ea, o simt alaturi si simtind poate ca mine, si in acelasi timp nu stie nimic – deci orice incercare de a o face sa inteleaga ce nu a vazut si nu a trait este o aventura la limita, o aventura care se masoara in interesul ei viu care ramane.

In Romania s-a ajuns la un nivel de saturatie, iar oamenii nu mai stiu in ce sa se refugieze, in ce sa isi mai investeasca timpul, dragostea, ce le-a mai ramas.
As fi mai dur. Drumul trebuie sa fie invers: sa cunosti mai intai sursele care iti mananca energia.

 

„Un inceput adevarat trece intr-un fel sau altul prin macerarea iluziilor din noi, urmarirea lor ca pe niste jivine care ne impiedica de la a fi ce suntem”.
Preda Mihailescu 

 

Si daca sunt publice?
Pai publica e toata viata. Noi, in Exil, eram dezradacinati, public dezradacinati, caci sub acoperisul nostru eram in lumea noastra. In tara s-au trait cu totul alte si apasatoare incercari. Ramane faptul ca lupta cea mai dificila este cea din noi, cu asteptarile, resemnarile, inertiile si iluziile pe care le purtam, le-am mostenit sau le-am cultivat. Aceasta lupta o regasim oriunde, si este a tuturor oamenilor. Intrebarea este importanta, si cere osteneala sa o abordam corect.

Sa o abordam!
Primul lucru pe care am sa il spun, pentru ca este, omenesc fiind, specific romanesc, in mod precumpanitor, este acesta: romanul socoteste ca va sa fie salvat, ca ceva in intocmirea acestei lumi face ca el sa trebuiasca sa fie salvat, doar ca nu a gasit inca ce anume! Si nu se inseala de tot – se zice ca rostul vietii este Mantuirea, deci sa negi ca ar exista ceva in rost, mergi prea departe. Dar oamenii apoi cauta in afara … si se ratacesc.

Eu as spune: un inceput adevarat trece intr-un fel sau altul prin macerarea iluziilor din noi, urmarirea lor ca pe niste jivine care ne impiedica de la a fi ce suntem. Asta cred ca este valabil pentru tot omul – ca matematician, mult din aceasta lupta am dus-o in gandire, desi ai vazut bine ca nu numai in gandire; in functie de temperament si pasiuni, fiecare poate sa o faca altfel, dar este locul unde se gaseste pe sine si se aduce in viata.

Exista teama ca daca te uiti prea adanc in fundul sufletului, descoperi iluziile si vrei sa le luminezi, ramai gol, nu mai ramane nimic: adica tocmai in pragul in care incepi sa descoperi ca mult din ceea ce de fapt te impiedica sa traiesti este tesut cu iluzii, frica incearca sa sopteasca faptul ca mai buna iluzia decat necunoscutul sau neintelesul. Ei bine, experienta lumii, si a mea personala, modest in acord cu ea, spune: fals, dimpotriva, dragostea nu poate sa dispara, ea ramane, caci noi suntem ea si ea ne tine, mai degraba piere universul. Si atunci ce ne doare este doar nelinistea lui „cum va fi”, de fel o banuiala intemeiata ca nu ar mai fi nimic, caci asta nu este cu putinta.

E drept ca nu mai este o dorinta, asteptare, bucurie sau o obisnuinta, ci se transforma mai mult in miracol – miracol al intalnirii neasteptate, in Fiinta mai larga din care suntem. Exemplu mai usor de inchipuit pentru toti: Ninge, il vad pe Fane in Göttingen, cu scripca, si ma duc la el „cand te vad, parca ma ia asa, cu calduri” – si se freaca pe straiele lui grele. „Buna sa-ti fie inima”, ii raspund, in timp ce el deja pe scripca a trecut la adevarata muzica pentru cei care asculta. La sfarsit, buna-ziua – buna-ziua. El, mesagerul Muzicii, eu Trecatorul care o primeste, ne facem datoria fiecare si ne intalnim. Miracol – ce nu tine de domeniul calculului, al controlului si al planificarii. Oamenii exprima deseori nazuinta de mai bine, a dorintelor lor sincere, poate indreptatite, cu vorbe ca „ar trebui …”. Cine este insa actorul, subiectul acestui „ar trebui?” Dumnezeu – oare este scris ca ii mana pe oameni ca pe vite, spre fericire? Familia? Societatea? Fanfaronul zilei votat fara ca cineva sa aiba vreun temei de a se increde in el? Cine este „ar”, subiectul lui „trebui”? Si cine este vorbitorul care sugereaza, doreste sau ii impune lui „ar” sa „trebuiasca”, cu ce se face el folositor in actiunea lui „ar”? Cam asa merge macerarea iluziilor, cu intrebari indreptatite, din mijlocul carora tasnesc raspunsuri neaspteptate si revelatoare. Si eu cu ce sa ajut?

Cu mai multa voce. Trebuie sa vorbiti.
Eu nu sunt „ar” – deci sa mergem mai departe. Eu inteleg ca omul in Romania nu mai stie pentru ce sa se investeasca. Am impresia ca se afla la un impas in care „eul sau privat, familiar” este in conflict acut cu „eul social” al unei societati care in 50 de ani de comunism a fost a celorlalti, si cei 20 de ani dupa aceea nu au contribuit in mod pozitiv spre alcatuirea – caci nu se mai poate vorbi de „recuperarea” – unui „eu social”. Nu se mai poate vorbi de recuperare, pentru ca oricat de importanta ar fi reinnodarea cu traditia si trecutul, lumea s-a miscat nespus in zecile acestea de ani, si nu in traditie singura se va gasi raspunsul – ceea ce este divers de a spune ca se va gasi „fara traditie”. In Elvetia sau in Germania traiesc in societati in care ma mir si ma intreb cum functioneaza eul social? In mod neindoielnic, cetateanul in fibra sa profunda acorda societatii un minim tribut constant de incredere si datorie, care ramane neatins de lupte, dezamagiri si diferente sociale. Fara sa pot „intelege” misterul acestei participari colective, altfel echilibrate – eu, cand sunt in pozitia sa ma pot darui, descopar ca pot fi in armonie cu aceasta alcatuire. In Romania oamenii nu isi doresc fundamental altceva, decat sa poata sa se daruiasca prin ceea ce pot face, poate sa continue sa invete in viata si in indeletnicire, si sa poata sa traiasca din ceea ce fac. Si le lipseste metrul. Poate nici nu exista – dar poate sunt bine sfatuiti sa nu astepte sa le fie inmanat, ci sa caute sa il aduca mai aproape de gospodaria lor, mai aproape de ce pot intelege si influenta.

Ati avut norocul sa va miscati intr-o disciplina cu limbaj universal. Matematica v-a permis sa…
Mi-a permis ce a fost, poate, pe temperamentul si caracterul meu. Eu am practicat matematica pentru ca e meseria pentru care am vocatie.

Aici ati avut si cele mai bune rezultate.
Sper sa nu mai vorbim mult de trecut.

Ne pregatiti ceva?
Da!

Medalia Fields nu o mai puteti lua din cauza varstei.
Ca imi si pasa mie de Medalia Fields! Eu fac tot ce pot sa fac, ce este important este ca ceea ce vad sa fie in toate planurile verificat si sa pot sa exprim corect, sa vad ca intuitia si cu gandirea m-au putut indruma pe o bucata lunga de drum solitar, pe o cale justa. Si, ca sa fim bigoti, nu imi este perfect indiferent impactul lumesc al muncii mele, fiindca am o fetita si trebuie sa ii asigur ceva, ca sa aiba si ea o viata normala. Dar nu poti munci cu scopuri externe in minte, incercarea de a te opri la mijlocul drumului ar fi prea mare!

Ce relatii ati avut cu fratele dumneavoastra (n.r. – antropologul Vintila Mihailescu)? Nu l-ati invidiat ca a trait in Romania? Sau invers?
Raspunsul simplu e ca ne-am asumat amandoi. Stiam care sunt exigentele propriilor alegeri. A fost la inceput o perioada de cativa ani din care el a sintetizat formula „tu vei arata ca se poate si acolo, eu voi arata ca se poate si aici”. Cu toate tentatiile omenesti, cred ca amandoi am inteles sa nu ne luam destinul la modul personal. Frate-meu nu a conceput ideea vietii in strainatate. El lucra in limba asta, in romana – aici poate intervine „limbajul universal” de care vorbeai, chiar se prea poate. Dar in afara de asta, am descoperit in continuu ca suntem foarte similari in contemplatie si gandire.

Dragule, in ultima instanta, foarte putine stim, ca sa fim mai realisti: putin alegem si dispunem, putin impinge si destinul de la spate. Ai vazut ca si eu nu credeam ca pot preda unor studenti straini – pe undeva indoiala avea o radacina foarte asemanatoare. Deci, asa este. Invidie, nu – cred ca stim amandoi sa ne blestemam si rafuim cu propriul drum si destin, ca sa nu ne irosim energia si puterea in prostii. De ajuns ca aceasta mica alegere ne-a departat vietile in modul in care a facut-o, nu ajunge?

Exista genul acesta de relatie in familie: cei care pleaca au nostalgia Romaniei, cei care raman ar fi vrut sa plece si cumva toti reusesc sa fie nemultumiti.
Asta e conditia umana. Dar se poate depasi. Mie imi place modul in care s-a situat el in ultimii 20 de ani, rezistand modest si tenace atat tentatiilor „occidentalizante” in care unii intelectuali bucuresteni au cazut pana la limita fariseismului, de o parte. Si in egala masura tentatiilor conservatoare, neaosiste care incearca sa inchida mai multe porti decat are coliba – ramane poarta din spate larg deschisa, uita-te la kleptocratii actuali unde deschid usile. Nu ca acestia ar fi chiar si neaosisti, vorbesc doar de faptul ca nu poti trai fara usi si ferestre la casa, si cand traiesti in Romania, o fereastra se deschide spre Apus, una spre Sud si una spre Rasarit. Asta a fost rascrucea la care traim de milenii!

Deci imi place ca el si-a asumat pozitia de „centru inainte”, cum imi placea si mie sa ma definesc, cu multi ani inainte de a putea sa ne revedem; si stiu ca pentru aceasta a fost injurat din toate „lagarele”. Dar mai de curand vad ca pare sa fi dezvoltat un fel de sistem explicativ al rostului si derutei romanului de azi, la care le place multora sa se refere. M-as bucura sa nu se opreasca lucrurile aici, si sa fie si altii care sa renunte la polarizari. Dincolo de aceasta, un singur lucru important mi se pare ca este destul de neglijat in Romania: nu de la Occident trebuie sa incepem cu noi. In acelasi timp insa, cineva trebuie sa reprezinte tara ca om vertebrat – in fata Europei, oricum. Mai exista un al doilea plan, de care vreau sa vorbesc, si aceasta este comunitatea de interese a fostelor tari comuniste, actual in Europa – la care se poate asocia si Grecia. In Europa mare, au multe puncte sensibile in comun, dar au si o traditie nefasta de faramitare si lipsa de solidaritate. Tarile din Estul si Sud-estul Europei nu isi pot permite sa lupte una impotriva alteia, in ascuns, in cadrul Europei; si nici sa isi fie indiferente. Si aceasta stare se depaseste prin atitudine asumata, munca si deschidere demna.

 

Cioran si Dumnezeu

Sunteti credincios?
Incerc. Suntem crescuti in comunism, nu avem o relatie de naturalete cu credinta. Incerc sa inteleg ce imi propune credinta. Dar sunt convins de doua lucruri: argumentele antideistice ale iluministilor sunt un antidot politic, dar logic inconsistente. Pe de alta parte este clar ca vorbim de credinta si nu de biserica. Am citit de curand „Marturisirile” lui Tolstoi, o cartulie misterioasa, care a fost publicata in Germania in 1902, caci ii era teama sa o publice in Rusia. Foarte frumoasa descriere a itinerarului sau spiritual pana la un punct. Cum facea parte dintr-o patura sociala foarte inalta, cumva a prefigurat probleme prin care o masa mult mai larga de intelectuali au trecut 100 de ani mai tarziu: iar cand a cautat credinta inapoi in traditie, ca un raspuns la un gol ramas in inima, a facut-o cu dedicatie cativa ani, poticnindu-se in final de urmatoarea problema. Preotii laudau doctrina si forma locala a crestinismului – intamplator ortodox, deci inrudit cu al nostru – ca singura valabila, si ponegreau pe altii. Tolstoi care vazuse mai multa lume -inclusiv, este adevarat, acelasi tip de unilateralism in alti vlastari ai trunchiului crestin- nu a putut accepta compromisul. Pare o bagatela, dar m-am impotmolit si eu de aceleasi aparente, drumul mai depate este mai singuratic.

Aveti o teorie despre aparitia universului? Mergeti pe varianta religioasa clasica?
Clasica in niciun caz, fiindca nu exista „clasica”.

Biblia e clasica.
Nu trebuie sa luam ad-literam Biblia. Biblia este ca si cand cineva ar fi avut niste imagini mult mai deslusite si mai adevarate decat le putem avea noi, poate chiar si despre anumite procese ale creatiei – dar nu avea nici limbajul pentru a le descrie mai in detalii pe intelegerea noastra, si nu avem nici noi imaginatia sa intelegem cam ce ar putea sa ne spuna. Drept care – unii cu seriozitate de speriat identifica zilele Creatiei cu zile de rotatie a Pamantului in jurul axei, iar altii la fel de serios iau Biblia insasi in deradere, ca si cand asta ar fi semnificatia adevarata a acelor zile.

Dumnezeu l-a creat pe om?
Intreaba-l pe Dumnezeu. De ce nu Il intrebi pe Dumnezeu? Cine stie cine este Dumnezeu?! Cioran a spus ca un om nu poate vorbi decat de doua lucruri: despre el si despre Dumnezeu. Ramane oricum singurul raspuns care merita luat in consideratie – am dori sa ne amintim si noi mai bine cum si in ce chip si scop a facut-o! Aceste intrebari nu au raspuns in planul logicii binare – a facut-o ori ba. Raspunsul se arata, in masura in care afirmatia castiga in sens si reprezentabilitate: caci intr-adevar cand vine cineva si te intreaba asa „Dumnezeu l-a creat pe om?”, ce poti sa raspunzi? Nu trebuie mai intai sa te asiguri daca aveti o reprezentare cat de cat asemanatoare a ceea ce poate semnifica un raspuns afirmativ si unul negativ? Altfel te pierzi in vorbe.

„A fi sau a nu fi?” Cioran raspundea „nici, nici”. E acesta un raspuns valid?
Nu stiu in ce context a spus-o, ca spunea multe bunul Cioran.

 

„Ce ne lipseste? Poate increderea in noi, stima de sine, poate acceptarea unui loc nici prea spectacular, dar nici de ultima speta? Si acceptarea faptului ca nimeni pe lumea asta nu este obligat sa ne iubeasca, daca nu ne iubim noi mai intai”.
Preda Mihailescu 

 

„A fi sau a nu fi” e o problema la fel de grea ca in matematici, mai grea decat „Conjectura lui Catalan”!
E, ca s-au ocupat mai multi oameni de ea si nu au fost in stare sa rezolve. Ce pui in raspunsul asta: nici sa refuzi viata, nici sa… Ce inseamna „nici, nici”? Cioran scria in context, noi?

Aveti aplecare spre filosofie.
Cand alegi la 18 ani sa pleci, n-ai incotro… trebuie sa mai gandesti si filosofic. Altfel nu ai cum sa rezisti.

Ce ne lipseste?
Cine ne lipseste!

„Romania e extraordinara, dar se autodistruge in chip repetat, caci altfel ar fi fost prea extraordinara”. Cine a spus asta?
Am spus-o si eu – au mai spus-o si altii?

Nu. Dumneavoastra ati spus-o.
Da, asa e, ar fi fost prea extraordinara! Ce ne lipseste? Poate increderea in noi, stima de sine, poate acceptarea unui loc nici prea spectacular, dar nici de ultima speta? Si acceptarea faptului ca nimeni pe lumea asta nu este obligat sa ne iubeasca, daca nu ne iubim noi mai intai – si ca o colectivitate! Sa ne vedem si in contexte: nici tranzitia grabita a formelor de societate nu este doar problema noastra. Este insa important ca societatea sa se poata regasi, sa dobandeasca o coeziune si o unitate – se irosesc prea multe energii in vant, altfel!

Avem un destin?
Destinul cand se asuma se accepta, se intelege si se depaseste. Asta ii lipseste Romaniei: facerea destinului, acceptarea, intelegerea si depasirea. Romanii trebuie sa se reafirme, fiindca au fost inchisi. Am avut o sansa mica: 50 de ani, de la Carol I pana in Interbelic. Ia numara tu cati ani de liniste am avut si noi? Apoi au avut conditii de razboi, dicatura sau semidictatura, permanent. Trebuie sa ne redescoperim si sa vedem ce influenta avem asupra destinului interior. Ceausescu ce ne-a lasat? Psihicul distrus si complexul asta nenorocit de neputinta.

Si vinovatia „dublului limbaj”?
Era insuportabil. In punctul asta trebuie sa ne vindecam cel mai urgent: de inertia acestui dublu limbaj, care duce la autoflagerare, ca nu am avut rezistenta, solidaritate, aia, aia. Dar cine esti tu sa te compari cu Polonia? Cine esti tu sa fii atat de las incat sa nu accepti diferentele de context? Intre folosirea circumstantelor atenuante pentru atitudinea strutului si autoflagelare, la fel de nerealista, exista o linie de mijloc. Una e Polonia cu o istorie catolica (relativ) glorioasa si alta am fost noi, cu voievodatele, cu Gelu, cu Glad, si cu Menumorut, ca sa zicem asa. Nu se poate compara un neam care a trecut prin niste secole cu structura organizatorica buna, ca Polonia, cu un stat care a trait sub Imperiul Otoman – oricat de autonom ar fi fost, din cand in cand. Nu se poate, pur si simplu.

Dar oamenii nu mai au rabdare. Vor ca totul sa se intample repede, instantaneu, ca pe internet. Vrem si noi ca la Londra, chiar daca nu avem nici traditia, nici…
Sa fiti sanatosi! Si daca ar veni cineva sa spuna – va fi chiar mult mai bine, dar altfel, mai pe masura voastra, nu ca la Londra. Atunci ce ar zice? Merita mai degraba sa astepte? Depinde si de ei.

Sa fim sanatosi, dar e greu ca un tanar sa inteleaga ca startul i-a fost furat.
Viata e grea! Te gandesti ca esti din Africa sau te gandesti ca… Ce stii tu despre ala din Vest, ce depresii are, cand acolo s-a facut totul? A avea este un subterfugiu cand nu mai stii sa fii. Cand intelegi ca vrei sa si fii, nu doar sa ai, atunci incepi sa ai contextul. Exista un gol de energie in Vest care e mai mare ca aici in unele zone. Iar ideea cu startul furat, aici chiar ca putina istorie si cultura ajuta: oare generatia care la 20 de ani era trimisa pe front, ce start a avut? Si cate altele! In Spania, cu criza, se aud voci asemanatoare. Stiu ca nu este un raspuns, dar este cateodata bine sa depasesti cu privirea marginile farfuriei!

 

Matematica si Dumnezeu

Era lumea mai in regula daca ar fi crezut in Pitagora, nu in Aristotel?
Matematica e o parte din Dumnezeire. Cand o sa ne intoarcem la Dumnezeu o sa stim. Totusi tensiunea intre mistic si empiric-verificabil pare sa fie o tema duala care se regaseste in diverse religii si spiritualitati. Interesant este ca pare a fi o polaritate fata de care sinteza sau linia de mijloc nu prea este reprezentata. Decat poate de Christos?

Va place ordinea din matematica?
Imi placea si ordinea Parintelui Galeriu, care aparent era un om construit din contradictii. Imi plac schimburile intre oameni si darurirea a ce poti. Unul e mai atent la ce primeste inapoi, altul la ce daruieste. Despre asta e vorba in caracter. Fara daruire, nimic nu se implineste.

Datorati mult cuiva pe care nu il cunoasteti, care v-a dat harul.
Toti datoram.

Tot dumneavoastra ati spus asa: “In anii ’70 si ’80, Romania s-a eliberat de vreo 20% dintre cei mai productivi oameni ai sai”.
Pai nu a fost asa? Si la fel si dupa Revolutie, dupa Mineriada. A fost un fenomen de masa. Romania ramane mereu in urma fiindca ii alunga pe cei mai buni. E o realitate.

Ce ati facut la Revolutie?
Am strans donatii pentru romani. In Romania am ajuns pe 2 ianuarie 1990. M-am intors in Elvetia si am continuat sa lupt pentru ca imaginea noastra sa fie mai putin mizerabila. Am incercat sa fiu portavocea azilantilor politici romani din Elvetia.

Cat ati muncit la „Conjectura lui Catalan”? 
Munca in matematica e continua, nu poate fi numarata asa… In matematica vezi imediat cand gresesti, trebuie sa reiei mereu drumul de acolo de unde ai facut greseala. Important e sa ramai fidel cu mintea acolo. Una e sa spui ca e incorect ceva, alta e sa explici de ce e asa. Cred ca am muncit toata viata pentru asta.

In concluzie?
Concluzie? (canta) hai- a-hi, hai-a-he, vrei sa pleci dar nu ma, nu ma iei, nu ma nu ma iei, nu ma, nu ma, nu ma iei – cum se poate asta, sa nu ma iei? Cum se poate asa ceva? Nu incape discutie! Ne vom mantui, cu totii, incetinel, incetinel. Nu se poate altfel. Sa fii sanatos, si buna sa-ti fie inima!

Teorema lui Mihailescu
In teoria numerelor, Conjectura lui Catalan se enunta astfel: singura solutie  xa − yb = 1 pentru x, a, y, b > 1 este x = 3, a = 2, y = 2, b = 3. A fost enuntata in 1844 de catre matematicianul belgian Charles Catalan si demonstrata abia in 2002 de catre matematicianul roman Preda Mihailescu, demonstratie denumita si “Teorema lui Mihailescu”. 

3 COMENTARII

  1. Genetica este singurul motiv
    Genetica este singurul motiv plauzibil pentru care romanii se comporta atat de penibil.
    Din ’89 si pana acum neamul romanesc s-a degradat continuu.
    Sigur, au fost „fortze” care au ajutat cu multa devotiune. ^^
    Spun „Romania, Romania” pentru ca autorul se sileste energic sa puna un ” = ” intre Romania si romani. Total incorrect.
    Cat despre mintea „matematica” – jos palaria, vorbesc serios !
    Cazuri ca acesta ma animeaza sa pastrez un minim de interes pentru patria mea
    Sa traiti,

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.